Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Paradox pe pîine

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.

A fi sau a nu fi legal

Zilele astea sînt pe un trip de legale.  Glumesc, nu mă droghez. Doar că datorită serviciului am foarte des ocazia să văd victime ale consumului de droguri legale sau aşa-greşit-zisele etnobotanice ceea mă face să fierb de furie că povestea asta nu se mai termină odată. Îmi aduc aminte de un  film ( A scanner darkly) făcut după o poveste a lui Philip K. Dick, în care o substanţă (substance D) făcea ravagii, producînd la început halucinaţii şi paranoia ca în scurt timp să ducă la o degradare fizică şi psihică aproape totală. Cam asta face astăzi Pure by Magic, Insomnia, Euforia sau cine ştie  cum s-or mai fi numind acum substanţele astea care, deşi vîndute ca ierburi de fumat  (de aici numele de etnobotanice)  sînt de fapt derivate de amfetamină care se injectează.

Astăzi am avut pentru prima dată ocazia să stau de vorbă cu un vînzător de asemenea ierburi artificiale criminale. Pentru el toată povestea n-a fost altceva  decît o oportunitate de afaceri de care a profitat, şi a profitat bine pentru că a ajuns ca în foarte scurt timp să obţină un profit de cinci mii de euro pe zi. Informaţia e cît se poate de reală, nu e deloc exagerată. Cumpăra drogurile din China cu cîteva mii de dolari pe kilogram şi le vindea în România cu mai mult de zece mii de euro pe kg. Tot el mai spunea că zvonurile care o asociază  pe Elena Băsescu, prin prietenul ei, cu piaţa asta de droguri legale, ar fi adevărate.  Asta n-are nicio legătură cu discursul pro-legalizare al Elenei Băsescu. Şi eu sînt pentru legalizarea tuturor drogurilor.

Dacă ar fi legală marijuana şi heroina, n-ar mai exista o piaţă pentru „etnobotanice”, care sînt de multe mai mai periculoase decît orice alt drog. Şi istoria ne arată că acolo unde drogurile sînt legale, contrar la ce crede toată lumea,  sînt mai puţini consumatori decît acolo unde ele sînt ilegale. Paradox al naturii umane? Curiozitate sociologică? Orice ar fi, omenirea ar fi cazul să îşi aducă aminte că prohibiţia care l-a creat pe Al Capone continuă să creeze şi astăzi monştri. Mult mai urîţi şi mai malefici.

Anglia avut aceeaşi problemă cu ceva timp în urmă, doar că a rezolvat-o foarte uşor prin interzicerea tututor substanţelor care produceau un anume tip de efect. La noi se interzic substanţele, nu efectele lor, ceea ce lasă loc liber inventatorilor de substanţe să vină cu reţete mereu noi, deci legale (căci ce nu e interzis, e permis) şi cu efecte din ce în ce mai periculoase.

Te cuprinde un sentiment de disperare cînd îţi dai seama că viaţa nu are nicio valoare în faţa unui stat care ar putea extrem de uşor să pună stop fenomenului.

PS: Aș vrea să fie limpede faptul că eu nu cred că zvonurile despre Elena Băsescu și drogurile legale sînt adevărate. Nu cred că domnul președinte, care e cunoscut pentru lupta anti-corupție și pentru onestitatea sa, ar permite așa ceva. Și bineînțeles că dacă ar fi așa, domnul președinte nu ar avea cum să nu știe că e așa.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

Sala polivalentă a capului meu

Mai de mult, oamenii trăiau într-o singură lume. Astăzi, trăim în mai multe lumi. După ştiinţă, birocraţie, tehnologie şi modurile de raportare la lume derivate din ele, pluralismul este trăsătura fundamentală a modernităţii. Pluralism înseamnă nu doar că există mai multe feluri de lumi, ci mai ales că ele sînt forţate să co-locuiască, să împartă acelaşi spaţiu. Spaţiul poate fi fizic, ca în cazul musulmanilor care se amestecă cu francezii. Sau cognitiv, ca atunci cînd cineva crede că lumea funcţionează după principiul ştiinţific al legii cauzei şi efectului, dar totodată crede şi în posibilitatea minunilor. Cu alte cuvinte, într-o zonă a creierului său (un anumit spaţiu cognitiv) lucrurile se desfăşoară după principiul cauză-efect. În altă zonă din acelaşi creier, lucruri apar din nimic, legile fizicii sînt sfidate şi aşa mai departe.

Mai de mult, absenţa tehnologiei şi a globalizării făcea posibil ca oamenii să poată trăi „fiecare în capul lui”, ca să zic aşa. Astăzi, ca niciodată înainte în istorie, sîntem forţaţi să ne lovim capetele de alte capete şi să recunoaştem nu doar că acestea există, dar mai ales că există altfel, în moduri radical radical diferite de modul nostru de a exista. Rezultatul este mintea polispaţială a omului modern, adică o minte în care spaţii conceptuale, sau, mai simplu spus, minţi sau tipuri de minte care se exclud reciproc, sînt integrate într-un flux de conştiinţă unic. Omul modern e unul care a descoperit paradoxul şi a învăţat să trăiască cu el.