Archive for the ‘Tehnologie’ Category

Mi se pare mie sau pînă foarte recent oamenii puneau mai mult suflet în ce făceau? Prin a pune suflet în ceva înțeleg a face ceva și cu mintea și cu mîna în același timp, cu întreaga ființă, cu toată inima, ca un întreg unitar. Astăzi, nu în ultimul rînd din cauza tehnologiei care ne dă posibilitatea să fim în mai multe spații în același itmp, sîntem din ce în ce mai schizofrenici în aproape tot ce facem. Schizofrenie vine din greaca veche și înseamnă a avea mintea împărțită sau ruptă, și dacă asta înseamnă schizofrenie, atunci lumea e mai schizofrenică ca niciodată, astăzi cînd avem tot timpul un ochi în ecranul telefonului mobil cînd sîntem pe drum, și al laptopului cînd sîntem acasă. Sufletului nostru îi este din ce în ce mai greu să se regăsească într-un loc anume, rătăcind buimac prin diverse spații virtuale (Facebook, Whatsapp, de exemplu), și ca rezultat e din ce în ce mai greu să-l ancorăm în realitățile reale din jurul nostru, pentru simplul motiv că e foarte greu să-l chemăm acasă din peregrenările lui cibernetice, himerice, și să-i spunem, auzi, suflete al meu, mai stai locului pe canapea lîngă mine! Tehnologia ne recreează după chipul și asemănarea ei fără să ne dăm seama, dar știm foarte bine ce înseamnă asta, anume că sîntem din ce în ce mai roboți, mai fără o conștiină care să ne anime din interior, din ce în ce mai servili schemei pavloviene stimul-reflex condiționat, din ce în ce mai puțin oameni.
Pînă acum o sută de ani oamenii puneau mai mult suflet într-o strîngere de mînă decît oamenii de azi pun în sex, adică o strîngere de mînă însemna mai mult atunci decît înseamnă sexul astăzi. A lua mîna cuiva însemna deja promisiunea unui angajament sufletesc, pe cînd astăzi, sexul, care este mai ușor și mai comun decît erau strîngerile de mînă atunci, nu mai înseamnă nimic. A face sex cu cineva, oricît de minunate ar fi minutele de extaz comun, nu mai are nicio legătură cu sufletul, nu în felul în care în trecut o atingere de mînă însemna deja promisiunea unui contact sufletesc. Astăzi sexul nu mai este nici punctul culminant al unei relații cum era mai demult, dar nici ceva preliminar pentru o relație, cu alte cuvinte nu mai are nicio legătură cu relațiile și deci cu sufletul, deoarece relații se pot stabili doar între suflete, nu între corpuri. Ea sau el luînd telefonul de pe noptieră la doar cîteva minute după dansul umed și gălăgios cu bucuria cu care te întorci acasă și dîndu-și seama că în timpul freneziei fizice sufletul rămăsese acolo, navigînd pe Facebook sau Whatsapp.

Internetul în general şi Facebook-ul în special ne-au furat definitiv singurătatea. Singurătatea are reputaţia de a nu fi altceva decît ceva de care trebuie să scăpăm. Doar că nu e aşa. Pe lîngă asta, pentru că evident nimeni nu vrea să fie singur, singurătatea are şi o dimensiune pozitivă, adică  singurătatea nu ca absenţă a celorlalţi, ci ca un plus de prezenţă. Un plus de noi înşine pentru noi înşine. Astăzi, fiind mereu conectaţi la ceilalţi, momentele în care sîntem doar noi cu noi înşine devin din ce în ce mai improbabile.

Mai este apoi şi dispariţia singurătăţii în doi sau a cuplului. Nu e înfricoşător ca, ieşind din cameră şi lăsîndu-ţi partenera sau partenerul singur/ă pentru cîteva clipe, cînd revii să o găseşti cu laptopul în braţe şi atunci să îţi dai seama că de fapt n-a fost singură nicio secundă? O să-mi spuneţi că încrederea e tot ce contează iar cei care mă cunosc o să-mi spună că nu trebuie să judec toate cuplurile pornind de la ceva ce am trăit eu odată ca niciodată.

Dar nu despre încredere este vorba aici şi nici despre parteneri infideli, ci pur şi simplu despre dispariţia singurătăţii ca atare. Astăzi a devenit efectiv imposibil să-ţi mai imaginezi pe cineva singur între patru pereţi, şi eu cred că tocmai în acest fapt întrevedem zorii unei noi ordini mondiale existenţiale, unui mod de viaţă radical diferit, un mod de viaţă ale cărui implicaţii nici măcar nu pot fi în prezent contemplate prea bine cu imaginaţia, atît de nou şi de înfricoşător este.

