Scriu și uite că în urma mea răsare sensul. De cinci ani.

Pînă acum un an, doi, credeam că tot ce se întîmplă e la voia întîmplării. Recent am înțeles că lucrurile sînt un pic mai complicate decît atît. N-am trecut în extrema cealaltă unde tot ce miscă a fost prescris într-un scenariu cosmic atotstiutor, dar am înțeles că există un sens care apare și se desfășoară în lucruri, în toate lucrurile, după niște legi misterioase și frumoase. Poate și faptul că, înainte de a crede acest lucru, mi-am ales ca subtitlu al blogului scriu și uite că în urma mea răsare sensul, face parte din această ordine misterioasă și caracterizată de ordinea superioară de care vorbeam.
Un alt exemplu. Astăzi vorbeam cu cineva necunoscut dar care mi-a citit blogul. Și-mi spunea că n-am mai scris de mult. Am zis, bine, o să scriu ceva chiar azi. Mi-am neglijat blogul în ultima vreme nu pentru că nu mai îmi pasă de scris, ci tocmai d-aia, pentru că îmi pasă de scris mai mult decît niciodată. Deschid pagina blogului și acolo găsesc un mesaj de la WordPress care mă felicita că am împlinit cinci ani cu ei. Tocmai azi cînd cineva îmi sugera să mai scriu și m-am hotărit și eu să mai scriu. Desigur că nu e nimic nefiresc aici sau nici măcar extrem de improbabil, dar e ceva frumos. Și sensul este tocmai frumusețea care ia naștere în jurul nostru pe măsură ce trăim, înflorind ca o floare sau ca mii de flori, frumoase sau urîte, hrănitoare sau otrăvitoare, eterne sau demonice și criminale, în funcție de melodiile cîntate de noi. Pentru că, fie că scriem sau nu, toți trăim și în urma noastră răsare sensul.

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.