O altă întîmplare funny

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Anunțuri

Roboți schizofrenici

Mi se pare mie sau pînă foarte recent oamenii puneau mai mult suflet în ce făceau? Prin a pune suflet în ceva înțeleg a face ceva și cu mintea și cu mîna în același timp, cu întreaga ființă, cu toată inima, ca un întreg unitar. Astăzi, nu în ultimul rînd din cauza tehnologiei care ne dă posibilitatea să fim în mai multe spații în același itmp, sîntem din ce în ce mai schizofrenici în aproape tot ce facem. Schizofrenie vine din greaca veche și înseamnă a avea mintea împărțită sau ruptă, și dacă asta înseamnă schizofrenie, atunci lumea e mai schizofrenică ca niciodată, astăzi cînd avem tot timpul un ochi în ecranul telefonului mobil cînd sîntem pe drum, și al laptopului cînd sîntem acasă. Sufletului nostru îi este din ce în ce mai greu să se regăsească într-un loc anume, rătăcind buimac prin diverse spații virtuale (Facebook, Whatsapp, de exemplu), și ca rezultat e din ce în ce mai greu să-l ancorăm în realitățile reale din jurul nostru, pentru simplul motiv că e foarte greu să-l chemăm acasă din peregrenările lui cibernetice, himerice, și să-i spunem, auzi, suflete al meu, mai stai locului pe canapea lîngă mine! Tehnologia ne recreează după chipul și asemănarea ei fără să ne dăm seama, dar știm foarte bine ce înseamnă asta, anume că sîntem din ce în ce mai roboți, mai fără o conștiină care să ne anime din interior, din ce în ce mai servili schemei pavloviene stimul-reflex condiționat, din ce în ce mai puțin oameni.
Pînă acum o sută de ani oamenii puneau mai mult suflet într-o strîngere de mînă decît oamenii de azi pun în sex, adică o strîngere de mînă însemna mai mult atunci decît înseamnă sexul astăzi. A lua mîna cuiva însemna deja promisiunea unui angajament sufletesc, pe cînd astăzi, sexul, care este mai ușor și mai comun decît erau strîngerile de mînă atunci, nu mai înseamnă nimic. A face sex cu cineva, oricît de minunate ar fi minutele de extaz comun, nu mai are nicio legătură cu sufletul, nu în felul în care în trecut o atingere de mînă însemna deja promisiunea unui contact sufletesc. Astăzi sexul nu mai este nici punctul culminant al unei relații cum era mai demult, dar nici ceva preliminar pentru o relație, cu alte cuvinte nu mai are nicio legătură cu relațiile și deci cu sufletul, deoarece relații se pot stabili doar între suflete, nu între corpuri. Ea sau el luînd telefonul de pe noptieră la doar cîteva minute după dansul umed și gălăgios cu bucuria cu care te întorci acasă și dîndu-și seama că în timpul freneziei fizice sufletul rămăsese acolo, navigînd pe Facebook sau Whatsapp.

Adio, singurătate

Internetul în general şi Facebook-ul în special ne-au furat definitiv singurătatea. Singurătatea are reputaţia de a nu fi altceva decît ceva de care trebuie să scăpăm. Doar că nu e aşa. Pe lîngă asta, pentru că evident nimeni nu vrea să fie singur, singurătatea are şi o dimensiune pozitivă, adică  singurătatea nu ca absenţă a celorlalţi, ci ca un plus de prezenţă. Un plus de noi înşine pentru noi înşine. Astăzi, fiind mereu conectaţi la ceilalţi, momentele în care sîntem doar noi cu noi înşine devin din ce în ce mai improbabile.

Mai este apoi şi dispariţia singurătăţii în doi sau a cuplului. Nu e înfricoşător ca, ieşind din cameră şi lăsîndu-ţi partenera sau partenerul singur/ă pentru cîteva clipe, cînd revii să o găseşti cu laptopul în braţe şi atunci să îţi dai seama că de fapt n-a fost singură nicio secundă? O să-mi spuneţi că încrederea e tot ce contează iar cei care mă cunosc o să-mi spună că nu trebuie să judec toate cuplurile pornind de la ceva ce am trăit eu odată ca niciodată.

Dar nu despre încredere este vorba aici şi nici despre parteneri infideli, ci pur şi simplu despre dispariţia singurătăţii ca atare. Astăzi a devenit efectiv imposibil să-ţi mai imaginezi pe cineva singur între patru pereţi, şi eu cred că tocmai în acest fapt întrevedem zorii unei noi ordini mondiale existenţiale, unui mod de viaţă radical diferit, un mod de viaţă ale cărui implicaţii nici măcar nu pot fi în prezent contemplate prea bine cu imaginaţia, atît de nou şi de înfricoşător este.

Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Cum am dezvrăjit Bejeweled-ul

Postul ăsta este dedicat jucătorilor de Bejeweled, dar poate să-l citească oricine are chef, cu oarecare folos. Pentru cine nu ştie Bejeweled este un joc cu pietre preţioase care face ravagii pe Facebook zilele astea. Nu se joacă toată lumea, dar cei care se apucă sînt vrăjiţi imediat de joculeţul ăsta şi ajung să îl joace obsesiv. Jocul, deşi simplu de jucat, e foarte provocator, dar partea care îl face să dea dependenţă este componenta lui socială, ca să zic aşa. Anume, faptul că există un clasament în care vezi ce scoruri au prietenii tăi. Tot timpul e unul care face un punctaj foarte mare şi te face să te simţi prost şi să dovedeşti că tu poţi mai mult. Jucătorii de Bejeweled ştiu!

Acuma, eu am fost jucător de Bejweled doar vreo 2 zile, dar ajunsesem să fiu ca în transă şi să uit de alte chestii mai importante cînd mă jucam. Am avut norocul, însă, să dau peste ceva care mi-a salvat viaţa, sau cel puţin mult timp. Dacă scrii Bejeweled pe Google, între primele rezultate e şi ” Bejweled cheat”. Am căutat pe Google pentru că voiam să văd dacă există vreo versiune gratis şi pentru tableta mea pe vreun torent. Pînă la urmă l-am cumpărat şi acum mă joc din cînd în cînd, pentru că jocul e frumos, dar fără obsesia de pe Facebook.

Trebuie să spun că mie nu mi-au plăcut niciodată cheaturile în jocuri, şi m-am jucat cîteva jocuri cînd eram mai tînăr. Mi se pare că un joc este efectiv distrus atunci cînd bagi o parolă ca să ai viaţă infinită, de exemplu. Parolele sînt pentru cei care nu sînt în stare să ia un joc în serios şi care din motivul ăsta îl ratează cu totul! Probabil asta înseamnă că nici viaţa nu prea sînt în stare să o ia în serios.

Am spus asta ca să fie clar ce părere am eu despre cheaturi în jocuri. Am fost tentat să văd ce e cu cheatul ăsta de Bejeweled pentru că mi s-a aprins imediat un beculeţ care mi-a spus că asta ar putea fi o cale de a-mi salva foarte mult timp şi de a face la fel şi pentru alţii. Adică, întrucît vraja principală a jocului vine din concurenţa cu ceilalţi, în momentul în care oricine ar putea să îşi pună orice scor vrea, căci aşa funcţionează cheatul, jocul ar fi distrus, iar cei cărora li l-am distrus ar trebui să îmi mulţumească, după cum îmi mulţumesc eu mie însumi.

Ce pot să spun e că în cazul meu a funcţionat! După ce mi-am pus un scor mai mare decît al celui mai şmecher jucător din lista mea, mi-a pierit instant pofta de a mai juca Bejeweled. Pentru alţii, însă, n-a funcţionat. Din contră, îmi poartă pică pentru faptul că le-am spulberat vraja.

Aşa e cu spulberatoroul de vrăji, are întoteauna o misiune dramatică şi un destin tragic, la fel ca Max Weber care era nevoit să constate, cu durere în suflet, dezvrăjirea lumii şi instaurarea unei lumi seci a raţionalităţii instrumentale şi a birocraţiei. Doar că, la fel ca mine, nici Max Weber nu a avut dreptate pentru toată lumea şi lumea continuă să fie vrăjită pentru cea mai mare parte a omenirii, cum vrăjit continuă să fie şi Bejeweled pentru cei mai mulţi jucători.

Viaţa într-o zi

Youtube devine din ce în ce mai important. Deşi s-ar crede că Facebook e un fenomen de mai mare amploare şi mai semnificativ, eu cred că Youtube are un impact mult mai mare asupra lumii moderne şi spune mult mai multe despre ea. Facebook-ul e, într-adevăr, un loc unde foarte multă lume pierde foarte mult timp, dar pînă la urmă e doar atît: un loc de pierdut vremea. Pe de altă parte, Youtube face concurenţă televiziunii, de fapt înlocuieşte din ce în ce mai mult şi pentru tot mai mulţi oameni televiziunea, datorită unui întreg complex de factori dar care pînă la urmă se învîrte în jurul unuia singur, anume că în noua ordine mondială a televiziunii, sau în tv 2.o care e Youtube, spectatorul a devenit şi producător (emiţător, transimţător etc.)

