De o mie de ori la bal, niciodată la spital

America e faimoasă pentru multe lucruri, printre care și pentru prețurile ridicole în domeniul sănătății și educației. Foarte mulți dintre cei pe care îi cunosc pe aici muncesc pentru a plăti împrumutul care le-a plătit facultatea. Un tip din Austria care a venit aici pentru trei luni, s-a tăiat la o mînă și s-a dus la doctor pentru că tăietura era destul de adîncă. A fost nevoie de cîteva cusături și era ca nou, doar că toată povestea l-a costat 900 de dolari. 900 de dolari pentru niște dezinfectant și trei cusături. Un copil pe care îl cunosc plătește 20 000 $ pe zi pentru camera de spital. Nu plătește el, plătește asigurarea, dar atîta costă. El are un fel de asigurare care acoperă totul, dar astea sînt rare. În general, chiar dacă ai asigurare, trebuie să contribui și tu. În cazul ăsta, asigurarea ți-ar fi acoperit 90% din costuri, într-un caz fericit, și tu n-ar fi trebuit să plătești decît 2000 $ pe zi. Un fleac.

În America viața e ieftină atîta tim cît nu trebuie să te duci la școală (unde pe lîngă prețurile ridicole, mai riști să și fii împușcat de vreun nebun care a luat-o razna și a pus mîna pe prima pușcă- căci aici umblă cîinii cu puștile în coadă), sau la spital.

 

Anunțuri

Nicăieri nu-i ca acasă

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

De unde vin filmele cu împuşcături

O cultură e ca un fel de mîncare. Are gust, miros, textură şi chimie diferite faţă de alte feluri de mîncare. A vorbi despre culturi la modul teoretic, adică a învăţa despre ele la şcoală şi a citi în cărţi, e la fel ca a vorbi despre mîncare. E posibil, dar nu te poţi lăuda că ştii cum e pînă nu ai gustat-o. Eu nu pot, deocamdată, să spun că am gustat cultura americană. Dar pot să spun măcar că am mirosit-o. După cinci luni, încep să mai văd şi să mai înţeleg cîte ceva.

De exemplu problema armelor. America este probabil singurul loc din lume unde, pace fiind, oamenii se împuşcă ca la război. Şi mă refer aici doar la împuşcăturile care nu au legătură cu poliţia şi cu traficanţii de droguri sau alţi răufăcători. Pui pe tine o vestă anti glonţ, îţi iei o armă automată şi grenade, şi pleci la plimbare. Ai de ales între campusuri universitare, şcoli generale sau cinematografe. America a văzut aîtea incidente absurde, rupte din iad, în care indivizi nebuni la cap au început dintr-o dată să împuşte în jurul lor- fără discriminare – copii, femei, elevi, studenţi, etc. Singura condiţie ca să te califici drept ţintă pentru un astfel de descreierat  e să fii om. Presupun că nicimeni nu s-a obosit vreodată, în mijlocul unui astfel de atac, să împuşte vreun cîine, de exemplu.

După multe, mult prea multe altfel de incidente, America s-a trezit la un moment dat că trebuie să facă ceva în privinţa asta, să ia armele poporului, mai exact. Dar nu toată America s-a trezit. America a deschis un ochi şi doarme încă cu celălalt, pentru că probabil cel puţin 50% dintre americani sînt împotriva schimbării politicii în raport cu amele de foc. Obama se luptă, dar aproape toată lumea e de acord că se luptă cu morile de vînt.

Pentru cineva din afară, ca mine, problema e destul de simplă. Nu există niciun argument sau avantaj pentru politica actuală a Americii, în care aproape oricine poate să cumpere o puşcă de la supermarket sau să  comande o armă de asalt pe internet, şi există evident o mulţime de dezavantaje. Oamenii sînt, se ştie, foarte instabili. Au momente în care, cu sau fără ajutorul alcoolului, se lasă cu totul dominaţi de impusluri emoţionale primare şi sparg farfurii, sar la bătaie, îşi înjură şeful în faţă, sau, dacă vorbim de America, încep să împuşte în stînga şi în dreapta.  Pentru simplul motiv că o armă a fost la îndemînă, nu pentru că era mai rău sau mai criminal decît colegii lui oameni din altă ţară.

Pînă şi eu, de capul meu, am dezvoltat un argument împotriva dreptului de a purta armă care mi se pare infailibil. Imaginaţi-vă care ar fi rata mortalităţii într-o lume în care oamenii ar putea să îşi omoare semenii cu puterea gîndului. Ei, armele sînt the next best thing după puterea gîndului. Atît, acesta e tot argumentul.

