O umbrelă roz

Tocmai m-am întors din Ferentari, mai exact strada Zăbrăuţilor, acolo unde anul trecut, pe o vreme mult mai întunecată, am făcut fotografia asta. Vremea întunecată se potriveşte mult mai bine cu strada asta decît soarele de azi, mi se pare mie. Deşi astăzi străluceşte un soare vesel peste tot Bucureştiul, pe strada Zăbrăuţilor soarele pur şi simplu nu răsare! Mi-am pus poza asta şi pe un card bancar. Domnişoara de la bancă zicea că i se pare frumoasă. Eu cred că fetiţa cu umbrelă roz o face oarecum frumoasă, dar poza este urîtă! Urîtă e şi realitatea pe care o reprezintă.

Astăzi cu mine au fost şi două studente care îşi fac stagiul de practică la noi. Am urcat pînă la ultimul etaj al unui bloc exact ca cele din imagine, puțin mai la dreapta,  unde am găsit o garsonieră mică şi murdară, plină de copii şi în care singurul adult era drogat cu heroină, aşa că îşi vedea de somnul lui opiaceu fără să-i pese de zarva din jur.

Cuvintele nu pot să descrie impresia pe care ţi-o poate face o astfel de ex-cursie. Doar atît, să urci pînă la etajul patru, să bagi capul pe o uşă şi să pleci. După ce am ieşit din bloc, una dintre studente îmi spune că acum apreciază mai bine ceea ce are. Ăsta e efectul pe care o vizită într-o altă lume decît cea obişnuită, adică lumea  în care oamenii se îmbracă cu stil, merg la film, se duc la cumpăruturi în Mall, beau cafea  la Starbucks şi au camera lor acasă, ar trebui să îl aibă asupra oricărui om sănătos la cap.

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Mitraliera

Soarele rasarea parcă mai proaspăt ca niciodată, pentru a cine știe cîta oară, doar ca să lumineze o lume pentru care întunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin așa credea Andrei, căci el de mult nu mai vazuse altceva decît lucruri care ar fi trebuit să rămînă veșnic ascunse pentru lumina zilei.

Ține degetul pe trăgaciul mitralierei și așteaptă. Din cînd în cînd, în cîmpul lui vizual apar niște forme mișcătoare destul de bine conturate, solide.  Nu praf si fum, dar totusi, datorita distanței de aproape două sute de metri, aceste forme rămineau  intr-un obscur care îi oferea lui Andrei suficienta libertate pentru a da acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau  sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor adevărate de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, fiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, că mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, luminînd, crea comuniune intre toti si toate cite se află sub el,  și astfel consimțea, incuraja, aplauda ca un spectator cosmic punerea in scena a conditiei umane. Spectacol care, fapt limpede ca lumina zilei, înainte de a fi orice altceva, e tragedie.

Dar Andrei fu nevoit să lase gîndurile deoparte, căci  trebuia să își pună din nou mitraliera la lucru. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Își spunea povești prin care dădea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, însă acestea se spulberau imediat ce mitraliera tacea. Liniștea îl forța acum să se gindeasca la ceea ce, atunci cînd formele apăreau în cîmpul sau vizual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.

Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realizase ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, asa de puternic cum era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci prin luciditatea propriei minți. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura, pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum dar banuia  ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.