Despre întrebări și alți demoni

Am descoperit azi, din greșeală, un text de care uitasem cu totul. Dacă nu ar fi fost numele meu acolo, doar cu greu mi-aș fi amintit că a fost scris de mine. Există un tip de plagiat pe  care nu pot sa-l numesc altfel decît cinstit, care se întîmplă așa: auzi undeva o idee și după o vreme uiți că ai auzit-o în altă parte și ajungi să crezi, sincer, că a fost ideea ta. În cazul ăsta am trăit exact inversul acestui plagiat cinstit, adică am uitat cu totul de paternitatea unui text pe care l-am scris acum nu mai mult de un an de zile. De alte paternități pînă acum nu m-a acuzat nimeni pînă acum că am uitat.

Textul ăsta a fost răspunsul unei provocări venite din partea Universității București și se pare că a reușit cît de cît să îi răspundă, pentru că a fost postat pe site-ul oficial al Universității, adică aici. De fapt a fost un fel de competiție în care puteam să cîștig înscrierea gratuită într-o asociație științifică sau cam așa ceva (îmi imaginez că n-a fost foarte strînsă, pentru că am cîștigat). Cine o să aibă răbdarea să îl citească o să își facă o idee despre ce a fost teza mea de doctorat.

Despre întrebări și alți demoni

Ianuarie 2012

Titlul tezei- Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?

Granița dintre întrebările științifice/de cercetare și alte tipuri de întrebări nu e întotdeauna ușor de trasat. Întrebările științifice trebuie să țintească spre realități ce pot fi într-un fel sau altul observate, atinse. Atingerea poate să fie directă, ca în cazul unui chimist care amestecă substanțe reactive și urmărește rezultatul sau indirectă ca în cazul fizicianului care deduce/atinge expansiunea universului pornind de la radiația de fond și alte observații intermediare. Sociologia are și ea realitățile ei care pot fi atinse direct dar are și unele care trebuie deduse, ghicite, interpretate pornind de la observații intermediare. Demersul meu s-a plasat, fără îndoială, în această a doua categorie.

Întrebările pe care mi le-am pus au luat naștere oarecum de la sine în contextul unei biografii care, după ce în anii anteriori fusese caracterizată de mult prea multe certitudini, era acum din ce în ce mai nesigură de propriile temelii. Certitudinile la care mă refer erau, desigur, de natură religioasă, iar erodarea lor a început în adolescență odată cu expunerea la materiale științifice, la istoria și realitatea contemporană a (altor) religii, fiecare propunînd certiutini la fel de “sigure” ca ale mele, dar care aveau dezavantajul de a fi în contradicție cu acestea. Chestionările mele inițiale au fost așadar înainte de orice altceva auto-chestionări cu o foarte pronunțată dimensiune existențială. Am pornit, în limbaj postmodernist, situat sau angajat. Avînd în vedere preocuparea lui Weber pentru neutralitatea axiologică a omului de știință, mi se părea evident că pentru marele sociolog angajarea sau situarea, chiar dacă nu le numea așa, erau inevitabile, de unde și necesitatea unui efort înspre neutralitate.

Întrebările mele au început prin a fi mai degrabă neștiințifice/nesociologice, atît prin maniera puțin riguroasă în care erau formulate, cît mai ales prin obiectul lor, obiect care era cu totul dincolo (totaliter aliter), căci viza însemnătatea ideii/conceptului/entității/ființei pe care o numim Dumnezeu cu realitatea socială contemporană. Întrebarea originară, în măsura în care o mai regăsesc astăzi intactă în memorie, pornea de la observația filozofică a lui Nietzsche că Dumnezeu este mort și chestiona validitatea acestei afirmații în contextul unei modernități în care Dumnezeu nu părea să fie cîtuși de puțin mort. Deși porneam de la premiza că afirmația lui Nietzsche, deși filosofică, avea un conținut sociologic substanțial, căci se referea la o schimbare radicală survenită în universul social occidental, riscam să mă rătăcesc într-un labirint filosofic, al istoriei religiilor și poate chiar teologic, labirint în care cineva atît de puțin pregătit ca mine cu siguranță s-ar fi pierdut definitiv. Profesorul Vlăsceanu a fost cel care, în calitate de îndrumător oficial, mi-a atras de la bun început atenția asupra necesității unei cotituri cît mai rapide și cît mai radicale înspre un teren sociologic solid.

