Dezintoxicare planetară

Lumea, adică omenirea în întregul ei, nu e niciodată liniștită. Probabil că n-a fost nici măcar un an fără un război, mai mic sau mai mare, de la începutul timpului. În ciuda a ceea ce se crede în general, lumea nu devine din ce în ce mai bună cu fiecare nouă descoperire științifică și revoluție culturală, ci mai rea. Dovada este secolul 20, care a fost cel mai rău secol din istoria umanității, și secolul 21 care d-abia a început și pare plin de tot felul de promisiuni întunecate față de secolul 20, ca și cum i-ar arăta pumnul rîzînd batjocoritor și i-ar zice, ehe, lasă că-ți arăt eu ce înseamnă să fii rău!
Nu vreau să fiu pesimist și nici nu sînt, dar lucrurile n-arată bine pentru nimeni. Și asta o spun eu care nici nu văd nici nu înțeleg mare lucru din toată grozăvia situației în care ne aflăm. Ce știu eu e că în momentul de față sînt cinci, șase focare de război potențial mondial, dacă nu mai multe, cîteva focare de ebola, cîteva focare de revoltă și revoluție de mase, o grămadă de probleme economice, haos cultural ca rezultat al dezradacinării maselor și ciocinirilor dintre ele, și multe altele. Faptul că echilibrul extrem de fragil al lumii încă se păstrează, ca un om beat care se clatină dar nu cade, te face să crezi că e cineva care parcă ar ține frîiele istoriei, duce bețivul de mînă, ca să continuăm metafora, dar zguduirile din ce în ce mai puternice ne dau de înțeles că mîna care ne ține și ghidează se retrage, ușor, ușor, și că în curînd lumea o să se prăbușească. Să sperăm că o să ne trezim din beție înainte de a se ajunge acolo, deși, slabe șanse să renunțe omenirea la băutura ei preferată, sîngele, și să se trezească din beția puterii, urii și a lăcomiei. E nevoie de cineva, mai puternic și mai lucid, care să-i ia băutura și să o trimită la dezintoxicare. Vestea proastă e că nu există vindecare pentru viciul omenirii, că boala care ne-a ros de la început n-are leac, cel puțin nu unul omenesc. Dacă istoria demonstrează ceva, atunci demonstrează asta cu vîrf și îndesat.

Christos a-nviat!

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

Bucle

În viaţa de zi cu zi a fiecăruia, a oricărui care, pentru că asta înseamnă fiecare, şi în fiecare zi, oricît de banală, se întîmplă nenumărate lucruri semnificative. Doar că ele  trec neobservate, dispărînd învăluite în bucle temporale. Conştiinţa nu le consideră demne de atenţia ei şi în consecinţă dispar. Doar că eu am făcut de mai multe ori experimentul de a-mi pune conştiinţa la treabă, adică de a stărui asupra unor zile banale şi a încerca să caut aurul din ele, ca să zic aşa. Simpla povestire unor întîmplări aparent nesemificative este de fapt o adevărat arheologie a cunoaşterii. Nu în sensul în care folosea Foucault expresia asta, ci intr-un sens existenţial. A îndrepta toate buclele temporale doldora de evenimente aparent nesemnificative din care conştiinţa, odată pusă la treabă, poate recupera sens. Asta este, cred, arta pe care Proust a dus-o la desăvrşire, şi ăsta este motivul pentru care unii îl consideră pe Proust cel mai mare scriitor al secolului XX.

Fără vreo legătură cu cele spuse mai sus, şi cu riscul de a imprima o uşoară tendinţă schizofrenică acestui post, o să povestesc un incident amuzat. Multe cărţi serioase sînt pline de tot felul de greşeli. Greşeli de tipar, greşeli de editor, greşeli de autor, şi alte feluri de greşeli. Nu ştiu exact ce fel de greşeală a fost cea pe care o s-o pomenesc eu aici, dar în orice caz e una dintre cele mai amuzante greşeli peste care am dat eu într-o carte. Într-un magazin cu vechituri, am dat peste o carte scrisă la care m-a atrat titlul: “Cum au salvat irlanndezii civilizaţia”. E vorba de o carte serioasă şi de un autor serios, dar iată ce  mi-a fost dat să citesc primele pagini. Las la o parte o referinţă la Cioran care, fireşte, mi-a plăcut foarte mult, şi trec la ce am găsit două pagini mai departe:romania imp