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Cei de la Gizmodo au pus pe site-ul lor un time-lapse video  care poate  fi văzut aici (adică  un video care arată în mod accelerat trecerea timpului) din Marele Canion şi au spus că videoul ăsta e atît de bun încît nu mai are niciun rost să te duci pînă acolo, la faţa locului, pentru că oricum n-ai putea să vezi ce îţi arată imaginile astea. Cu alte cuvinte, imaginile sînt mai bune decît realitatea. Eh, uite, exact asta, sau şi asta, numeşte Baudrillard hiper-realitate. Nu e vorba doar de anumite imagini care reprezintă ceva (Baudrillard printre altele mai spune şi că s-a terminat cu reprezentarea), ci despre o întreagă reţea virtuală (televiziune, internet) care înglobează şi anihilează realitatea.

Culmea ironiei: realitatea oferă iar şi iar dovezi că Baudrillard avea dreptate atunci cînd spunea că s-a terminat cu realitatea. Doar că Baudrillard spune uneori nişte lucruri hiper-grase şi hiper-sărate, ceea justifică analogia mea de ieri cu junk-food-ul. El însuşi recunoaşte că se joacă cu limbajul, că cei mai buni prietei ai lui sînt ironia şi seducţia.

Acum citesc Karl Popper, care mi se pare mai senin, mai sănătos. Astăzi cred că o să mănînc o salată de la Spring Time.

În trenurile din România nimeni nu anunță ce stație urmează. Dacă e noapte și e întuneric beznă afară, trebuie să cunoști foarte bine stația unde vrei să cobori (și pe cele dinaintea lor) daca nu vrei rămîi în tren. Eu știam foarte bine stația unde trebuia să cobor în seara asta, dar tot îmi era frică să n-o ratez. Pentru că ochii mei nu puteau să pătrundă bezna de afară și pierdusem șirul stațiilor, am renunțat să mă mai uit pe fereastră și am apelat la un ochi din cer. Adică am pornit GPS-ul de pe telefon. Noroc cu hărțile de la Nokia care sînt atît de detaliate încît au și gările din satele din Teleorman pe ele. Și știe toată lumea că nu există gări și sate mai uitate de lume și de Dumnezeu decît cele din Teleorman. Poate cele din Moldova.

Tot tehnologia  a făcut ca cele două ore petrecute în tren să treacă magic de repede. Noua mea jucărie e tableta Blackberry, pe numele ei de fată mare: Playbook. Am norocul să am un prieten în SUA care mi-a adus-o de acolo cu 200 de dolari, preț redus de la 500, în timp ce în magazinele noastre se vinde cu două mii de lei. Pentru că tot a venit vorba, cînd îți muți ochii din ecranul tabletei în cel al telefonului, te apucă brusc claustrofobia. Ecranul telefonului, pe care odată făceam atîtea lucruri și mi se părea atît de mare, mi se părea acum mic și șters.

Telefonul meu are totuși avantajul de a avea o cameră foto foarte bună, pe care am folosit-o ca să fac poza asta. Eu n-am mai mers de mult cu trenul și am fost plăcut surprins să văd că trenurile nu mai sînt vechiturile întunecoase de altă dată prin care bătea vîntul. Dar, din păcate, oamenii sînt aceiași, după cum ilustrează cutia de bere și cojile de semințe abandonate de un tip (care înainte de a pleca îmi făcuse impresia că îi pasă oarecum de mediul înconjurător) și care mi-au făcut inima să se strîngă puțin și mi-au adus aminte de vorba aia care zice că România e frumoasă, păcat că e locuită.

Oare ce blestem îl urmăreşte pe săracul Huidu? După accidentul de pe pista de schi unde era să moară, uite că acum are pe conştiinţă moartea a trei oameni.

Probabil că aşa gîndesc apropiaţii lui, dar probabil că tot aşa gîndeşte şi Becali, Oana Zăvoranu şi alte ţinte ale cîrcotaşilor, care se gîndesc că în sfîrşit l-au ajuns blestemele.

Lăsînd prostiile la o parte, probabil că există o legătură între accidentul de pe pista de schi şi accidentul de maşină în care Huidu a omorît trei oameni. Prestaţia de la radio suferise semnificativ în urma loviturii încasate de creierul lui, şi probabil că semnificativ au suferit şi abilităţile lui de şofer. Oricum ar fi, eu glumeam cînd ziceam săracul Hudiu. Fără îndoială, zilele astea trăieşte un coşmar ştiind că a omorît trei oameni. Dar trăieşte. Pe cînd cei trei nu mai trăiesc, deci doar despre ei putem spune „săracii…”

Legat de abilităţile de şofer, mi-am amintit zilele astea ceva ce am auzit de la un instructor auto. Că tot a venit vorba: tu  ţi-ai luat permisul de conducere pe bune sau ai dat şpagă? Ştie toată lumea cum mergea treaba la un moment dat. Acum se  pare că nu mai merge chiar aşa, dar fără îndoială că încă mai merge. Oricum, dacă ţi-ai luat permisul cu şpagă, să ştii că există posibilitatea să-l fi luat de fapt pe bune. Cum aşa? Păi după cum ştie toată lumea, nu te duci tu cu banii la poliţistul corupt. Asta e treaba instructorului. Instructorul îţi ia banii şi îţi spune că o să încerce să vadă ce se poate face, că ştie el pe cineva. Doar că uneori instructorul nu se ducea la nimeni. Aştepta să dai examenul „pe bune” şi dacă luai, îţi spunea că examenul a fost aranjat. Dacă nu luai, îţi spunea că n-a putut să-l aranjeze şi că o să aranjeze data viitoare. Aşa se face că mulţi dintre cei care au conştiinţa încărcată crezînd că şi-au luat permisul „pe  naşpa”, l-au luat de fapt pe merit.