A te întreba “ce înseamnă Dumnezeu?” înseamnă a păși simultan într-un teren sociologic, filosofic și teologic (ca să numesc doar cîteva “terenuri”). Filosofic, întrebarea are în primul rînd o dimensiune ontologică (ce este, cum este, dacă este). Teologic, întrebarea vizează în primul rînd relația dintre Dumnezeu și lume și nu poate face de concepte ca “revelatie”. Sociologic, sensul și natura întrebării cu privire la ce înseamnă Dumnezeu, deși mai dificil de surpins, este inextricabil legată de religie[1], despre care Peter Berger spune că, orice altceva ar mai fi, este în primul rînd o construcție socială. Altfel spus, a vorbi sociologic despre Dumnezeu înseamnă a observa și înțelege cum este ideea de Dumnezeu trăită într-un anume context social la un moment dat.

Ideea că știința și religia sînt în conflict e una destul de larg împărtășită astăzi, și la o privire retrospectivă realizez că și asupra mea a avut în trecut o influență decisivă, deși astăzi, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile stau altfel. Astfel, încercînd să formulez o întrebare de cercetare, mi se părea cel semnificativ loc social unde pot verifica dacă Dumnezeu e mort sau viu ar fi în cadrul elitelor științifice, pornind de la premiza implicită că știința ar reprezenta punctul culminant al modernității occidentale. Dacă aș fi găsit urme ale lui Dumnezeu prin universurile simbolice ale celor care în mintea mea de atunci reprezentau un fel de întrupare a științei înseși, asta ar fi însemnat că Dumnezeu nu e mort. Invers, dacă Dumnezeu ar fi fost cu totul absent în acest loc, altfel spus dacă elitele științifice nu ar fi deloc religioase, asta ar însemna că Dumnezeu e mort. Chiar și astăzi sînt tentat să privesc ca foarte semnificativ în contextul disputei sociologice despre relația dintre modernitate și religie (despre care la un moment dat am aflat că în sociologie are nume de cod “teoria secularizării”) faptul că unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX au fost religioși, unii dintre ei chiar în mod convențional, adică aderau la ceea ce are fundamental tradiția iudeo-creștină.

Cam în acest stadiu mă aflam înainte de experiența suedeză făcută posibilă de bursa doctorală POSDRU al cărei norocos beneficiar am fost. Șase luni la Universitatea Uppsala, sub îndrumarea binevoitoare și răbdătoare a prof. Grace Davie de la Universitatea Exeter, UK, unul dintre cei mai influenți sociologi ai religiei europeni, au produs o semnificativă schimbare de perspectivă asupra problemei și a întrebărilor de cercetare. Astfel, de la întrebări despre “moartea lui Dumnezeu” am ajuns să chestionez pluralismul religios (ce și cum este acesta? Care este impactul lui asupra vieții religioase în modernitate?). La nivelul ideilor, schimbarea de direcție a fost cauzată pe de o parte de lectura lui Peter Berger, pentru care pluralismul era factorul esențial pentru înțelegerea vieții religiose în modernitate, dar care nu ar fi fost posibilă fără îndemnurile blînde și politicoase dar ferme ale prof. Grace Davie, care m-a provocat constant să evaluez și reevaluez relevanța sociologică a întrebărilor mele de cercetare.

