Filosofia a murit. Trăiască filosofia!

Titlul unei ştiri Reuters: De ce există ceva? Oamenii de ştiinţă descoperă o părticică din răspuns. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic, dar în mine a atins nişte corzi care au cîntat o melodie cu  un amestec de tonuri vesele, ironice, răzbunătoare, melancolice şi optimiste în acelaşi timp. Pe scurt, aproape o simfonie.

De ce? E vorba de o poveste pe care cei  sensibili la vocea de sirenă a filosofiei o pot aprecia cel mai bine. Filosofia a fost odată ca niciodată piatra de temelie a tuturor întreprinderilor intelectuale ale umanităţii. Apoi, foarte recent, filosofia a fost detronată de ştiintă, care acum o priveşte de sus şi abia dacă o mai bagă în seamă. De fapt Zeitgeistul creat de ştiinţa modernă e atît de puţin sensibil la chemările filosofiei încît filosofia abia dacă îşi mai găseşte locul în lumea academică de azi dominată de discipline ştiinţifice serioase. Ca orice detronat, filosofia trebuie acum să se împace nu doar cu punerea din ce în ce mai mult la îndoială a legimitităţii vocii ei între vocile certificate ale vremii, dar mai ales cu ruşinea intrinsecă  faptului că odată a fost totul şi acum e din ce în ce mai puţin, aproape nimic.

Cred că am mai spus odată aici pe blog că istoria e plină de ironii şi filosofia se vede astăzi răzbunată chiar de ştiinţa care o detronase. Ştiinţa, care a debutat prin anihilarea  invizibilului,  e nevoită să stea din nou în faţa invizibilului, după cum poetic şi speculativ încercam eu să arăt aici. Acum, ştiinţa e nevoită să se întoarcă şi la întrebări specific filosofice, pe care iniţial le expediase ca irelevante. Întrebarea fundamentală a filosofiei este de ce există ceva mai degrabă decît nimic. De fapt, s-a spus că filosofia a luat naştere din mirarea că există ceva mai degrabă decît nimic. Pentru ştiinţă, o astfel de întrebare nu era decât expresia unui efort speculativ fără speranţă şi fără rost cu care nu voia să aibă nimic de-a face. Doar că în urma celor mai noi avansuri ştiinţifice (avansuri pentru care LHC-ul de la CERN, care acum vreo doi ani speria lumea cu găuri negre, joacă un rol extreme de important) care descoperă noi şi noi mistere care stau la baza realităţii noastre de zi cu zi, ştiinţa redescoperă întrebările depăşite ale filosofiei. Unul dintre aceste mistere fundamentale ale realităţii noastre e legat de problema materie-antimaterie. La început Universul era format din materie şi antimaterie în proporţii egale, numai că în prima secundă antimateria a dispărut aproape în totalitate, ceea ce a dus la Universul în care trăim astăzi, cu stele şi oameni făcuţi din materie. De ce a cîştigat materia şi nu antimateria, aceasta e întrebarea! la care ştiinţa încearcă să răspundă şi al cărei ecou e întrebarea de ce există ceva? pusă de Reuters. Întrebarea asta ar putea fi pusă şi în legătură cu începutul însuşi al Universului- care nu avea nicio motivaţie inexorabilă să existe, pentru că nu avea de fapt niciun fel de motivaţie, din moment ce nu exista. De ce există ceva mai degrabă decît nimic?  întreba  de mult filosofia. De ce există ceva?  întreabă azi cea mai nouă ştiinţă.

Mă simt foarte norocos că trăiesc astăzi. Da, ştiinţa ne-a dat şi bombele nucleare cu care ne ameninţă pe toţi Kim Jong-un, şi din punctul asta de vedere noi cei care trăim azi nu sîntem cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Dar cred că în următorii zece ani, după ce acceleratorul CERN o să atingă energia maximă şi datele obţinute o să fie interpretate, o să fim martorii unor descoperiri care o să schimbe radical înţelegerea noastră despre natura fundamentală a realităţii, o înţelegere care o să fie mai bogată pentru că o să fie nevoită să-şi aducă aminte de înţelepciunea antică a filosofiei şi poate chiar alte feluri de înţelepciune antică.

