La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).