Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.

Luni, vineri, luni, vineri, vineri, luni

1 0 1 1 0 1 1 0 1 0 0 11 0 0 , zicea  Bender (un robot, pentru cine nu a avut fericirea de a-l cunoaşte pe Bender) într-un episod din Futurama, vorbind pe limba lui, adică în sistemul binar. Cine nu-l înţelege, are impresia că e o înşiruire fără sens. Dar are sens. În schimb, ceea ce pare a avea sens, dacă te uiţi mai atent, nu are. În ultimul timp mi se pare că zilele au luat-o la fugă. Luni, vineri, luni, vineri, vineri, luni, luni, vineri, luni şi aşa la nesfîrşit. La nesfîrşit ? Am vrea noi la nesfîrşit! Care e rostul zilelor ăstora care vin una după alta, după alta şi din nou una după alta, aparent la nesfîrşit? Ne apropiem de ceva, ne îndepărtăm de ceva? Dacă ne apropiem de ceva, apoi ne putem apropia doar de limita şirului, adică de sfîrşit.  Şi caruselul se învîrte mai departe: luni, vineri, luni, vineri, vineri, vineri, luni, luni, vineri. Şi în ameţeala acestei înşiruiri avem impresia că ne învîrtim în cerc, ca într-un parc de distracţii, cînd de fapt suntem în linie dreaptă pe un drum care se termină brusc într-o prăpastie fără fund. Oare ce ne poate învăţa să facem saltul infinitului?

Împotriva naturii

Pe biroul meu e mereu dezordine. Cred că dezordine e un cuvînt blînd. Mai potrivit ar fi haos. Şi e aşa nu pentru că nu aş fi făcut niciodată ordine, pentru că ocazional, odată la vreo 2 luni, fac ordine. E aşa pentru că există o lege a naturii, al doilea principiu al termodinamicii, numit şi principiul entropiei, care spune că într-un sistem, orice fel de sistem, starea de dezordine tinde să crească odată cu trecerea timpului. Aşadar, dezordinea de pe biroul meu e în deplină concordanţă cu legile naturii iar eu dacă aş încerca să am mereu ordine ar trebui să lupt constant  împotriva naturii. Dar nu o fac. Iubesc natura. Aşa că o las să îşi urmeze cursul iar ordine fac doar rar, atunci cînd nu se mai poate. Acesta e unul dintre momentele alea, dar deocamdată nu mă simt în stare să mă pun cu natura…