Visele sînt ca fulgii de zăpadă

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

Anunțuri

La popa la poartă

Își aduce cineva aminte jocul din copilărie care mergea așa: „La popa la poartă- e-o pisică moartă- cine-o rîde și-o vorbi-s-o mănînce coaptă” ? Bun, mi s-a aprins astăzi beculețul că de fiecare dată cînd am pierdut la jocul ăsta a fost pe nedrept. Dacă aș fi fost atunci la fel de deștept pe cît sînt acum (sic!), le-aș fi spus copilorășilor ălora că jocul presupune două condiții cumulative, fiind vorba de o conjuncție și nu  de o disjuncție (sper că nu dau impresia că stăpînesc foarte bine teoria gramaticii limbii române, pentru că ar fi falsă), că, adică, nu e suficient să rîzi ca să ieși din joc, e nevoie să și vorbești în același timp. Și invers: nu e suficient să vorbești, e nevoie să și rîzi.

Gata, am rezolvat și frustrarea asta. Dacă vreo iotă din psihanaliză are vreo noimă, ar trebui să fiu mai sănătos și mai fericit de acum încolo. Carevasăzică mă pregătesc pentru o nouă viață.

Sigur, ar fi bine dacă aș termina acum, dar nu pot fără s-o lungesc peste bunul simț al bloggingului și fără să-l pomenesc pe Hawking. Prin anii 60 aproape nimeni nu dădea mulți bani pe ce spunea Geneza despre începutul universului, că adică universul are un început, căci toată suflarea științifică adera la modelul staționar, adică universul etern al grecilor, fără început și fără sfîrșit, chiar dacă Hubble arătase încă de prin anii 30 că uniersul e în expansiune, că, adică, trebuie să fi fost tot în același punct la un moment dat. Totuși, prin 64 observații ale radiației de fond sau așa numitul red-shift a obligat pe toată lumea să accepte că universul a avut un început în timp, început care a fost botezat Big Bang. Unii credincioși în Dumnezeu fug de Big Bang ca dracu’ de tămîie, fără să știe că la fel au fugit și oamenii de știință la început, pentru că prea semăna cu ce spunea Geneza despre creație:  că totul a început la un moment dat și din nimic.

Bun, deci discuția cu privire la începuturi era din nou lansată, din moment ce începutul era băgat pe gîtul oamenilor de știință de toate datele accesibile. Dezbaterea continuă și astăzi, cu minți strălucite și de o parte și de alta. Adică unii care spun că Dumnezeu a creat universul și alții care spun că s-a creat singur „din legile fizicii”. Dacă întrebi oamenii de știință ce se întîmplă la CERN, o să-ți spună cu un patos care tinde la infinit că ei acolo se fac exprimente care le permit să asiste chiar la momentul creației! Mie îmi dau lacrimile în ochi cînd realizez că trăim niște vremuri în care am ajuns capabili să recreem creația! Cînd te gîndești la asta, te ia amețeala metafizică despre care am mai scris eu și în altă parte. Bun, nu chiar Creația o reecreem noi, ci pentru foarte scurt timp condițiile de la momentul creației, și nici pe alea în totalitate că încă nu avem destulă energie ca să împingem particulele alea elementare care se plimbă prin Elveția pe bani europeni.

Creație e un cuvînt care merge cel mai bine împreună cu  Creator, dar tocmai de creator vor unii cu tot dinadinsul să scape. Totuși, simplul fapt că există un început, adică o creație, ridică probleme foarte serioase pentru cei care vor să-l scoată pe Dumnezeu din poveste. Așa că Stephen Hawking, care a devenit celebru tocmai prin munca sa asupra singularităților, a anunțat în ultima sa carte (The Grand Design), că nu există de fapt niciun început. El zice cam așa: timpul a fost creat la Big Bang, căci timpul este una dintre cele patru dimensiuni ale universului nostru (continuumul spațiu-timp are trei dimensiuni spațiale și una temporală), deci nu are rost să te întrebi ce a existat înainte de timp. Adică, începutul nu are sens fără timp, și din moment ce timpul însuși a originat la Big Bang alături de spațiu (de fapt timpul a crescut cumva din spațiu, zice Hawking), începutul însuși este anulat, sau devine o ipoteză de care nu avem nevoie. Uite că am ajuns iar la universul etern al grecilor. Sau mai rău, la paradoxurile temporale clasice, în care, de exemplu în Futurama, Fry se duce înapoi în timp și devine propriul lui bunic.  Mințile fizicienilor funcționează pe căi intortocheate. La fel ca și mintea lui Dumnezeu.