Trăiască LHC! Trăiască CERN!

Ce nu se vede

A fost odată ca niciodată o vreme în istoria omenirii cînd ceea nu se vedea era mai real decît ceea ce vedea. Astăzi, real este doar ce se vede. Definiția oficială a realității în modernitate este că real este ceea ce se vede sau, puțin mai pretențios, că este accesibil empiric. Dacă definiția asta este un rezultat al triumfului științei sau triumful însuși al științei este un rezultat al acestei definiții, e o întrebare deschisă. Oricum ar fi, cert e că știința a deplasat accentul realului de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede, în asemenea măsură încît un principiu fundamental al modului modern de a ne raporta la realitate este că ceea ce nu se vede, nu există. Sau, în orice caz, cel mai probabil nu există. Vezi de exemplu cazurile extreme și comice, dar care ilustrează foarte bine zeitgeistul modernității în privința asta, al lui Dawkins care scria în The God Delusion că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să putem să-l vedem cu un telescop (nu folosea chiar cuvintele astea, dar asta era ideea).

500x_custom_1281039032475_atom-electrons

Zilele astea citeam un articol în Scientific American despre ce se mai întîmplă pe la CERN, despre cum se mai prezintă Modelul Standard și alte chestii legate de lumea particulelor subatomice, cînd iată ce mi-a trecut prin cap. Știința ne-a dus, într-adevăr, de la invizibil la vizibil, doar că acum știința însăși ne duce înapoi la invizibil, printr-un proces care, pentru mine, e cea mai mare ironie din istorie. Iată de ce am ajuns la concluzia asta, care, desigur, e mai degrabă poetică decît științifică, dar în orice caz, dat fiind că pe blogul meu sînt stăpînul absolut, pot să amestec cum vreau știința cu poezia. Încă din Antichitate oamenii, mai exact grecii, au avut intuiția atomului ca ultimă cărămidă a realității, adică chestia din care toate celelalte chestii sînt făcute. Zic intuiție pentru că pe atunci nu putea nimeni să analizeze propriu-zis atomul. Abia la începutul secolului XX a fost descris în detaliu, doar că odată ce a fost descris, s-a văzut limpede că de fapt atomul nu era deloc ultima cărămidă a realității, că și el era făcut din alte chestii mai mici decît el, mai exact un nucleu, format din proton și neutron, și electroni care gravitează în jurul atomului.  Atomul e mic, inimaginabil de mic. Dar chestiile din care e făcut atomul sînt, firește, și mai mici. Atît de mici încît electronul nu are propriu-zis mărime, ci e considerat un punct. Dar lumea nu se termină, adică nu începe, cu electronii, protonii și neutronii. Știința a crescut și ne-a arătat că și ele sînt făcute la rîndul lor din alte particule, și mai mici, numite quarci. Quarcii ăștia sînt de multe feluri (ciudați/strange, fermecați/charm și alte feluri), și în afară de qarci mai există o grămadă de alte particule care aparent nu au nici un rost pe lume, în afară de acela de a dureri de cap Modelului Standard. Deja quarcii sînt atît de inconceptibil de mici încît spațiul pare să fie o chestie cu totul nepotrivită pentru a-i descrie, doar că nici ei nu sînt cărămida fundamentală a realității. Se pare că și ei sînt făcuți din altceva, niște chestii numite preoni, care la rîndul lor ar fi făcute din pre-preoni și așa mai departe. Teoria care pare să explice cel mai bine în momentul de față din ce sînt făcute toate chestiile, este teoria Super Corzilor, o teorie care spune că de fapt tot ce există ar avea la bază niște chestii care vibrează pe diferite frecvențe, frecvențe care determină caracteristicile particulelor din care e făcută lumea. O simfonie cosmică în care muzica nu are doar valoare estetică, ci una cît se poate de pragmatică, adică o muzică care este nici mai mult nici mai puțin decît Creație.

