Mă întreb dacă Woody Allen l-a citit pe Martin Buber…

…probabil că nu. De fapt sînt sigur. După cel mult trei pagini, ar fi pus cartea jos, indiferent de carte, și ar fi zis, încă un evreu nebun. Nu cred că Martin Buber,  cu toată puterea lui nepămîntească, ar fi reușit să aibă un ecou mai mare de atît în capul lui Woody Allen. Mă întrebam asta în seara asta cînd am revăzut Match Point. Filmul ăsta este unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, și ar fi fost chiar o capodoperă, dacă n-ar fi dat-o în bară într-un moment cheie.

De unde o dublă ironie. Prima, că unul dintre cele mai bune filme ale lui Woody Allen, poate chiar cel mai bun, nu este o comedie. A doua, că soarta filmului este decisă de o scenă trivială, o scenă care produce o crăpătură dramatică în chiar inima filmului, un film care altfel e aproape desăvîrșit, la fel ca mingea de tenis care lovește fileul în prima scenă și ca verigheta doamnei Eastby care lovește bara spre final, filmul însuși ricoșează și, fără prea multă plutire în suspans, cade și se face țăndări. Cei doi detectivi care investighează uciderea Nolei, deși aveau jurnalul ei, aleg să îl creadă pe Chris și să lase baltă cazul. Trec peste faptul, greu de crezut, că Nola nu ar fi scris în jurnal despre faptul că era însărcinată (și de asemenea peste faptul că o sarcină este unul dintre primele lucruri care sar în ochi la autopsia unei victime a unei crime comise cu sînge rece), și mă opresc la ceea ce a scris dar nu a fost suficient ca să-i convingă pe detectivi. I-ați promis Nolei că o să vă părăsiți soția pentru ea? îl întreabă detectivii pe Chris, pentru că asta citiseră în jurnal. Nu, cum să promit așa ceva, răspunde Chris, dar sigur ea a avut fantezia asta și a scris-o în jurnal. Un jurnal este prin natura lui un spațiu intim în care oamenii nu mint. Dacă cineva ține un jurnal în care faptele sînt amestecate cu fantezia, atunci fie e vorba de un scriitor în devenire fie de cineva care nu e chiar întreg la minte. Nu e cazul Nolei. Din cîte știm, ea pur și simplu ținea un jurnal, iar în cazul unui jurnal, nu poți să pleci de la altă ipoteză decît aceea că ce scrie acolo e adevărat. În orice caz, în cazul unei crime e o ipoteză pe care nu o poți abandona așa ușor. Dacă detectivii ar fi luat în serios jurnalul, ar fi avut motive să îl investigheze  pe Chris chiar după ce verigheta doamnei Eastby a fost găsită la drogatul împușcat. Ăsta este, după mine, momentul cînd filmul o dă în bară, plutește puțin, cade și perfecțiunea lui se sparge ca o farfurie de porțelan. De unde a doua ironie, că filmul ca film are o soartă similară cu povestea lui, că depinde, adică, de un fir de păr așa de subțire.

allen.jpegCa profetul nihilist evreu care este, Woody Allen predică foarte convingător. Predica lui este aceea din toate celelalte filme: existența este absurdă, nu există sens, singura certitudine e hazardul. Da, da, mi-am adus aminte acum de ce m-am întrebat în timpul filmului dacă Allen l-a citit pe Buber, un evreu de care trebuie să fi auzit: pentru că Buber iluminează ca un fulger în noaptea spiritului în care sîntem acum, existența sensului. (O altă ironie: in Match Point, Allen predică magistral și despre păcat; ironic pentru că, desigur, Woody Allen nu crede în păcat. Orice altceva ar mai fi, Match Point este și o parabolă modernă  despre alunecarea fatidică și în pas de vals de la simpla poftă  pînă la crimă). Faptul că o dublă crimă odioasă scapă nepepsită este, o declară însuși Chris, dovada supremă prin care Woody Allen ne arată încă o dată că nu există sens în lume. E mai greu de spus ce înseamnă că Woody Allen a făcut o gafă atît de serioasă în chiar inima filmului, adică momentul dramatic de care depinde soarta acestui Raskolnikov irlandez. Poate e un act ratat. Unul care trădează natura mai serioasă și mai profundă a lui Woody Allen. Pentru că, sincer, nu pot să cred un tip atit de genial e atît de unidimensional (pentru că nu e nimic mai  unidimensional decît nihilismul) pe cît a lăsat să se înțeleagă de cînd a pus mîna pe camera de filmat și pînă în ziua de azi. Pentru cei care nu au văzut Match Point, atenție, textul meu conține spoilere.