Pentru cine nu înţelege engleză, o să spun pe scurt că autorul foloseşte Romania vrînd de fapt să se refere la Imperiul Roman. Dacă greşeala aparţine tiparului sau autorului, n-am de unde să ştiu, dar ştiu că orice român ar trebui să fie mîndru de ea. Mă rog, nu poţi să fii mîndru de o greşeală. Dar pentru un moment de conştinetă  auto-iluzionare, putem pune greşeala între paranteze şi ne putem bucura de buclucaşă buclă în timp, de o istorie alternativă şi fictivă în care Romania a fost cel mai mare imperiu care a existat vreodată. E ironic că greşeala asta e făcut la cîteva pagini după ce e pomenit Cioran, despre care ştim cît de obsedat era de micimea istorică a României. Sînt sigur că nimeni n-ar fi gustat mai mult greşeala asta decît el.

Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

În cazanul cu smoală

Where to go este filmul de diplomă al unui student german cu rădăcini în România, care poate fi văzut aiciAre doar treizeci de minute şi de la minutul 13 apar şi eu, aşa că merită văzut. Hm, cam lipsit de modestie, ca de obicei. Atenţia i-a fost atrasă spre România de evenimentele din prima parte a anului de la Piaţa Universităţii. Acolo unde s-a făcut prima încercare de a-l da jos pe Băsescu, o încercare cinstită, frumoasă chiar, de partea căreia eram şi eu. Apoi a venit încercarea bagabonţească a lui Antonescu şi Ponta, şi atunci m-am trezit obligat să ţin cu un om pe care înainte îl dispreţuiam, adică Băsescu.

Autorul filmului a încercat să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din Piaţa Universităţii în termenii manifestării unui soi de conştiinţă colectivă. Eu mărturisesc că nu înţeleg ce au însemnat, dar sînt aproape sigur că acum nu mai înseamnă nimic. Ceea ce înseamnă că nici atunci n-au însemnat mare lucru. În filmul ăsta apar un pic mai gras, cum eram în primăvară, alături de cineva ca Vintilă Mihăilescu, ceea ce desigur e o mare onoare pentru mine. În film mai apare şi un căutător în gunoaie. Bănuiesc că şi el ar fi măgulit de companie, dacă ar vedea filmul.

În film, poziţia mea este una anti-patriotică, de tipul „(din România) scapă cine poate”. Spun acolo că nu cred în salvarea colectivă, ci doar în soluţii individuale. Poate sînt laş, ziceam acolo, dar măcar sînt consecvent cu tot ce scriu pe aici.

Filmul mi se pare frumos, bine făcut, în special la minutul 13 unde pe fondul unei seri bucureştene se aude emisiunea Loredanei Dumitraşcu, unde invitat eram eu. Aşa m-a auzit prima dată autorul filmului, care apoi m-a contactat şi întrebat dacă vreau să apar în documentarul lui.

Sînt unii care mă înţeleg mai mult şi alţii care mă înţeleg mai puţin. Motivele mele pentru a pleca din ţară, într-o ţară mai bună, sînt similare cu cele pentru care vreau ca într-o zi să mă însor cu o fată frumoasă. Pentru că e posibil, adică. Există locuri pe lumea asta unde aş putea să respir mai în voie, poate chiar să înfloresc.

La serviciu, de exemplu, sînt văzut de către unii drept cel mai prost consilier de probaţiune din sistem. Asta n-ar fi atît de tragic, pentru că nu dau mulţi bani pe părerea respectivelor (căci despre nişte femei este vorba; pentru că tot a venit vorba: Doamne fereşte de o femeie şef!; la mine nu e şef o femeie, din fericire, dar tot un soi de matriarhat este- eminenţe cenuşii care strunesc din umbră, cum s-a întîmplat de fapt tot timpul în istorie,  femeia oprimată şi fără putere într-o lume a bărbaţilor fiind unul dintre cele mai mari mituri ale contemporaneităţii). Ce e tragic e că aceste eminenţe reuşesc să impună reguli pentru toată lumea şi să creeze un mediu toxic, cu care eu nu mă identific deloc, dar în care sînt nevoit să funcţionez. Vreau să lucrez într-un loc unde există provocări, unde să îmi pot pune la treabă potenţialul, unde să existe pedepse şi recompense, nu o apă călîi-amăruie unde înfloresc doar mucegaiurile.  Şi cu toate astea locul unde lucrez acum e  superior din aceste puncte de vedere multor altora din România. Cei mai mulţi oameni sînt de treabă. Doar că puţin mucegai e suficient pentru a strica toată ciorba.

