Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Comentarii
  1. Am ajuns sa fiu mentionat in articolele tale sunt o pseudo vedeta! :O

    Dar da m-am plictisit un pic de discutia asta, era mai frustrant cand incercam sa te conving de evolutie care era ceva demonstrabil. Dumnezeu e un argument care nu are o concluzie asa ca voi postula ca EL este o intr-o superpozitie: exista si nu exista in acelasi timp si doar atunci cand o sa-L vedem vom sti cu adevarat😉

  2. Ontelus Dan Gabriel spune:

    Misterul existentei unor persoane care cred, precum si a unor persoane care nu cred poate fi pus in legatura cu libertatea pe care Creatorul a dat-o omului. Unii dintre cei care apreciaza ca lucrurile pe care nu le stim sunt mai importante decat acelea pe care le stim considera ca frumusetea si unicitatea Creatiei consta si in libertatea pe care o au oamenii, inclusiv in a crede sau a nu crede.

  3. ionetecatalin spune:

    Draga Fab, cred this is as close as you and me can get, asa ca nu pot decit sa dau in like comentariului tau, chiar daca n-am buton.

    Gabriel, la fel cred si eu despre libertate. O gramda de lucruri pot fi reduse la ea, sau „explicate” prin ea, printre care si suferinta. Dar misterul ramine, adica misterul e acum libertatea. Una dintre incercarile de a explica libertatea care mi-au ramas mie, din pacate destul de neclar, in minte, e cea a lui Kant, care spune ca individul si-a ales cumva esenta morala intr-un moment a priori existentei lui. Dar explicatia asta nu face decit sa complice lucrurile si nu explica de fapt nimic, doar trimite explicatia la un alt nivel, la fel cum fac cei care spun ca noi sintem creatia unor extraterestri (nu-si dau seama ca intrebarea se transfera automat asupra lor ). In alta ordine de idei, ma bucur ca ai aterizat pe blogul meu si sper sa mai vii,

  4. dannybota spune:

    ”Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape.”

    cred ca acest adevar enuntat de tine este de fapt motivul de baza pentru care cei mai multi resping creationismul… acceptarea unui creator implică o cautare a motivului pentru care ai fost creat si a scopului in acelasi timp… acceptarea unui creator mai presupune si subordonare fata de el…deoarece el este cel superior, iar eu trebuie sa ma supun, legilor creatorului si sa-mi coordonez viata in asa fel incat sa ating scopul pt care am fost creat…
    respingerea unui creator imi da mie dreptul absolut de a-mi trai viata in functie de propria-mi placere…

    P.S. am descoperit blogul tau si il citesc cu placere… voi mai reveni… bless u

  5. ionetecatalin spune:

    Ma bucur ca ai nimerit pe aici🙂 Creatia nu e tot una cu creationismul (stiintific). Creatia implica, desigur, un anume creationism, dar nu neaparat pe cel care interpreteaza literal primele doua capitole din Geneza

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s