Este oarecum ironic că a trebuit să vizitez Suedia și să lucrez cu o profesoară din Anglia pentru a înțelege importanța propriului meu context social, anume cel românesc, pentru unele dintre problemele importante ale sociologiei religiei. Grace Davie mi-a atras atenția că un sociolog bun încearcă să își înțeleagă mai întîi propria realitate socială, contextul său imediat, de unde extrage instrumentele indispensabile pentru înțelegerea lumii care începe acolo unde se termină lumea lui. Astfel, făcînd uz de politețea britanică, prof. Davie a reușit să mute curiozitatea mea de la elitele științifice (un obiect abstract și greu de atins, mai ales de lacineva care abia învăța ce este sociologia), la contextul social românesc.

Dat fiind că Berger mă convinsese cu privire la importanța pluralismului religios pentru înțelegerea dinamicii vieții religioase în modernitate, a fost oarecum firesc ca următorul set de întrebări de cercetare, mai sociologice decît cele anterioare, să vizeze pluralismul religios în România.

Grace Davie a primit cu un anume entuziasm ipoteza mea că în România pluralismul religios, fiind un fenomen tînăr sau chiar pe cale de a lua naștere, oferă ceea ce eu am numit o perspectivă proaspătă asupra impactului pluralismului religios asupra vieții religioase. Așadar, întrebările mele de cercetrare vizau acum existența, natura și impactul pluralismului religios asupra vieții religioase din România, întrebări care au ghidat cercetarea pe care am realizat-o în localitatea Țigănești din sudul țării. Dacă întrebările au fost eficient implementate în cercetare sau dacă cel puțin am încercat să le răspund, e o cu totul altă întrebare. Cert este că am sfîrșit prin a dedica cercetarea empirică aproape în totalitate încercării de a descrie natura și dinamica pluralismului religios dintr-o localitate situată într-o zonă unde ortodoxia pretinde a deține monopolul sau măcar ceva apropiat de un monopol. Întrebările cu privire la impactul pluralismului asupra intensității vieții religioase au devenit secundare din rațiuni practice, în ciuda faptului că rațiunile teoretice le acordau prioritate.

Concluziile mele, deși contestabile în multe feluri, pretindeau a fi găsit o corelație pozitivă între pluralismul religios și viața religioasă, oferind astfel suport unei teorii de sorginte americană (teoria alegerii raționale) despre care chiar Grace Davie argumentase că nu este aplicabilă în alte contexte sociale decît cel american unde a luat naștere.

Însemnătatea și finalitatea cercetării mele, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, au sfîrșit prin a sta în primul rînd în descrie și poate chiar explica peripețiile pluralismului religios într-un teren despre care părerea aproape unanim acceptată este că îi este ostil. Ce s-a ales, pînă la urmă, de întrebările mele despre moartea lui Dumnezeu, de avîntul meu inițial (idealist și de un optimism mai degrabă copilăresc) care căuta, situat cum era, să contribuie la marea dezbatere teoretică despre natura relației dintre religie și modernitate? Eforturile mele au căutat pînă la final să unească, în formularea profesorului Vlăsceanu, într-un continent o multitudine de întrebări și fapte insulare. Dacă am sfîrșit prin a mă regăsi pe insula pluralismului religios din localitatea Țigănești, avînd în spate doar iluzia că am reușit să încropesc un continent legat de semnificația teoretică a pluralismului religios pentru înțelegerea vieții religioase în modernitate rămîne, desigur, o întrebare deschisă.


[1] Mă amuz copios cînd îmi amintesc cum , încercînd să schițez un proiect de cercetare,  îmi propuneam să mă ocup sociologic de conceptul de Dumnezeu  și relația lui cu lumea de azi dar refuzînd să îmi plasez demersul în sociologia religiei, față de care simțeam o anumită reținere pe care astăzi nu mi-o pot explica decît prin ignoranță în raport cu scopurile și metodele acesteia. Sau poate simțeam că limitîndu-mă la sociologia religiei, cercetarea mea ar fi pierdut din relevanță. Din nou, un gînd care astăzi mă face să mă amuz dar să mă și rușinez de mai-tînărul-meu-sine-științifi. Sau mai bine zis neștiințific.