Revenind la culturi şi ce înseamnă să le guşti, după ce am început să miros puţin cultura americană, încep să înţeleg de ce un astfel de argument, care e perfect valid din punct de vedere raţional, poate să intre în urechea unui american şi să iasă pe urechea cealaltă fără să fi produs nici cea mai mică schimbare în drumul lui prin materia cenuşie de la mijloc.  Modurile de a face, de a înţelege, de a te raporta la lume şi la ceilalţi, adică ingredinetele unei culturi, sînt la fel de naturale pentru cultura respectivă pe cît este un organ sau alte caracteristici fiziologice pentru un corp. Am înţeles, mirosind trupul american, că pentru Statele Unite ale Americii, a se imagina fără arme e mai mult sau mai puţin asemănător cu un american în carne şi oase care ar încerca să se imagineze fără un braţ. Argumentul meu împotriva armelor rămîne la fel de valid din punct de vedere raţional, dar parcă chiar şi pentru mine a pierdut ceva din puterea  ipotetică de a afecta în vreun fel realitatea. Asta  înseamnă, presupun, să te familiarizezi cu mirosul unei culturi.

Adio, singurătate

Internetul în general şi Facebook-ul în special ne-au furat definitiv singurătatea. Singurătatea are reputaţia de a nu fi altceva decît ceva de care trebuie să scăpăm. Doar că nu e aşa. Pe lîngă asta, pentru că evident nimeni nu vrea să fie singur, singurătatea are şi o dimensiune pozitivă, adică  singurătatea nu ca absenţă a celorlalţi, ci ca un plus de prezenţă. Un plus de noi înşine pentru noi înşine. Astăzi, fiind mereu conectaţi la ceilalţi, momentele în care sîntem doar noi cu noi înşine devin din ce în ce mai improbabile.

Mai este apoi şi dispariţia singurătăţii în doi sau a cuplului. Nu e înfricoşător ca, ieşind din cameră şi lăsîndu-ţi partenera sau partenerul singur/ă pentru cîteva clipe, cînd revii să o găseşti cu laptopul în braţe şi atunci să îţi dai seama că de fapt n-a fost singură nicio secundă? O să-mi spuneţi că încrederea e tot ce contează iar cei care mă cunosc o să-mi spună că nu trebuie să judec toate cuplurile pornind de la ceva ce am trăit eu odată ca niciodată.

Dar nu despre încredere este vorba aici şi nici despre parteneri infideli, ci pur şi simplu despre dispariţia singurătăţii ca atare. Astăzi a devenit efectiv imposibil să-ţi mai imaginezi pe cineva singur între patru pereţi, şi eu cred că tocmai în acest fapt întrevedem zorii unei noi ordini mondiale existenţiale, unui mod de viaţă radical diferit, un mod de viaţă ale cărui implicaţii nici măcar nu pot fi în prezent contemplate prea bine cu imaginaţia, atît de nou şi de înfricoşător este.

Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Mai bine să mori de cancer decît de foame

Nu, nu mă tabloidizez. Dacă m-aș tabloidiza, aș vorbi despre schimbarea polului magnetic al Pămîntului. Știați că polul magnetic al Pămîntului s-a deplasat cu mai mult de o mie de kilometri în ultima sută de ani? De fapt, se deplasează cu vreo 75 de kilometri pe an, în ultimul timp, și accelerează pînă cînd la un moment dat o să dispară pentru o scurtă perioadă de timp, doar ca să repară inversat. Adicp polul nord o să fie polul sud și invers. Unii spun că asta ar avea efecte dramatice pentru viața pe Pămînt, în timp ce NASA de exemplu spune că nu ar fi așa dramatic (puteți citi aici ce spune NASA). Cei care spun că sfîrșitul lumii o să vină de aici sînt evident entuziaști ai anului 2012. Toată lumea îi vede prost, ca pe toți alarmiștii, de altfel. Dar vreau să le iau puțin apărarea. Fapt este că, mîine sau peste un milion sau o sută de milioane de ani,  sfîrșitul o să vină oricum. Asta e la fel de sigur pe cît e de sigur că a existat un început. Și faptul că a existat un început e foarte sigur. Ceea ce nu-i face pe alarmiștii apocalipselor de tot felul nimic altceva decît avangardiști. Poate extrem de avangardiști, dar avangardiști în orice caz

Dar uite, așa fac eu și mă pierd în paranteze stufoase. Mi se pare uneori că sînt incapabil să torc un fir narativ de la început pînă la sfîrșit fără să mă agăț de tot felul de alte scame. Mă rog, nimeni nu e perfect. Și mi se pare că m-am și tabloidizat încercînd să arăt cum ar fi să mă tabloidizez, nu-i așa? Simulare perfectă.

