Roboți schizofrenici

Mi se pare mie sau pînă foarte recent oamenii puneau mai mult suflet în ce făceau? Prin a pune suflet în ceva înțeleg a face ceva și cu mintea și cu mîna în același timp, cu întreaga ființă, cu toată inima, ca un întreg unitar. Astăzi, nu în ultimul rînd din cauza tehnologiei care ne dă posibilitatea să fim în mai multe spații în același itmp, sîntem din ce în ce mai schizofrenici în aproape tot ce facem. Schizofrenie vine din greaca veche și înseamnă a avea mintea împărțită sau ruptă, și dacă asta înseamnă schizofrenie, atunci lumea e mai schizofrenică ca niciodată, astăzi cînd avem tot timpul un ochi în ecranul telefonului mobil cînd sîntem pe drum, și al laptopului cînd sîntem acasă. Sufletului nostru îi este din ce în ce mai greu să se regăsească într-un loc anume, rătăcind buimac prin diverse spații virtuale (Facebook, Whatsapp, de exemplu), și ca rezultat e din ce în ce mai greu să-l ancorăm în realitățile reale din jurul nostru, pentru simplul motiv că e foarte greu să-l chemăm acasă din peregrenările lui cibernetice, himerice, și să-i spunem, auzi, suflete al meu, mai stai locului pe canapea lîngă mine! Tehnologia ne recreează după chipul și asemănarea ei fără să ne dăm seama, dar știm foarte bine ce înseamnă asta, anume că sîntem din ce în ce mai roboți, mai fără o conștiină care să ne anime din interior, din ce în ce mai servili schemei pavloviene stimul-reflex condiționat, din ce în ce mai puțin oameni.
Pînă acum o sută de ani oamenii puneau mai mult suflet într-o strîngere de mînă decît oamenii de azi pun în sex, adică o strîngere de mînă însemna mai mult atunci decît înseamnă sexul astăzi. A lua mîna cuiva însemna deja promisiunea unui angajament sufletesc, pe cînd astăzi, sexul, care este mai ușor și mai comun decît erau strîngerile de mînă atunci, nu mai înseamnă nimic. A face sex cu cineva, oricît de minunate ar fi minutele de extaz comun, nu mai are nicio legătură cu sufletul, nu în felul în care în trecut o atingere de mînă însemna deja promisiunea unui contact sufletesc. Astăzi sexul nu mai este nici punctul culminant al unei relații cum era mai demult, dar nici ceva preliminar pentru o relație, cu alte cuvinte nu mai are nicio legătură cu relațiile și deci cu sufletul, deoarece relații se pot stabili doar între suflete, nu între corpuri. Ea sau el luînd telefonul de pe noptieră la doar cîteva minute după dansul umed și gălăgios cu bucuria cu care te întorci acasă și dîndu-și seama că în timpul freneziei fizice sufletul rămăsese acolo, navigînd pe Facebook sau Whatsapp.

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.