Acuma, sînt sigur că Fabian, dacă nu s-a plictisit, o să sară iar din scaun și o să zică că bat cîmpii (în scris se admit cacofonii-sau nu, mi-e totuna!). Bun, dar nu doar eu bat cîmpii. Cum ziceam, mințile umanității se împart în două tabere: unii care cred și alții care nu cred. Și după mintea mea ăsta e de fapt misterul cel mai mare al creației, nu creația propriu-zisă a universului. Cum se face că unii trag o concluzie iar ceilalți trag exact concluzia opusă pe baza aceleiași realități, aceasta e întrebarea! Și nu poți să zici că unii sau ăialalți sînt proști, deși asta e cea mai la îndemînă soluție.

Ultimul absolut văzut în ochii înlăcrimaţi ai unui copil

Astăzi, nimic nu mai este absolut. Totul este relativ. Fără îndoială, are şi Einstein ceva de-a face cu asta, căci el ne-a arătat că pînă şi timpul este relativ. Trecerea timpului e afectată de gravitaţie, după cum demonstrează relativitatea generală sau cea specială, nu ştiu să fac diferenţa între cele două, deşi sper să pot vreodată. Dacă stai să te gîndeşti la asta, te ia ameţeala. Realitatea e atît de ciudată încît imaginaţia pur şi simplu  nu ajunge acolo unde poate ajunge cunoaşterea. Căci cunoaştearea avansează prin formule matematice pe care imaginaţia pur şi simplu nu poate să şi le reprezinte.

Dar ziceam că astăzi nimic nu mai este absolut, totul e relativ. Totul, absolut totul, poate fi redus la o problemă de gust, de percepţie individuală. De exemplu, niciodată în istorie nu a mai fost posibil să se vorbească de preferinţă religioasă (ceea ce înseamnă că poţi să îţi alegi ce religie să ai sau, la fel de bine, să nu ai niciuna.) Ceea ce, pentru că tot a venit vorba, e foarte bine.

Căsătoria, înţeleasă ca o legătură pe viaţă între două persoane de sex opus, nu a scăpat nici ea acestui proces de relativizare. Sigur, se poate spune că ea a fost mereu relativă la un anumit loc şi cultură. Dar totuşi, căsătoria avut întotdeauna o frîntură de absolut în ea. Vorbesc despre căsătorie nu ca unul care ştie despre ce e vorba, căci nu ştiu şi mai ales mă sperie. Am adus vorba de ea pentru că prin ea ajungem la unul dintre puţinele absoluturi pe care le mai avem astăzi. Nu, pentru parteneri, căsătoria nu mai este un absolut (dacă o fi fost, de fapt, vreodată). Divorţul este întotdeauna o soluţie la îndemînă pentru rezolvarea problemelor de cuplu, şi asta spune tot.

Dar pentru copil, care este rezultatul relaţiei de cuplu, lucrurile nu sînt aşa de simple.  El se uită la părinţii lui şi nu  vede nimic relativ acolo, ci doar absolut. În mintea unui fiu sau fiică, divorţul părinţilor nu va fi niciodată o simplă opţiune, ci va fi percepută ca o tragedie, ca disoluţia unui absolut, şi disoluţia unui absolut e întotdeauna tragică şi inconceptibilă. La fel de inconceptibilă, ironic, ca relativitatea lui Einstein.

Aşadar, în privirea înlăcrimată a unui copil avem dovada absolutului relaţiei dintre părinţii lui. Sigur, absoluturile sînt rare într-o epocă în care totul este relativ. Dar tocmai din acest motiv n-ar trebui să trecem aşa de uşor peste privirea înlăcrimată a unui copil, mai ales dacă prin ea ni se deschide o portiţă către transcendent, acolo unde absoluturile sînt, încă, posibile.