Titlul postului e inspirat de o discuție pe care am avut-o azi cu o colegă și pe care o mai avusesem de fapt și în alte ocazii. Discuția pornise de la alimentația de astăzi, plină de E-uri și hormoni și modificări genetice și toate chestiile astea care efectiv, spun unii, au produs epidemia de cancer cu care ne confruntăm astăzi. Eu am răspuns că totuși avem motive să fim optimiști, pentru că, cred eu, poate în zece sau douăzeci de ani aproape toate formele de cancer o să fie vindecabile.

Și în plus, alimentația de astăzi, așa păcătoasă cum e, a făcut ca pentru prima dată în istorie să fie mult mai puțini oameni care mor de foame. Alimentele moderne, aditivate și modificate genetic așa cum sînt, reușesc totuși să ofere o abundență de hrană pentru populația lumii, ceva cu totul fără precedent în istorie. E adevărat că alimentele nu sînt repartizate drept pe lumea asta (dreptatea însăși nu e repartizată drept pe lumea asta, pentru că lumea asta e, în esență, strîmbă), că unii sînt obezi în timp ce alţii sînt subnutriți. Dar cetățeanul mediu al planetei e astăzi destul de bine hrănit. Statistica poate să fie o chestie foarte amuzantă. De exemplu, dacă Ion are zece găini și Gheorghe n-are niciuna, se poate spune că fiecare dintre cei doi are în medie cinci găini.

Bun, deci ziceam că mai bine să mori de cancer decît de foame, și așa e. Moartea prin înfometare e o chestie sigură, în timp ce cancerul e o chestie probabilistică. Este foarte posibil ca cineva să fumeze toată viața, să trăiască într-un oraș poluat, să mănînce în fiecare zi mezeluri cu maioneză și cartofi prăjiți și totuși să nu facă niciodată  cancer. Dar cînd vine vorba de absența hranei, lucrurile stau altfel. E suficient să treacă mai mult de șase ore de la ultima masă că individul modern și sătul deja începe să se văicărească: mor de foame! Alimentația modernă, cu toate E-urile și hormonii ei, e un rău necesar.

O nouă declaraţie de nedragoste sau cum era să mor sufocat de două ori în două zile

Hai să mai spun odată de ce nu-mi iubesc ţara (dacă mai e nevoie de o astfel de declaraţie de nedragoste..)

Ieri dimineaţă veneam la birou cu bicicleta pe Lipscani, ca un român atipic şi înaintea vremii ce sînt. Mergeam încet, făcîndu-mi cu grijă drum printre oameni, deşi strada nu era foarte aglomerată la ora 9 dimineaţa. Dintr-o dată, chiar aproape de Calea Victoriei, mă trezesc agăţat cu ceva de gît. Frînez din instinct, dar nu destul de repede pentru evita ca firul respectiv să îmi ajungă la gît şi să încerc o senzaţie bruscă de sufocare. Încă mai am semnul pe gît, pentru necredincioşi.

Mă uit, buimac, în jur ca să înţeleg ce s-a întîmplat. Un tip gras şi cu o alură de stăpîn absolut al străzii îşi plimba cîinele. Doar că el era într-o parte a acesteia iar cîinele îşi întinsese lesa pînă pe partea cealaltă a străzii, cel puţin cinci metri mai departe. Firul era subţire şi tăios, deci nu e de mirare că nu l-am văzut şi nici că mi-a lăsat urme pe mărul lui Adam. Nici nu mă dezmeticesc bine că respectivul adoptă un ton de băşcălie şi spune : „E dimineaţă, nu se vede bine, nu?” Deci în capul lui de supraponderal retardat (simt nevoia să-i adresez tot felul de invective, şi am simţit-o mai ales atunci), era datoria mea să ocolesc firul aproape invizibil pe care el îl întinsese de-a latul străzii.

I-am spus că nu vreau altceva de la el decît să-şi ceară scuze. Afirmaţia mea, deşi venea de la un tip care tocmai aproape fusese sugrumat cu o lesă de cîine, era calmă şi voit împăciuitoare. Doar că reacţia stîrnită a fost cu totul neaşteptată pentru mine: „eu să-mi  cer scuze? eşti nebun, eşti foarte nebun!” Nu ştiu ce se întîmpla în capul lui de retardat supraponderal (încă mai simt nevoia de invective, chiar şi la mai mult de 24 de ore după), dar necesitatea de a-şi cere scuze depăşea cu totul orizontul lui intelectual (destul de limitat, îmi imaginez). Cu asta efectiv mi-a pus capac. Ce puteam să mai zic după ce mi-a zis  că sînt nebun? Aş fi putut să îi răspund cu toate invectivele care îmi treceau prin  cap, dar n-aş fi făcut altceva decît să pornesc un scandal. Poate am încercat să fiu o bună ilustraţie a ideii că cel mai deştept cedează. Sau poate am încercat să arăt că sînt mai deştept prin referire la ideea respectivă. Nu mai contează ce am vrut să fac, cert e că m-am urcat pe bicicletă şi am plecat fără să mai zic nimic. Gîtul mă ustura teribil, şi n-a trecut pînă n-am dat cu parfum peste rană. Dar ce mă ustura cel mai mult, şi n-o să treacă niciodată pentru că nu există parfum pentru astfel de răni, este că acest mitocan este reprezentativ pentru cultura noastră. Este chiar un românt tipic, dacă vreţi.

