Ultimele zile de dragoste, primele de război

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Anunțuri

Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Terorism la BCU

Ieri, în aula Bibliotecii Centrale Universitare, Mugur Isărescu a primit titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii Bucureşti. Asta e foarte frumos, pentru că Mugur Isărescu e unul dintre cei mai importanţi români ai momentului, adică e un caz rar de român într-o poziţie de putere şi care ştie exact ce face. Nu e vorba de putere politică, tocmai d-aia pot să spun că Mugur Isărescu e important. Căci, după cum zicea Roger Griffin aseară în acelaşi loc în care Isărescu şi-a primit titlul, politicienii sînt o formă de viaţă inferioară.

Roger Griffin e un istoric de la Oxford care a venit pe la noi să vorbească despre modernitate şi terorism în cadrul unui ciclu de conferinţe cu numele Cultura bate criza. Ăsta e un nume frumos, dar în realitate cultura nu bate niciodată criza. Lăsînd asta la o parte, iniţiativa e lăudabilă.

Roger Griffin e unul dintre cei mai importanţi istorici ai nazismului şi unul dintre cei mai importanţi analişti ai terorismului. Tipii ăştia se cheamă terorologi, un cuvînt care sună la fel de amuzant şi în engleză şi pe seama căruia Griffin glumea aseară. După Griffin, terorismul, orice altceva ar mai fi, e luptă după sens. Pentru că modernitatea ne-a furat poveştile atotcuprinzătoare care dădeau sens istoriei şi vieţilor noastre individuale, omul modern e îngrozit de vidul de sens. Occidentalul tinde să rezolve problema cumpărîndu-şi un iphone; în timp ce alţii aruncă în aer ceea ce li se pare lor că reprezintă fisura prin care sensul se scurge afară din univers.

Îmi pare foarte rău că nu am filmat momentul în care Griffin povesteşte cum un taximetrist din Bucureşti (una dintre cele mai periculoase specii de taximetrişti din lume) a încercat să îl jecmănească învîrtindu-l la nesfîrşit în jurul hotelului. El, băiat deştept de la Oxford, şi-a dat seama ce se întîmplă şi coborît din taxi. Pe drum spre hotel, spunea el, i-a fost de mai multe ori oferit sex. Prostituţia, în special pentru străini, o industrie înfloritoare în Bucureşti. Probabil nu la fel de înfloritoare ca cea de droguri „legale”/”etnobotanice”, dar în orice caz înfloritoare. Deşi, mi s-a părut mie, organizatorul evenimentului roşea în timpul relatării, Griffin nu voia să rîdă de noi. Din contră, s-a folosit de întîmplare ca de o metaforă pentru călătoria poporului român către un viitor mai luminos. De fapt el şi-a încheiat discursul cu observaţia că o ţară ca România reprezintă viitorul europei. A fost singura chestie pe care a spus-o şi faţă de care nu pot decît să-mi exprim dezacordul total.

Organizatorul şi moderatorul ocaziei şi directol Centrului pentru Excelenţă în Studiul Imaginii (CESI), Sorin Alexandrescu, nu s-a ridicat la înălţimea invitatului, din păcate. Cel puţin mie nu mi-a plăcut deloc de el şi după părerea mea e exemplul tipului de român opus tipului reprezentat de Isărescu.

La ieşire, cum ieşi din aulă, nimereşti chiar sub armăsarul lui Carol I.

Eyephone

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

De fapt, anunumiți specialișit au început să vorbească despre sindromul iphone. Unii zic că „iphone users are delusional” – după cum se poate vedea în linkul ăsta  http://news.cnet.com/8301-17852_3-10414356-71.html, care pe scurt înseamnă apărarea fanatică a unei jucării fascinante dar cu numeroase minusuri. Mai exact, înseamnă negarea minusurilor, la fel cum un îndrăgostit neagă orice defect celei care l-a vrăjit.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.

Futurama tocmai  și-a început a șasea viață, adică al șaselea sezon, pe canalul Comedy Central. Mi-a plăcut întotdeauna Futurama, dar am fost de-a dreptul încîntat să văd episodul trei din noul sezon. În episodul ăsta compania Apple este prezentată ca o corporație malefică ce tratează consumatorul ca pe un zombie retardat. Asta mi-a plăcut cel mai mult, pentru că impresia asta o aveam și eu. Sigur, iphone-ul e o jucărie foarte interesantă, dar de aici și pînă la hype-ul incredibil care înconjoară jucăria asta în ciuda nenumăratelor minusuri, e cale lungă.

Iphone a ajuns deja la versiunea patru, dar încă nu poate să trimită o poză prin Bluetooth. Culmea nesimțirii, a fost trimis pe piață cu o problemă hard extrem de gravă: telefonul pierde semnalul cînd e ținut într-un anume fel. Nu-i nimic, Apple vinde niște huse care costă cam 30 de euro și care rezolvă problema. Nu-i nimic, curînd apare versiunea revizuită. Oare de ce au stat mii de oameni la coadă cu două zile înainte de lansarea telefonului, tremurînd la gîndul că s-ar putea să nu mai apuce, dacă telefonul ăsta e atît de neterminat și e nevoie de o versiune revizuită? Zvonul că numărul de telefoane e mic în comparație cu cererea a făcut ca disperații să fie și mai disperați. Am auzit că Altex vinde telefonul ăsta cu aproape 10000 RON, ceea ce ne face pe noi Românii cei mai disperați din toată lumea.

Oricum ar fi, strategia de marketing a celor de la Apple e ingenioasă și merită felicitați pentru asta. Din nefericire iphone-ul a ajuns să fie simbolul perfect al unei culturi consumeriste în care actorul principal, consumatorul, e tratat ca un zombie fără creier.