Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.

Despre Dumnezeu

Baruch Spinoza are o carte care se cheamă chiar aşa, şi cu toate astea n-aş putea spune că am furat titlul de la el. Cineva se lua de mine mai demult că scriu prea mult despre Dumnezeu pe blogul ăsta. Asta pentru că, parafrazînd, toate drumurile duc în cele din urmă la Dumnezeu. Biologia duce la un dumnezeu sau la absenţa lui, care e tot un fel de prezenţă, o prezenţă negativă. Fizica ajunge şi ea la dumnezeu (scriu fără majusculă pentru că aici intră şi dumnezeul lui Einstein, de exemplu, care nu are nevoie de majusculă pentru că nu e personal). Mergînd spre infinitul mic, ajunge la „particula dumnezeu” sau bosonul Higgs (despre care nu ştiu nimic, în afară de nume). Sigur, Dumnezeu e aici doar o metaforă, la fel cum e şi atunci cînd Hawking spune ca fizica ne face să cunoaştem mintea lui Dumnezeu (probabil şi aici trebuia tot fără majusculă). Dar chiar aşa, metaforic, tot la Dumnezeu s-a ajuns, sau la dumnezeu, dar dintr-un anume punct de vedere nu e nicio diferenţă între Dumnezeu şi dumnezeu.

Aşadar, ca o fire atrasă spre absolut şi întrebările ultime ce sînt, ajung iar şi iar să vorbesc despre Dumnezeu. Cînd vine vorba despre Dumnezeu, prima întrebare care se pune e „există sau nu există?”. Probabil nicăieri nu-şi găsesc vorbele lui Hamelt (a fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea) o mai frecventă aplicaţie decît în cazul lui Dumnezeu, chiar dacă Shakespeare le-a vrut altfel. De fapt, dacă stai să te gîndeşti, dacă nu o aplici lui Dumnezeu, meditaţia lui Hamlet nici nu prea are sens.

Însă eu am trecut de întrebarea asta şi ce mă preocupă acum este cum este Dumnezeu. Îmi amintesc o povestire adevărată despre un matematician care trăia acum cîteva sute de ani (din nefericire, nu-mi mai amintesc numele matematicianului, am citit povestirea exact acum un an..că tot a venit vorba de ani: La mulţi ani! ). El credea că Dumnezeu există, dar mai credea şi că Dumnezeu e duşmanul lui cel mai mare. Îi era frică pentru viaţa lui aşa de fiecare dată cînd se urca pe un vapor, trimitea o telegramă la un ziar mare în care anunţa că a rezolva cvadratura cercului sau o altă problemă insolvabilă a matematicii, nu-mi mai amintesc exact care. În momentul cînd ajungea la destinaţle, trimitea imediat o altă telegramă în care retracta ce spusese în prima. Tipul ăsta şmecher povestea rîzînd că făcea treaba asta pentru a fi sigur că Dumnezeu nu aduce vreo furtună pe mare ca să-l omoare pe el, căci la cît de mult îl ura Dumnezeu, cu niciun chip nu ar fi permis ca tocmai el să rămînă în memoria umanităţii ca cel care a rezolvat cea mai grea problemă a matematicii. Cu alte cuvinte, îl ţinea în şah pe Dumnezeu.

Amuzant, nu-i aşa? Ca şi cum Dumnezeu ar fi avut nevoie de un vapor şi de o furtună dacă ar fi vrut să-l omoare pe el. Şi cum comicul se amestecă întotdeauna cu tragicul, din păcate astfel de concepţii comice despre Dumnezeu găseşti peste tot în jurul tău, şi uneori chiar în tine însuţi, dacă te uiţi foarte atent. Ăla e momentul în care comedia devine tragedie.

Tot ce ştiu eu despre cititul pe internet îmi spune că mi-am pierdut pe drum 70 la sută din potenţialii cititori, din cauza lungimii postului. Celorlalţi 30 la sută le mai urez încă odată „La mulţi ani!”