Nu avem o cultură a protestului, cum zicea cineva în filmul ăsta, şi cum ziceam şi eu, dar cu alte cuvinte (sîntem o ţară de resemnaţi), în schimb avem o cultură descrisă foarte bine de metafora caprei vecinului: să moară! Să moară capra vecinului înseamnă proliferarea la nesfîrşit a unei culturi a sărăciei (materiale şi spirituale), deci motivul principal pentru  care lucrurile merg prost în România. Cînd vom înţelege că bunăstarea individuală depinde de cea a celor din jurul nostru, că avem toţi de cîştigat dacă ne susţinem şi promovăm reciproc, în loc să încercăm să ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi, ca Elena Ceauşescu pe umerii lui Nicoale în  cazanul cu smoală, poate va răsări soarele şi în ţara noastră.

P.S.: Primul comentator de pe Vimeo, unde se poate vedea filmul, zicea de băiatul din parc, adică de mine, că nu prea-şi găseşte locul.  Fără să ştie, respectivul a spus un mare adevăr despre mine în general. Dar el se referea la locul meu în film, desigur. Toată lumea vorbeşte acolo despre încotro se îndreaptă România, despre cum să punem toţi umărul ca s-o ducem undeva, în timp ce eu vorbesc doar despre cum să fac să las mai repede România în urmă. Observaţia lui este pertinentă şi aş fi de acord cu el dacă atitudinea mea ar fi singulară, a vreunui ciudat egoist. Doar că nu e. Ca mine gîndesc mii tineri, unii au plecat deja, alţii doar aşteaptă o ocazie. Sînt, deci, reprezentativ pentru o întreagă armată de tineri şi nu doar tineri din România. Faptul că un film despre încotro se îndreaptă România ţine cont şi de părerea unora, deloc puţini, care vor să se îndrepte înspre undeva fără România, mi se pare justificat. De altfel ar fi fost o neghiobie să nu facă asta, pentru că ar fi ignorat unul dintre cei mai importanţi vectori ce pot influenţa, în bine sau în rău, direcţia unei societăţi. Şi nu spun asta doar pentru că sînt şi eu pe acolo. Puteam foarte bine să nu fiu. La urma urmelor nici măcar nu arăt aşa de bine pe sticlă.

Uşa blocului

Amabilitatea românilor îşi atinge punctul culminant în preajma uşii de la intrarea în scara blocului. Românii, ştie toată lumea, nu sînt extrem de civilizaţi sau de senini în relaţiile cu ceilalţi. Sîntem toţi plouaţi şi poluaţi de norul toxic format din particulele elementare ale unor  realităţi culturale, politice şi unei socialităţi prost închegate, şi de alţi nori clasici cum ar fi sărăcia, frustrările, visele îngropate sistematic şi aşa mai departe.

Dar în preajma uşii despre care ziceam se întîmplă ceva miraculos. E ca şi cum uşa de la intrarea în bloc este un adevărat portal către o altă realitate socială, prin care oamenii sînt transformaţi ad hoc în reprezentări fidele ale unei umanităţi ideale. În preajma uşii, oamenii îşi dau prioritate, se poftesc unii pe alţii să intre, îşi ţin uşile şi aproape că îşi zîmbesc (zîmbetul, să ne amintim, e interzis în relaţiile dintre români, după cum în relaţiile dintre danezi e obligatoriu).

Desigur, lucrul ăsta e valabil doar pentru cei care intră în blocul lor, pentru că atunci cînd intri într-un bloc care nu e al tău, toată amabilitatea se transformă într-o suspiciune duşmănoasă, reminiscentă şi purtătoare a tuturor fricilor pe care individul le-a avut în întreaga istorie a speciei faţă de străin, faţă de cel care e din altă parte şi care din acest motiv e perceput ca o ameninţare.