Bun, dar ce anume vibrează? Deja quarcii erau mult prea mici pentru a mai putea fi imaginați în spațiu. Dar preonii și pre-preonii? Super-corzile, atunci, sînt mai invizibile decît tot ce și-a putut vreodată imagina omul ca invizibil. Nu doar că nu putem să le vedem azi, dar sînt invizibile în principiu, după orice definiție am da vizibilității sau invizibilității. Și acum putem să vedem mai bine ironia despre care vorbeam, anume că știința ne-a furat invizibilul doar ca să ne aducă înapoi la el, doar ca să ne aducă aminte că la început a fost invizibilul, că vizibilul nu e decît o manifestare, mai degrabă sărăcioasă, a invizibilului (pentru că super-corzile astea au nevoie de vreo 13 dimensiuni ca să existe, spre deosebire de orice chestie vizibilă, care n-are nevoie decît de trei dimensiuni spațiale și una temporală).

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Ce vremuri trăim domnule, ce vremuri!

Probabil toate generațiile din istorie au trăit cu sentimentul că trăiesc vremuri extraordinar de interesante, la fel cum fiecare individ trăiește cu impresia că e buricul pămîntului și că e extrem de interesant.

Dar vremurile pe care le trăim astăzi sînt absolut fascinante și devin din ce în ce mai interesante cu fiecare zi. Astăzi oamenii nu mai își amintesc panica ce cuprinsese întreaga lume înaintea de lansarea celui mai mare accelerator de particule construit vreodată, din cauza zvonurilor ca e posibil să apară vreo gaură neagă care să ne înghită pe toți. Zvonurile erau dezmințite de oamenii de știință serioși, dar mulțimilor le-a plăcut întotdeauna gustul senzaționalul, chiar dacă senzaționalul însemna în cazul ăsta frica de sfîrșitul lumii.

Adevăratul senzațional se produce însă abia astăzi, cînd experimentele se derulează în liniște, lăsate în pace de presa de scandal care a plecat de la CERN probabil dezamăgită că nu a venit sfîrșitul lumii pe care ar fi vrut să îl relateze în direct. Experimentele sînt programate pentru zece ani, din cîte știu eu, iar energia la care sînt ciocnite particulele crește trepate, astfel încît cele mai spectaculoase rezultate sînt programate să apară mai tîrziu. Totuși, în urma ciocniri anumitor particule subatomice, deja s-a obținut ceva asemănător cu supa originară (quark-gluon plasma-despre care ziceam eu astăzi pe Facebook că vreau să mă scald în ea, dar statusul meu n-a creat niciun ecou pe acolo) plin care se plimbă cele mai elementare particule, așa cum existau ele, cred fizicienii, imediat după Big Bang.

Tot zilele astea, niște astronomi au folosit un telescop al cărui nume l-am uitat, pentru a face niște observații absolut uimitoare. După ce au îndepărtat lumina care de la vine de la stelele mai apropiate, astronomii au ajuns la concluzia că ce se vede în fundal sînt primele stele din Univers, aflate acum la vreo treisprezece miliarde de ani lumină (cam cît se crede că are Universul). A privi cu telescopul pe cer înseamnă efectiv a privi înapoi în timp. Oamenii ăștia, avînd un telescop suficient de mare, cred că au reușit să vadă chiar începutul Universului.

Și asta vine odată cu experimentul de la CERN unde cu ajutorul LHC-ului (Large Hadron Collider) fizicienii se uită tot la începutul universului, dar la nivel cuantic, adică micro, spre deosebire de cei care privesc cerul, adică la nivel macro.

Dacă nici astea nu sînt vremuri extraordinare, atunci n-au existat niciodată vremuri extraordinare și e puțin probabil să existe vreodată.