Un profet

jordan_peterson

Ce este un profet? Un tip singular de umanitate care a luat naștere în Israelul antic și care, poate, mai există și azi. La întrebarea ce este profetul, în loc de un tip singular…, puteam la fel de bine să răspund, un tip singur… Profetul este singur pentru că este izolat de restul umanității în virtutea misiunii lui, anume aceea de a certa umanitatea. Nu ar fi existat niciodată profeți dacă nu ar fi fost nevoie ca umanitatea să fie certată. Certată pentru că a uitat  și uită iar și iar adevărurile esențiale care sînt fundamentele propriei ființe, ca să rezumăm vina colectivă și recurentă a umanității. Profeții au fost puțini, îi putem număra pe degete, cei mai importanți fiind Isaia, Ieremia, și alți cîțiva. Esențial pentru definiția unui profet este că, spre deosebire de oamenii obișnuiți care văd lucrurile doar din perspectivă umană, profetul vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Și asta nu așa, pur și simplu, ci pentru că Dumnezeu însuși îl invită pe profet să iar parte la punctul de vedere divin. Și, pentru un om, asta nu e floare la ureche. Din contră, nu poate fi considerat nimic mai dificil pentru un om decît să aibă un punct de vedere dumnezeiesc asupra lucrurilor. Profetul aude, efectiv, deși nu literal, vocea lui Dumnezeu, rămînînd astfel cu povara inimaginabil de grea de a trebui să traducă această voce pentru restul umanității. Comparat cu profetul, preotul este doar un funcționar public al experienței religioase, un birocrat, mai exact, care suferă de toate păcatele birocrației. Din acest motiv profetul și preotul nu au făcut niciodată o echipă bună, din contră, au fost mereu în conflict. Dar profetul este în conflict cu întreaga lume, pentru că misiunea lui este să certe lumea. Și totuși, oamenii simt că ceea ce spune profetul este adevărat, în cele mai adînci foruri ale ființei lor. Și îl ascultă. Sau îl omoară cu pietre, ca să nu mai audă vocea care îi ceartă.

Eu cred că profesorul canadian de psihologie Jordan Peterson, este un profet. El însuși ar nega o astfel de acuzație. Ce vreau să spun cu asta e că dintre toți oamenii în viață astăzi (și din ultima suta sau sute de ani), Jordan Peterson este omul prin care Dumnezeu însuși strigă în urechile umanității la fel de tare pe cît astrigat prin Isaia sau Ieremia, de exemplu. Afirmația mea este desigur foarte îndrăzneață și va ridica multe sprîncene (le-ar ridica inclusiv pe ale lui Peterson), dar cred că știu, cît de cît, despre ce vorbesc.  Ce vreau să spun este că nimeni nu mai vorbește astăzi cu puterea lui Jordan Peterson despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ființele umane. Acestea fiind spuse, te invit să descoperi tu însuți cine e Jordan Peterson. YouTube-ul e plin de el. Și, bineînțeles, o să mai scriu și eu despre el, pentru că de cînd l-am descoperit vorbesc despre el aproape ca o moară stricată.

Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Pereții universului

Imi plac oamenii. Îmi place să vorbesc cu oamenii pentru că fiecare dintre ei, chiar și cei mai șterși și toxici, e o scînteie care poate arunca un pic de lumină asupra lumii în care trăiesc. Și eu am ca principală ocupație, deși nu mă plătește nimeni pentru asta, încercarea de a-mi da seama pe ce lume trăiesc. Din ce sînt făcuți pereții universului, ce e dincolo de ei. Da, mai ales ce e dincolo de ei. Încep însă să-mi dau seama că nu trebuie să bat miliarde de ani lumină pînă la marginile universului ca să bat în pereții lui sperînd să-mi răspundă cineva. Nu, răspunsurile sînt mult mai aproape, pentru că fiecare individ este un portal prin care o altă realite irumpe în realitatea noastră de zi cu zi. În termeni filozofici, transcendentul comunică cu imanentul prin om, acest loc unde eternitatea se întîlnește cu timpul, cum zicea Kierkegaard și după el Heidegger. D-asta îmi place să citesc, pentru că pot sta de vorbă cu oameni, cu cei mai luminați dintre noi. Dar peste tot sînt luminați, nu doar în cărți, de aceea îmi place să vorbesc cu oamenii, să-i iscodesc întrebîndu-i ei în ce cred și cum văd ei lumea. Din simplă lene, ca să nu fiu nevoit să bat tot amarul acela de drum pînă la pereții universului în care oricum nu știu dacă aș putea să bat. Cum să bați în ceva ce nu există?

Christos a-nviat!

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.

În căutarea perfecțiunii

S-ar putea spune că una dintre cele mai mari provocări ale condiției umane este acceptearea imperfecțiunii. Imperfecțiunea lumii, imperfecțiunea oamenilor, imperfecțiunea mea. Dintre toate, probabil imperfecțiunea personală e cea mai greu digerabilă. Că ești mult mai prost decît îți place să crezi, mai rău, mai leneș și așa mai departe- să faci pace cinstită cu tine acceptînd toate astea, aceasta este ultima frontieră, nu spațiul, cum ar vrea căpitanul Picard să ne facă să credem. La imperfecțiunea celor din jur, în schimb, ne raportăm mult mai ambivalent. Ne bucură și ne întristează în același timp. Ne bucură pentru că în imperfecțiunea celor din jur găsim, printr-un procedeu obscur de inversiune psihologică, compensare pentru propriile noastre imperfecțiuni. Și ne întristează pentru motive evidente cărora n-are rost să le mai spunem pe nume. Ne plimbăm imperfecți, înconjurați de oameni imperfecți, într-o lume imperfectă, dar, culmea ironiei, mereu în căutarea perfecțiunii. De unde ne-o fi venit ideea asta?