Pentru mine, Facebook e mai important decît Youtube, dar noroc că am un verişor care nu vrea să audă de Facebook şi se află în foarte bune relaţii cu Youtube (care mai scrie pe aici uneori, foarte rar din păcate, cu falsul nume de barbeque). El mi-a povestit azi de un proiect cinematografic realizat de Youtube, care solicitat utilizatorilor să se filmeze în cursul unei zile şi apoi a apelat la  regizori profesionişti careu au montat un film ce a ajuns pe marile ecrane. Optzeci de mii de oameni din 192 de ţări au trimis cam 4500 de ore de film, rezultatul fiind Life in a day.  Din păcate la noi în cinematograf nu o să ajungă, pentru că la noi ajung doar cele mai comerciale filme, aşa că  o să apelez la generoasele torente şi o să-l văd şi eu cît mai curînd.

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Cu bocceluţa pe umăr

Tocmai am finalizat, cu succes ar zice unii, poate cea mai importantă perioadă din viaţa mea, dar nu am chef deloc să scriu despre asta. Se zice că Facebook-ul e locul unde lumea varsă tot, dar nu e chiar aşa. Pe Facebook sau bloguri sau alte chestii virtual-publice, ajung doar nimicuri, lucrurile cu adevărat importante fiind în general păstrate pentru noi înşine. Cel puţin eu, sînt frecvent criticat că vărs tot pe Facebook, dar dacă cineva şi-ar face o impresie despre viaţa mea după postările de acolo sau după cele de aici, s-ar înşela amarnic. Poate sînt pe Facebook şi poate am blog, dar eu nu sînt pe Facebook. Pe blog sînt ceva mai mult decît pe Facebook, căci aici sufletul meu se mai scurge ocazional înspre exterior în anumite texte lirice.

Despre perioada pe care tocmai am terminat-o, o să zic doar că am făcut parte dintre norocoşii (în lipsă de un cuvînt mai bun) care au fost plătiţi să facă un doctorat în loc să plătească pentru unul. Probabil unii se uită la un doctorat ca la un fel de pisc, o reuşită notabilă, pe scurt o destinaţie. În realitate un doctorat nu e nimic mai mult decît un punct de plecare. Un doctorat este, într-adevăr, un punct mai elevat în peisaj, un punct de observaţie care îţi oferă perspective şi căi spre numeroase destinaţii, dar în niciun caz nu e o destinaţie. Cine rămîne la un doctorat, e ca şi cum n-ar fi plecat de acasă. Aşa că nu ar trebui să îmi permit prea mult timp de respiro după ce am terminat cu teza. Ar trebui să-mi iau frumos bocceluţa pe umăr şi s-o iau repejor la picior.

Facebook- şi Google +

E incredibil ce se întîmplă pe pagina de Facebook a lui Anders Behring Breivik,   tipul curajos care a împuşcat cu sînge rece 80 de tineri neajutoraţi şi a pus o bombă la clădirea guvernului. Oricît ar părea de incredibil, sînt oameni care  îl „apreciază” pe monstrul ăsta şi aplaudă ce a făcut el. Dintre cei 1200 de oameni care au dat like paginii, probabil sînt foarte mulţi care au făcut asta doar pentru a putea comenta acolo. Însă foarte mulţi realmente îl apreciază pe Anders Behring Breivik şi grozăvia pe care a făcut-o. Mi-a rămas în minte comentariul unui nazist german, „Good job, bro”, şi comentariul unui puştan care probabil tocmai ieşise dintr-un shooter unde fusese şi el într-un killing spree şi a comentat scurt dar extrem de semnificativ cu un gg, care în limbajul gamerilor înseamnă good game. Pentru adolescentul respectiv, monstrul cu păr blond era doar un gamer ceva mai curajos. În  capul unor realitatea reală şi cea virtuală s-au amestecat periculos de mult, dar asta e altă poveste. Ce mi se pare strigător la cer acum e în primul rînd că Facebook permite un dialog în care se foloseşte din plin cuvîntul fuck, bitch şi atmosfera generală e una cît se poate de rasistă. Anders Behring Breivik declara că i-a omorît pe tinerii membri de partid pentru a descuraja înscrierile viitoare. A spus judecătorului că a vrut să tragă un semnal de alarmă pentru naţiune înainte de a fi cu totul cotropiţi de musulmani. Şi cea mai bună cale în sensul ăsta i s-a părut să omoare aproape o sută de compatrioţi.

N-aş vrea să fac pe profetul, dar cred că episodul ăsta şi ce se întîmplă acum pe Facebook o să fie un cui în coşciugul acestuia, adică unul dintre fctorii care o să contribuie la pierderea supremaţiei Facebook-ului în faţa  rivalului Google +.