În cazanul cu smoală

Where to go este filmul de diplomă al unui student german cu rădăcini în România, care poate fi văzut aiciAre doar treizeci de minute şi de la minutul 13 apar şi eu, aşa că merită văzut. Hm, cam lipsit de modestie, ca de obicei. Atenţia i-a fost atrasă spre România de evenimentele din prima parte a anului de la Piaţa Universităţii. Acolo unde s-a făcut prima încercare de a-l da jos pe Băsescu, o încercare cinstită, frumoasă chiar, de partea căreia eram şi eu. Apoi a venit încercarea bagabonţească a lui Antonescu şi Ponta, şi atunci m-am trezit obligat să ţin cu un om pe care înainte îl dispreţuiam, adică Băsescu.

Autorul filmului a încercat să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din Piaţa Universităţii în termenii manifestării unui soi de conştiinţă colectivă. Eu mărturisesc că nu înţeleg ce au însemnat, dar sînt aproape sigur că acum nu mai înseamnă nimic. Ceea ce înseamnă că nici atunci n-au însemnat mare lucru. În filmul ăsta apar un pic mai gras, cum eram în primăvară, alături de cineva ca Vintilă Mihăilescu, ceea ce desigur e o mare onoare pentru mine. În film mai apare şi un căutător în gunoaie. Bănuiesc că şi el ar fi măgulit de companie, dacă ar vedea filmul.

În film, poziţia mea este una anti-patriotică, de tipul „(din România) scapă cine poate”. Spun acolo că nu cred în salvarea colectivă, ci doar în soluţii individuale. Poate sînt laş, ziceam acolo, dar măcar sînt consecvent cu tot ce scriu pe aici.

Filmul mi se pare frumos, bine făcut, în special la minutul 13 unde pe fondul unei seri bucureştene se aude emisiunea Loredanei Dumitraşcu, unde invitat eram eu. Aşa m-a auzit prima dată autorul filmului, care apoi m-a contactat şi întrebat dacă vreau să apar în documentarul lui.

Sînt unii care mă înţeleg mai mult şi alţii care mă înţeleg mai puţin. Motivele mele pentru a pleca din ţară, într-o ţară mai bună, sînt similare cu cele pentru care vreau ca într-o zi să mă însor cu o fată frumoasă. Pentru că e posibil, adică. Există locuri pe lumea asta unde aş putea să respir mai în voie, poate chiar să înfloresc.

La serviciu, de exemplu, sînt văzut de către unii drept cel mai prost consilier de probaţiune din sistem. Asta n-ar fi atît de tragic, pentru că nu dau mulţi bani pe părerea respectivelor (căci despre nişte femei este vorba; pentru că tot a venit vorba: Doamne fereşte de o femeie şef!; la mine nu e şef o femeie, din fericire, dar tot un soi de matriarhat este- eminenţe cenuşii care strunesc din umbră, cum s-a întîmplat de fapt tot timpul în istorie,  femeia oprimată şi fără putere într-o lume a bărbaţilor fiind unul dintre cele mai mari mituri ale contemporaneităţii). Ce e tragic e că aceste eminenţe reuşesc să impună reguli pentru toată lumea şi să creeze un mediu toxic, cu care eu nu mă identific deloc, dar în care sînt nevoit să funcţionez. Vreau să lucrez într-un loc unde există provocări, unde să îmi pot pune la treabă potenţialul, unde să existe pedepse şi recompense, nu o apă călîi-amăruie unde înfloresc doar mucegaiurile.  Şi cu toate astea locul unde lucrez acum e  superior din aceste puncte de vedere multor altora din România. Cei mai mulţi oameni sînt de treabă. Doar că puţin mucegai e suficient pentru a strica toată ciorba.