Pentru cititorii eroici care au citit tot și au ajuns aici, dar și pentru cei care doar au trecut cu privirea peste text și au ajuns tot aici, să spun că acesta e ultimul post pe care îl mai scriu din Romania, pentru că mîine plec în Anchorage, Alaska, SUA. Am primit un job acolo (pot să zic job, doar plec in America) și o să fiu acolo cel puțin trei ani, poate mai mult dacă totul merge bine. Traversez pentru prima dată oceanul. Sper să n-am experiența lui Pi, deși cred că m-aș descurca binișor și eu dacă aș fi nevoit să împart o plută cu un tigru.

Sfîrşituri şi începuturi

De cîteva zile tot zic că e ziua mea, dar abia mîine e. Din fericire nu o să am timp să mă gîndesc că ziua mea nu înseamnă de fapt nimic, nici la dramatica schimbare de prefix (împlinesc 30 de ani). O să mă gîndesc mai degrabă că poimîine plec la Stockholm pentru o conferinţă intitulată Ends and Beginnings, unde vineri o să prezint şi eu ceva la secţiunea  Religion, state and nation building in Eastern Europe.  După conferinţă o să ajung o zi în Uppsala, orăşelul unde am stat şase luni cu o bursă, acum doi ani.  Apoi la invitaţia unui foarte recent dar bun prieten norvegian o să petrec cîteva zile la Oslo şi în alte părţi din Norvegia.

Cînd eram în Uppsala, Grace Davie, profesoara şi doamna extraordinară pe care am avut norocul s-o cunosc şi să lucrez cu ea timp de cinci luni, mi-a spus cînd am ajuns la jumătatea şederii mele acolo să am grijă cum folosesc timpul care a mai rămas, pentru că întotdeauna a doua jumătate trece mult mai repede decît prima. Uite, asta mă sperie şi pe mine acum: că am împlinit 30 de ani şi că a doua jumătate trece mai repede decît prima. Toată viaţa mea de pînă acum parcă ar fi fost un singur clipit din ochi, şi mi-e frică să mai clipesc încă odată.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.

Screw the money-sau cum sa iei decizii cu inima

N-am fost niciodată bun la luat decizii. Mă poticnesc în cele mai mici alegeri. Uneori aș prefera să le ia altcineva pentru mine, deși știu foarte bine că voința liberă e cel mai important lucru din Univers.

Într-un episod din The big bang theory (care, acum că l-am terminat, nu mai mi se pare deloc așa de strălucitor cum mi se părea după primele cîteva episoade- dar cred în continuare că e interesant pentru că aduce știința, oricît de schilodită, într-un serial de comedie) Leonard, scos din sărite de insistența lui Sheldon de a respecta unul dintre punctele contractului pe care l-au semnat, la insistențele lui Sheldon, cînd au devenit colegi de apartament, afirmă furios: „Well, screw the roommate agreement” . Sheldon răspunde, calm, ca de obicei: „You don’t screw the roomate agreement, the roommate agreement screws you”.

Nu mi se pare o replică așa de strălucită încît să merite citată, am reprodus-o aici pentru că am fost și eu în situația să zic ceva asemănător. Un prieten pe care l-am cunoscut aici în Uppsala pleacă într-o călătorie în nordul Norvegiei (cît de Nord e asta?!), în insulele Lofoten, un loc de vis, după cîte aud. M-a invitat să merg și eu. Călătoria asta vine exact la finalul perioadei mele de stat în Suedia și are potențialul să fie cireașa de pe tort, ca să zic așa. Numai că nu e chiar ieftină și eu am multe cheltuieli de făcut cînd ajung acasă (nu aș fi vrut să ajung astfel de chestii pe blog, dar în contextul ăsta mi se pare justificat, ha, ha). Însă toți cei care m-au auzit, m-au încurajat să merg, pînă și Grace Davie, profesoara care m-a ajutat foarte mult în ultimele luni să devin ceva mai sociologic în gîndire. Astfel că o să ajung foarte sus, în Cercul Arctic, unde soarele nu apune niciodată, o să văd deci „soarele de la miezul nopții” . Din fericire, o să fie destul de cald să pot dormi în cort. Poate chiar să înot.

