I’m an alien in…Alaska

Undeva în hîrtiile mele de imigrant scria cam aşa ceva: the alien has to do  cutare şi cutare. The alien eram eu, desigur. M-am întrebat atunci cum de nu s-a găsit  în bogata limbă engleză, căci engleza chiar e cea mai bogată limbă din lume, adică are cele mai multe cuvinte, un cuvînt mai bun decît alien pentru imigranţi. Sau, mă gîndesc acum, poate au folosit alien tocmai pentru că eu nu sînt chiar un imigrant, ci doar un profesionist cu viză de lucru pe un termen determinat. Adică, nu sînt un străin în proces de americanizare, ci un străin care a venit aici cu o treabă și care trebuie să rămînă străin.

Deci deşi m-am mutat în America, nu înseamnă că sînt american. Ca să fiu american, ar trebui să am cel puţin green card. Dar nici dacă aş avea green card nu aş fi american. Să devii american e un proces lung şi anevoios. Aş putea să devin american peste noapte(a nunţii) dacă mă însor cu o americancă. Asta din punct de vedere birocratic. Dar ce înseamnă să devii american în sens nebirocratic, adică de fapt, nu de drept ? Desigur, e un process care nu se poate întîmpla peste noapte, indiferent cu cine te-ai însura. Şi pentru că nu e vorba de un process validat birocratic, validarea e de cu totul altă natură şi trebuie căutată în altă parte decît la stat.  Poate la ceilalţi americani, care te recunosc drept american, poate la tine însuţi, care într-un final ajungi să te simţi, stînd faţă în faţă cu tine însuţi în oglinda celor mai superioare foruri interioare, şi să te simţi american.

Să fie limpede: eu nici  măcar nu visez să fiu american. Visul meu e să locuiesc în Stockholm sau în Copenhaga, şi să merg la fiecare cîteva luni în România. Dar pentru că cele mai multe visuri sînt făcute  ca să fie spulberate, habar n-am încotro o să mă bată de fapt vîntul. Pentru că vîntul e principalul meu motor existenţial, şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Ştie el mai bine. Deci chiar dacă acum nici nu-mi doresc şi nici nu mi pare probabil că o să devin vreodată american, n-am de unde să ştiu ce vînturi o să mă bată. Poate niciunul. Dar pînă una alta şi în orice caz nu strică să mă întreb ce e un american şi cum se devine unul. Măcar de curiozitate.

Fantezie lingvistică

Curînd o să te trezeşti agăţat între două limbi

Cătăline

Înotînd stîngaci printr-un sos lingvistic

Cu arome necoapte

Uite, deja limba ta maternă

Nu-şi mai găseşte cuvintele

Şi tot nu eşti sătul

Căci visezi la alte limbi

Ai fantezii

Cu limba-ţi curioasă

Împleticindu-se prin toate colţurile gurii

După delicii suedeze

Şi în cele din urmă toate limbile

O să scoată limba la tine

Sfidătoare

Ca o femeie pe care ai avut-o

Dar nu chiar din cap pînă-n picioare

De ce nu-mi iubesc ţara

Atunci cînd se vorbeşte despre o ţară, de obicei se vorbeşte în umbra unei neînţelegeri fundamentale. Adică, de fapt nu se ştie ce este o ţară. O să încerc eu acum să spun în cîteva cuvinte ce este o ţară şi de ce eu nu-mi iubesc ţara.

Pînă şi Eminescu gîndea în umbra acestei neînţelegeri, atunci cînd în Scrisoarea III scria: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta,râulramulMi-e prieten numai mieiară ţie duşman este”  Bineînţeles, că fiind un poet, Eminescu vorbeşte aici metaforic, doar că metafora asta nu merge prea departe ca metaforă. Adică nu face altceva decît să personifice geografia. Şi tocmai aici este rădăcina neînţelegerii despre care vorbesc, anume uitarea faptului că geografia este doar atît, geografie. Geografia nu e niciodată o ţară.