Nu avem o cultură a protestului, cum zicea cineva în filmul ăsta, şi cum ziceam şi eu, dar cu alte cuvinte (sîntem o ţară de resemnaţi), în schimb avem o cultură descrisă foarte bine de metafora caprei vecinului: să moară! Să moară capra vecinului înseamnă proliferarea la nesfîrşit a unei culturi a sărăciei (materiale şi spirituale), deci motivul principal pentru  care lucrurile merg prost în România. Cînd vom înţelege că bunăstarea individuală depinde de cea a celor din jurul nostru, că avem toţi de cîştigat dacă ne susţinem şi promovăm reciproc, în loc să încercăm să ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi, ca Elena Ceauşescu pe umerii lui Nicoale în  cazanul cu smoală, poate va răsări soarele şi în ţara noastră.

P.S.: Primul comentator de pe Vimeo, unde se poate vedea filmul, zicea de băiatul din parc, adică de mine, că nu prea-şi găseşte locul.  Fără să ştie, respectivul a spus un mare adevăr despre mine în general. Dar el se referea la locul meu în film, desigur. Toată lumea vorbeşte acolo despre încotro se îndreaptă România, despre cum să punem toţi umărul ca s-o ducem undeva, în timp ce eu vorbesc doar despre cum să fac să las mai repede România în urmă. Observaţia lui este pertinentă şi aş fi de acord cu el dacă atitudinea mea ar fi singulară, a vreunui ciudat egoist. Doar că nu e. Ca mine gîndesc mii tineri, unii au plecat deja, alţii doar aşteaptă o ocazie. Sînt, deci, reprezentativ pentru o întreagă armată de tineri şi nu doar tineri din România. Faptul că un film despre încotro se îndreaptă România ţine cont şi de părerea unora, deloc puţini, care vor să se îndrepte înspre undeva fără România, mi se pare justificat. De altfel ar fi fost o neghiobie să nu facă asta, pentru că ar fi ignorat unul dintre cei mai importanţi vectori ce pot influenţa, în bine sau în rău, direcţia unei societăţi. Şi nu spun asta doar pentru că sînt şi eu pe acolo. Puteam foarte bine să nu fiu. La urma urmelor nici măcar nu arăt aşa de bine pe sticlă.

Moartea lui cogito

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Draga Uppsala

O sa scriu fara diacritice azi, pentru ca am o tastatura norvegiana si mi-as gasi mai greu calea spre diacriticele romanesti. Sint in Norvegia, in Dokka, la vreo 200 km mai sus de Oslo. Am ajuns aici cu trenul dupa ce am trecut cu trenul prin inima Suediei, de la est  la vest (Uppsala-Stockholm-Oslo. Din pacate n-am trecut si prin inima vreunei suedeze. N-ar fi fost rau, mai ales ca n-am mai trecut de mult prin inima unei femei. Si zilele astea in care m-am plimbat un pic prin Stockholm si Uppsala mi-au reconfirmat ceea ce stiam de acum doi ani, anume ca suedezele sint cele mai frumoase femei din lume. Asta e o generalizare grosolana si care, deci, necesita multe calificari ulterioare. Dar s-o luam asa, deocamdata.

Dupa ce Cogito s-a nascut de ziua mea (le multumesc aici tutuor celor care au dat „like”  paginii mele Cogito de pe Facebook-e important pentru ca Facebook-ul, stie toata lumea, e una dintre cel mai importante forte ale naturii contemporane-sic), am plecat la conferinta de la Stockholm unde s-au intimplat lucruri frumoase si intersante, dar in loc sa scriu despre asta scriu despre cit de frumoase suedezele. Cogito, asadar, si-a luat o vacanta si in locul lui scrie acum un alt alter-ego al meu, unul mai putin cerebral si mai mult visceral. Ca doar toti avem si viscere, nu?

Pentru iubitorii de film, sa mergi pe strada Ingmar Bergman e ca si cum ai merge pe un pamint sacru, nu-i asa? Eh, atunci am mers si eu pe un pamint sacru ieri, in Uppsala.