Așa că l-am parafrazat și eu pe Leonard și am zis  „Screw the money”. Sper doar să nu ajung la vorba lui Sheldon, adică în situația în care  „the money screws me”.

În altă ordine de idei, am avut deja o cireașă pe tortul meu suedez, doar că ceva mai academică. Mi-am încheiat vizita la Universitatea Uppsala cu o prezentare în cadrul unui seminar la care au asistat cîțiva profesori, cercetători, alți doctoranzi de aici. Nu știu cît de bună a fost, dar reacțiile au fost pozitive și am reușit să fac audiența să izbucnească în rîs de vreo trei ori. Intenționat, deci nu rîdeau de mine.

Un alt fel de Casanova

Cartea lui Charles Tayolor de care ziceam în ultimul post, A secular age, a fost dezbatuta si azi la o conferință la care am fost invitat și eu în ultimul moment. Ca spectator, desigur. Dar, după cum am aflat de la o vecină de scaun, eram printre puținele persoane de acolo care citiseră cartea în întregime. E adevărat, dacă mai ai și altceva de făcut, cartea aia poate să pară interminabilă. Eu am terminat-o într-o săptămînă citind opt ore pe zi, și asta pentru că oricum nu aveam altceva mai important de făcut. Dar azi m-am simțit bine, ca și cum a fost providențial că citisem cartea asta, pentru că toată discuția s-a purtat în spațiul deschis de ea. Mi-am făcut ceva curaj ca să fac poza de mai sus, dar pînă la urmă am făcut-o. În dreapta e Grace Davie, profesoara care, în ciuda unui program extrem de încărcat, își face timp să inițieze un novice ca mine în căile sociologiei. Iar în stînga,  Jose Casanova, care unul dintre cei mai importanți sociologi ai momentului, la fel ca și Grace Davie de altfel, cel puțin în cîmpul sociologiei religiei.

Faptul că totul s-a terminat cu o cină  în care am mîncat somon afumat și frigărui de pui plus cîteva garnituri pe care nu aș putea să le numesc, nu a făcut decît să contribuie la conturarea unei zile frumoase. Frumos a fost și drumul cu bicicleta prin zăpadă. Există bandă specială pentru bicicletă pe oriunde ai merge. Ieri mi-am luat bicicleta și azi am economist primii patru euro pe care ar fi trebuit să-i  dau pe autobuz. În plus, am făcut și exercițiu fizic, un element care cam lipsește din dieta mea zilincă. Dar n-o să mai lipsească, pentru că de acum încolo o să fac mereu șapte km dus și șapte întors, distanța care mă desparte de centrul orașului.

În imaginea de mai jos e Uppsala Domkyrka, un edificiu impresionant, mai ales cînd îl vezi  din interior, care acum e muzeu, după ce într-un trecut mai puțin secular era un loc sfînt. Suedezii sînt seculari, se spune. Și așa e. Sînt printre cei mai seculari din lume. Dar nu e deloc limpede ce înseamnă să fii secular. Chiar deloc. În orice caz, nu mi se par reci. O suedeză pe care am cunoscut-o la cină îmi spunea că odată cu venirea primăverii totul se schimbă. Că oamenii intră într-un fel de extaz, bucurîndu-se de revenirea soarelui. Că merg pe stradă zîmbind ca și cum ar fi băut ceva. Din fericire, o să fiu aici pînă la vară ca să văd dacă avea sau nu dreptate.

Nori de zăpadă

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.