Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

BBC=OTV

Un fizician suedez pensionat pe care l-am cunoscut în Uppsala, se declara extrem de nemulţumit de evoluţia recentă BBC-ului. La un moment dat era modelul ideal pentru cum se transmit ştirile, astăzi nivelul e atît de jos încît îmi vine să plîng, spunea el. Cînd spunea el asta, nu prea am ştiut ce să cred. Ieri am citit un articol pe bbc.co.uk, care mi-a dat impresia că citesc Libertatea sau Click sau alt tabloid de doi lei (de cincizeci de bani, de fapt). De fapt, calitatea articolului nu se ridica mult deasupra gunoiului pe care îl vezi de obicei la OTV, dacă te uiţi.

Articolul se numea Cult of less: living out of a hard drive( şi poate fi citit aici ) şi spune povestea unui tînăr specialist în IT din New York care s-a hotărît că nu mai are nevoie de casă şi alte chestii…materiale, pentru că mediul virtual (internetul, laptopul şi hard diskul extern) îi îndeplinesc toate nevoile. Autorul articolului spunea că stilul acesta de viaţă reprezintă un trend sau o modă şi va lua amploare. Aici e momentul unde BBC-ul derapează cu toată greutatea lui de pe şina a ceea ce înseamnă să faci ştiri, înspre dezastrul a ceea ce înseamnă să faci ştiri sau articole proaste. Nicio întrebare sau comentariu despre cum îţi îndeplineşte internetul nevoia de igienă sau acoperiş deasupra capului nici daca USB-ul ţine loc de periuţă de dinţi. Dar articolul dă cu bîta în baltă de-abia cînd prezintă ca pe o ştire serioasă ceea ce nu e nici măcar SF serios, anume că la un moment dat, în viitorul mai mult sau mai puţin apropiat, vom ajunge noi înşine să trăim pe hard drive, la un loc cu mp3-urile. Presupun că unii vor alege să împartă aceleaşi sectoare de hard cu Bach şi Mozart, în timp ce alţii se vor înghesui pe aceiaşi biţi cu filmele porno, după gusturi şi preferinţe. Aş scuza un redactor de la Libertatea dacă nu ar fi în stare să îşi pună întrebări serioase despre viaţă şi tehnologie, la urma urmelor, de-aia lucrează pentru Libertatea. Dar mi se pare strigător la cer ca un redactor BBC să fie atît de can-can-ist. Las  acum la o parte faptul că Roger Penrose a arătat de ce inteligenţa artificială pe care o avem astăzi e la ani lumină de ceva care măcar să semene cu inteligenţa creierului omenesc (în cartea lui The emperor’s new mind ). Deci, din punct de  vedere tehnic, posibilitatea ca o inteligenţă asemănătoare cu a noastră să fie rulată de un calculator, e astăzi inexistentă . Ce mă preocupă e concepţia scandalos de superficială pe care BBC-ul o are despre viaţă. Să presupunem că un software ar putea reproduce toate legăturile neuronale din creierul nostru şi că am avea un calculator suficient de puternic să ruleze acel soft (deocamdată ipotezele astea sînt foarte SF, dar sînt, în principiu, posibile). Ar însemna asta că acel soft sînt eu însumi? Că eu sînt cel care trăieşte pe un hard drive împreună cu mp3-urile? BBC-ul nu-şi pune nicio secundă problema identităţii, ce e ea şi cu ce se mănîncă, ce e viaţa şi ce relaţii poate stabili cu tehnologia. În schimb propune viziunea asta despre mutarea vieţii pe hard diskuri cu aceiaşi naturaleţe cu care face predicţii despre criza economică mondială.

Dacă sînt articole serioase la BBC, atunci cu siguranţă acesta nu e unul dintre ele şi dacă aşa sînt cele mai multe articole ale lor, am putea la fel de bine să ne uităm pe OTV. Diferenţele de calitate ar fi minime.