Legat de conştiinţă, cînd vine vorba de conducerea unei maşini ar trebui să avem toţi aşa ceva. A obţine permisul de conducere e într-un fel similar cu a obţine un permis de port-armă, căci în mîinile unora o maşină poate să devină un autentic tanc, cum s-a întîmplat în cazul lui Huidu. Condusul unei maşini e o chestiune de importanţă vitală, trebuie făcut cu maximă responsabilitate şi seriozitate, pentru că la orice colţ de stradă te poate aştepta moartea. A ta sau a altcuiva. Dar maşina e o chestie voluptoasă, care te  fură şi te îmbie la excese, de aceea trebuie ţinută în strună. Adică trebuie să te ţii tu pe tine însuţi în strună. Nu-mi sînt străine astfel de ispite, chiar dacă azi-dimineaţă pe facebook scriam că la anumite ore şi în anumite zone bicicleta mea e cea mai rapidă chestie din trafic.

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.

Ce vreau să spun cu asta e ţi se pot întîmpla lucruri frumoase şi cînd eşti la muncă. De exemplu, ieri mi-am primit căştile prin FAN Curier la birou. Bucuria de a deschide cutia şi de a asculta pentru prima dată am încercat-o deci în timpul muncii. Pentru că tot a venit vorba, căştile AKG K370 sînt nişte căşti mici (in ear) şi drăguţe dar capabile de o calitate a sunetului impresionantă. Ce-i drept, nu sînt chiar ieftine. Dar ţinînd cont de faptul că eu am dat pe ele cam jumate din cît dă în fiecare lună un fumător care fumează cam 1,5 pachete pe zi (şi eu sper să le am cel puţin un an, dacă nu trei), nu cred că am dat chiar aşa de mult.

Astăzi, o colegă a adus la birou cea mai bună lasagna pe care am mîncat-o eu vreodată. E adevărat că mai mîncasem lasagna doar de vreo trei ori pînă azi. Tot azi, un prieten şi superior (cred că în ordinea asta) mi-a făcut cadou o  carticică tipărită în 1921. Cred că e cea mai veche carte a mea.  Se numeşte Religia viitorului şi a fost scrisă de Charles Eliot. O carte tipărită acum o sută de ani în trecut şi care vorbeşte despre viitor.

Ţinînd cont de toate astea, cum să nu zici că există viaţă şi la  birou?

E incredibil ce se întîmplă pe pagina de Facebook a lui Anders Behring Breivik,   tipul curajos care a împuşcat cu sînge rece 80 de tineri neajutoraţi şi a pus o bombă la clădirea guvernului. Oricît ar părea de incredibil, sînt oameni care  îl „apreciază” pe monstrul ăsta şi aplaudă ce a făcut el. Dintre cei 1200 de oameni care au dat like paginii, probabil sînt foarte mulţi care au făcut asta doar pentru a putea comenta acolo. Însă foarte mulţi realmente îl apreciază pe Anders Behring Breivik şi grozăvia pe care a făcut-o. Mi-a rămas în minte comentariul unui nazist german, „Good job, bro”, şi comentariul unui puştan care probabil tocmai ieşise dintr-un shooter unde fusese şi el într-un killing spree şi a comentat scurt dar extrem de semnificativ cu un gg, care în limbajul gamerilor înseamnă good game. Pentru adolescentul respectiv, monstrul cu păr blond era doar un gamer ceva mai curajos. În  capul unor realitatea reală şi cea virtuală s-au amestecat periculos de mult, dar asta e altă poveste. Ce mi se pare strigător la cer acum e în primul rînd că Facebook permite un dialog în care se foloseşte din plin cuvîntul fuck, bitch şi atmosfera generală e una cît se poate de rasistă. Anders Behring Breivik declara că i-a omorît pe tinerii membri de partid pentru a descuraja înscrierile viitoare. A spus judecătorului că a vrut să tragă un semnal de alarmă pentru naţiune înainte de a fi cu totul cotropiţi de musulmani. Şi cea mai bună cale în sensul ăsta i s-a părut să omoare aproape o sută de compatrioţi.

N-aş vrea să fac pe profetul, dar cred că episodul ăsta şi ce se întîmplă acum pe Facebook o să fie un cui în coşciugul acestuia, adică unul dintre fctorii care o să contribuie la pierderea supremaţiei Facebook-ului în faţa  rivalului Google +.

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.