Asta pentru că geografia este în mod funamental omogenă: ia-o pe o potecă şi mergi cu capul în jos cîteva mii de kilometri. Presupunînd că nu o să dai peste sîrmă ghimpată şi că reuşeşti să ocoleşti toate aşezările omeneşti, poteca pe care mergi nu o să-ţi dea nici cel mai mic indiciu că ai trecut dintr-o ţară în alta. Ţărîna e ţărînă peste tot, la fel şi pădurea. E adevărat că verdele e mai intens în anumite zone, dar ar fi absurd să tragem concluzia că în Norvegia (dau exemplul ăsta pentru că acolo a plouat neobişnuit de mult vara asta) plouă mai mult pentru că e Norvegia. Rezultă că geografia, care e compusă din ţărînă, ape şi păduri, e cu totul indiferentă şi radical diferită de tot  ceea ce noi numim ţări.

Ştii că ai de-a face cu ţară atunci cînd ieşi de pe poteca sălbatică şi mergi pe un drum asfaltat. Despre drumurile din România nu e nevoie să mai spun nimic. Se ştie că la noi un kilometru de autostradă costă de zece ori mai mult decît într-o ţară normală şi că avem de o sută de ori mai puţină autostradă decît o ţară normală. Dar ca indiciu despre ce înseamnă o ţară, drumurile sînt ideale. Un drum este o construcţie omenească; felul în care este construit un drum îţi spune foarte multe despre ţara în care te afli; şi la fel orice altă construcţie omenească. Şi aici am ajuns în inima problemei, anume la faptul că doar construcţiile omeneşti au legătură cu ficţiunea pe care o numim ţară.

Acum înţelegem mai bine ce e de fapt o ţară. O ţară este suma construcţiilor omeneşti de pe un anumit teritoriu, teritoriul fiind el însuşi o construcţie omenească, adică linia care demarcă teritoriile şi care prin această simplă demarcaţie le creează. Construcţiile omeneşti pot fi materiale, cum ar fi drumurile, clădirile, trenurile şi aşa mai departe; sau culturale, cum ar fi limba, poveştile, obiceiurile, politica, economia, literatura şi aşa mai departe; cu menţiunea că produsele materiale sînt într-o mai mare măsură influenţate de cele culturale (aici marxiştii m-ar constrazice, poate)

De fiecare dată cînd cineva spune că România este o ţară frumoasă, nu se referă de fapt la România. Se referă la rîu şi la ram (România are mult ram, care e defrişat într-o veselie- copii, nu vă gîndiţi la memoria calculatorului, ram înseamnă altceva la Eminescu), care după cum am văzut, nu sînt România şi nici măcar româneşti. România e formată din cultura ei, din politică, economie, obiceiuri, feluri de a face şi a fi, moduri de a înţelege lumea şi a te raporta la ea şi la cei din jur, drumuri, instituţii, case de locuit.

După ce am făcut dinstincţia aceasta fundamentală, se face puţină lumină în negurile de unde a apărut zicala  „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”. E evident că zicala asta e bazată tot pe neînţelegerea pe care am încercat eu să o spulber aici. Dar chiar dacă a apărut în virtutea ei şi pare a o perpetua, morala ei face totuşi trimitere directă la dincţia dintre geografie şi cultură, sugerînd că tot ce e în neregulă cu România are de-a face cu aceasta din urmă. Dacă ar fi mers un pas mai departe, poate autorul zicalei, oricine ar fi fost el, ar fi reuşit să dezmeticească şi el din neînţelegerea fundamentală care acţiona ca fundal al gîndirii lui. Pentru că nu a făcut-o, nu rămîne aproape nimic din vorba lui de duh.

Dar măcar noi, care am înţeles acum ce e şi ce nu e România, putem încerca să scornim vorbe de duh mai inspirate.

Acum că am spus ce e de fapt ţara mea, aproape că nu mai e nevoie să spun de ce nu o iubesc. Sigur, îmi iubesc limba, care e inextricabil legată cu structura mea psihică, deci cu modul în care conceptualizez şi îmi reprezint lumea. Şi, sigur, sînt multe lucruri de iubit la românitatea noastră, deşi am bănuiala că ce e de iubit la românitatea nostră nu ţine atît de mult de românitatea noastră cît de o constantă universală a umanităţii noastre.

Dar oricum ar sta lucrurile în privinţa asta, rămîne faptul dur şi trist că România, în natura ei de construcţie socială, e un organism şubred, cu drumuri puţine şi cariate, mîncat de tot felul de boli, nu prea bine crescut, prost îmbrăcat, dezorientat şi mai ales care dă aproape constant impresia că are un fund în loc de cap.

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.