PS pentru bucuresteni: In timp ce scriu asta, intr-o soba eleganta arde un foc vioi.

O umbrelă roz

Tocmai m-am întors din Ferentari, mai exact strada Zăbrăuţilor, acolo unde anul trecut, pe o vreme mult mai întunecată, am făcut fotografia asta. Vremea întunecată se potriveşte mult mai bine cu strada asta decît soarele de azi, mi se pare mie. Deşi astăzi străluceşte un soare vesel peste tot Bucureştiul, pe strada Zăbrăuţilor soarele pur şi simplu nu răsare! Mi-am pus poza asta şi pe un card bancar. Domnişoara de la bancă zicea că i se pare frumoasă. Eu cred că fetiţa cu umbrelă roz o face oarecum frumoasă, dar poza este urîtă! Urîtă e şi realitatea pe care o reprezintă.

Astăzi cu mine au fost şi două studente care îşi fac stagiul de practică la noi. Am urcat pînă la ultimul etaj al unui bloc exact ca cele din imagine, puțin mai la dreapta,  unde am găsit o garsonieră mică şi murdară, plină de copii şi în care singurul adult era drogat cu heroină, aşa că îşi vedea de somnul lui opiaceu fără să-i pese de zarva din jur.

Cuvintele nu pot să descrie impresia pe care ţi-o poate face o astfel de ex-cursie. Doar atît, să urci pînă la etajul patru, să bagi capul pe o uşă şi să pleci. După ce am ieşit din bloc, una dintre studente îmi spune că acum apreciază mai bine ceea ce are. Ăsta e efectul pe care o vizită într-o altă lume decît cea obişnuită, adică lumea  în care oamenii se îmbracă cu stil, merg la film, se duc la cumpăruturi în Mall, beau cafea  la Starbucks şi au camera lor acasă, ar trebui să îl aibă asupra oricărui om sănătos la cap.

Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Şase picioare sub pămînt

Ziceam odată că Twin Peaks e probabil cel mai bun serial de televiziune. Făceam ceva ce aş putea numi greşeală la cald, adică o opinie exprimată sub impresia momentului. Nu vreau să spun că Twin Peaks nu e un serial bun. Lynch e unul dintre puţinii făcători de filme care ştiu să se joace magistral cu teme supranaturale. Deci cînd supranaturalul încape pe mîinile cuiva ca Lynch, rezultatul nu poate să fie decît extraordinar.

Între timp, însă, am văzut seriale mai bune. Cum ar fi Six feet under. Despre serialul ăsta se pot spune foarte multe, dar eu o să spun doar ce mie mi se pare esenţialul. Ce îl face mare, mare de tot, este omniprezenţa morţii. Întregul film e un dialog constant cu moartea (faptul că personajele sînt frecvent în dialog cu proiecţii ale morţilor nu e decît o parabolă a acestui fapt care e de fapt semnificaţia adîncă a filmului), motiv pentru care reuşeşte să ofere o imagine aşa de profundă şi de complexă asupra vieţii. Pretextul filmului, afacerea de pompe funebre (funeral home) serveşte în mod strălucit scopul de a aduce mereu moartea in discuţie, de a o întoarce pe toate părţile, a medita asupra ei din toate unghiurile, de a constata futilitatea ultimă şi patetică a oricărei încercări omeneşti de a o cosmetiza.

Deşi din perspectivă strict naturalistă ni se spune că moartea nu e decît destinul nostru ultim (pînă şi Eclesiastul e naturalist din punctul ăsta de vedere), moartea e înainte de toate un semn de întrebare, o ghicitoare, o palmă interogativă în faţa vieţii. Întrebarea de ce murim are un mult mai mare potenţial revelator decît sora ei geamănă, de ce trăim. După ce a fost astfel plesnită, de cele mai multe ori viaţa roşeşte feciorelnic şi se întoarce la ale ei. Uneori însă, îşi înghite nodul din gît şi continuă să privească sfidător în ochi moartea. Asta este, pe  scurt, povestea din Six feet under.