Tot ieri dimineaţă, cineva punea pe facebook o chestie în care se spunea că nişte turişti străini au fost întrebaţi ce părere au despre civilizaţia din România, iar răspunsul lor a fost că „ar fi o idee bună”.

Dar poate că nu e totul lipsit de speranţă. Aseară am fost să alerg în complexul Lia Manoliu, acolo unde s-a jucat un meci despre care habar nu am cum s-a terminat. Am alergat mai prost decît de obicei, probabil că s-a simţit lipsa jumătăţii de litru de sînge pe care îl donasem alaltăieri. Cine a fost acolo ştie că e foarte multă lumea care vine să alerge, dar mai sînt unii care vin să privească şi să fumeze. Stau pe băncile aflate exact lîngă pista de alergare şi fumează ca turcii. Probabil îşi imaginează că stînd acolo poate se contaminează şi ei cu nişte condiţie fizică, dar tot ce fac e să îi contamineze ei pe ceilalţi cu mii de gudroane toxice. Am făcut nouă ture (n-am mai putut s-o fac şi pe a zecea) şi de fiecare dată cînd ajungeam în dreptul băncilor unde se fuma, aerul de care plămîinii mei aveau nevoie disperată era amestecat cu fum de ţigară. Tot un fel de sufocare. După ce am terminat de alergat m-am dus la băncile respective, mi-am cerut scuze (aşteptîndu-mă la cea mai urîtă reacţie posibilă, mai ales după contactul cu dobitocul de pe Lipscani) şi le-am spus că nu e cea mai bună idee să fumeze exact unde oamenii vor să alerge. Spre surprinderea mea, observaţia mea a fost primită fără comentarii. Toţi fumătorii s-au ridicat imediat şi au plecat iar unul dintre ei chiar şi-a cerut scuze. Iată că pînă la urmă primeam şi eu nişte scuze.

Totuşi, o ţară în care trebuie să atragi atenţia oamenilor asupra unor lucruri de la sine înţelese, e departe de a fi un loc în care să vrei să trăieşti. Pînă la urmă nu e nimic, dar absolut nimic în România care să-mi aducă pe buze altceva decît declaraţii de nedragoste.

Probabil cel mai bun loc de alergat din oraş

Am început de curînd să alerg într-un loc special amenajat aflat lîngă stadionul Lia Manoliu. Aş fi vrut să zic parc, dar nu sînt aşa de mulţi pomi în jur. Ăsta este şi singurul dezavantaj al locului, zic eu, anume că nu e atît de mult aer curat cît ar trebui să fie într-un loc unde oamenii transpiră şi înghit aerul cu o poftă de zece ori mai mare decît în alte locuri. În rest, ai acolo o pistă specială unde aleargă foarte multă lume,  ceea ce e minunat. Adică, acolo vin doar oameni care aleargă,  de unde şi sentimentul că aparţii unei caste de (i)luminaţi care acordă atenţia cuvenită corpului lor şi care au găsit o modalitate sănătoasă to get high. 

De fapt greşesc, nu chiar toată lumea care vine acolo vine pentru alergat. Unii vin să îşi plimbe cîinele. În special domnişoare plinuţe care cred că pot să împuşte doi iepuri dintr-o dată: să facă plimbarea de seară a cîinelui şi să slăbească în acelaşi timp. N-aş avea nimic împotrivă, dacă aş avea garanţia că cei mai buni prieteni ai lor n-o să facă caca în faţa mea (ceea ce face de obicei un căţel în timpul plimbării, de altfel, motiv pentru care n-aş putea să-i port lui pică), sau dacă n-ar exista posibilitatea să mă împiedic în firele leselor lor. De fapt, chiar şi aşa, nu pot să spun că am ceva împotriva domnişoarelor care aleargă tîrîndu-şi maşinile de iubit după ele (asta zicea cineva că sînt cîinii: maşini de iubit). E un fel de divertisment, la urma urmelor.

Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.