Posts Tagged ‘zăpadă’

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Textul meu de ieri despre ultimul absolut nu s-a bucurat de mare succes, deşi e unui dintre cele mai bune pe care le-am scris vreodată. Nu-i nimic, poate post-mortem. Astăzi vreau doar să mă laud cu faptul că am fost cel mai tare din trafic. Zăpada a paralizat, ca de fiecare dată, traficul din Bucureşti. Dar nu şi pe mine. Nu, domnule, am paralizat-o eu pe ea, dacă pot să spun aşa. Pînă la serviciu am întrecut mai multe autobuze 385, în care oamenii stăteau înghesuiţi şi nervoşi, şi nenumărate maşini mici, în care oamenii stăteau singuri dar la fel de nervoşi.

Acum cîteva zile conştientizam cu claritate de ce îmi place să scriu referate de evaluare şi o fac cu pasiune chiar după patru ani, deşi se zice că dragostea durează trei ani, şi de ce nu-mi place cealaltă parte a muncii de consilier de probaţiune, care este de fapt esenţa probaţiunii, supravegherile. Explicaţia e că cele două activităţi presupun două roluri diferite.  Cînd scriu referate de evaluare presentenţială, sînt văzut ca un salvator. În cealaltă activitate, de supraveghere, adică de punere în executare a sentinţelor penale, sînt văzut ca cel care pune în aplicare o pedeapsă, iar pedepsele nu sînt niciodată plăcute iar acest neplăcut este transferat asupra celui care le pune în aplicare. Dar chestia asta poate fi înţeleasă doar de către colegii mei care ştiu despre ce vorbesc.

Am mai conştientizat ceva, tot zilele astea. Am realizat că am pierdut cîţiva ani buni în autobuzele bucureştene, fără să merg cu bicicleta. Am pierdut exerciţiul fizic pe care aş fi putut să-l fac în timpul ăla, am pierdut timpul, bine măcar că nu am pierdut banii daţi pe bilet pentru că pe ăştia îi decontează tribunalul. Acum, cînd am descoperit cum se vine de fapt la serviciu, n-o să mai vin la serviciu, cel puţin pentru o perioadă în care sper să îmi termin de scris teza de doctorat.

Nori de zăpadă

Posted: Ianuarie 15, 2010 in Fără categorie
Etichete:, , , , , , , , , ,

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.

Oare ce explicaţie are bucuria pe care aproape toţi oamenii o simt în suflet atunci cînd ninge?

 Poate ar trebui să ne uităm la sufletul unui copil pentru a înţelege, pentru că acolo regăsim bucuria asta în forma ei cea mai pură. Dar copilul nu înţelege de ce zăpada îl face fericit şi nici nu încearcă să îşi explice, pentru că un copil nu-şi explică nimic, el doar trăieşte. Atunci, orice încercare de a explica ceva făcînd apel la sufletul copilului ar fi o siluire nelegitimă a acestuia. Putem spune, totuşi, că bucuria pe care simţim în suflet atunci cînd ninge este doar o urmă slabă a sfuletului nostru de copil. Pentru adult, zăpada e în primul rînd un inconvenient, deoarece presupune bani în plus la încălzire, deoarece maşina nu mai porneşte şi dacă porneşte nu are pe unde să meargă cu ea, şi aşa mai departe. Pe scurt, pentru adult zăpada e doar o piedică. Nu e întîmplător că pentru copil principala virtute a zăpezii e aceea că alunecă. Departe de a fi o piedică, zăpada este acel mediu care alunecă şi care îi aduce lumea mai aproape. Pe adult, zăpada îl desparte de lume. Pe copil, îl face una cu lumea alunecînd prin ea.

Dar zăpada nu e peste tot la fel. Zăpada care cade peste un sat e diferită de cea care cade peste un oraş. Poate nu în compoziţe, deşi se pare că nu există doi fulgi de zăpadă identici, dar ca funcţie şi formă. În sat, zăpada se vede altfel decît într-un oraş ca Bucureştiul. Acolo zăpada contribuie la frumuseţea satului. Dar în Bucureşti zăpada este repede murdărită de mizeria oraşului şi, căzînd şi aşezîndu-se, nu face altceva decît să contribuie la urîţenia acestuia.

Îmi imaginez o seară în care fulgi mari cad peste noi. Poate bucuria pe care o simţim îşi are rădăcinile în voluptatea de a vedea albul acoperind negrul din jur. Poate zăpada devine fără să ne dăm seama un simbol pentru victoria binelui asupra răului şi poate intensitatea voluptăţii e în relaţie de directă proporţionalitate cu perisabilul ei.

Oricum ar fi, a te bucura de zăpadă înseamnă a redeveni copilul din tine şi mai înseamnă a-ţi aminti că lumea, înainte de a fi lucrul pe care trebuie să îl stăpîneşti, e locul pe care trebuie să îl trăieşti, prelungindu-te în el, poate alunecînd pe zăpadă…