Ultimele zile de dragoste, primele de război

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Anunțuri

Roboți schizofrenici

Mi se pare mie sau pînă foarte recent oamenii puneau mai mult suflet în ce făceau? Prin a pune suflet în ceva înțeleg a face ceva și cu mintea și cu mîna în același timp, cu întreaga ființă, cu toată inima, ca un întreg unitar. Astăzi, nu în ultimul rînd din cauza tehnologiei care ne dă posibilitatea să fim în mai multe spații în același itmp, sîntem din ce în ce mai schizofrenici în aproape tot ce facem. Schizofrenie vine din greaca veche și înseamnă a avea mintea împărțită sau ruptă, și dacă asta înseamnă schizofrenie, atunci lumea e mai schizofrenică ca niciodată, astăzi cînd avem tot timpul un ochi în ecranul telefonului mobil cînd sîntem pe drum, și al laptopului cînd sîntem acasă. Sufletului nostru îi este din ce în ce mai greu să se regăsească într-un loc anume, rătăcind buimac prin diverse spații virtuale (Facebook, Whatsapp, de exemplu), și ca rezultat e din ce în ce mai greu să-l ancorăm în realitățile reale din jurul nostru, pentru simplul motiv că e foarte greu să-l chemăm acasă din peregrenările lui cibernetice, himerice, și să-i spunem, auzi, suflete al meu, mai stai locului pe canapea lîngă mine! Tehnologia ne recreează după chipul și asemănarea ei fără să ne dăm seama, dar știm foarte bine ce înseamnă asta, anume că sîntem din ce în ce mai roboți, mai fără o conștiină care să ne anime din interior, din ce în ce mai servili schemei pavloviene stimul-reflex condiționat, din ce în ce mai puțin oameni.
Pînă acum o sută de ani oamenii puneau mai mult suflet într-o strîngere de mînă decît oamenii de azi pun în sex, adică o strîngere de mînă însemna mai mult atunci decît înseamnă sexul astăzi. A lua mîna cuiva însemna deja promisiunea unui angajament sufletesc, pe cînd astăzi, sexul, care este mai ușor și mai comun decît erau strîngerile de mînă atunci, nu mai înseamnă nimic. A face sex cu cineva, oricît de minunate ar fi minutele de extaz comun, nu mai are nicio legătură cu sufletul, nu în felul în care în trecut o atingere de mînă însemna deja promisiunea unui contact sufletesc. Astăzi sexul nu mai este nici punctul culminant al unei relații cum era mai demult, dar nici ceva preliminar pentru o relație, cu alte cuvinte nu mai are nicio legătură cu relațiile și deci cu sufletul, deoarece relații se pot stabili doar între suflete, nu între corpuri. Ea sau el luînd telefonul de pe noptieră la doar cîteva minute după dansul umed și gălăgios cu bucuria cu care te întorci acasă și dîndu-și seama că în timpul freneziei fizice sufletul rămăsese acolo, navigînd pe Facebook sau Whatsapp.

Cu tăvălugul prin Alaska

Imagine

Duminica trecută, după un weekend petrecut în cabana (sau cabina) din imagine, am oprit, aproape împotriva voinței mele, într-un magazin cu tot felul de chestii. Cum aproape toate lucrurile bune ni se întîmplă împotriva voinței noastre, am găsit în magazinul respectiv o carte despre cultura nativă din Alaska. Cartea este proiectul unui fotograf pe nume Roy Corral care s-a plimbat peste tot prin Alaska, cît e ea de mare (și e foarte mare!), prin sate izolate și uitate de lume, unde a încercat să imortalizeze ultimele vestigii ale unei culturi care nu e deloc imortală.

Modernitatea este, simplu spus, perpetua înlocuire a unor lucruri cu alte lucuri, cu lucruri noi care se doresc mai bune decît cele vechi. Lucrurile noi pot fi bune, și de cele mai multe ori chiar sînt, dar lucrurile vechi sînt mult subestimate în zilele noastre. Nu e deloc întîmplător că America, una dintre cele mai moderne țări din lume, e responsabilă de dispariția atîtor culturi indigene. Dispariția culturilor era inevitabilă, a indivizilor însă nu era, dar asta e altă poveste.

Încercarea de a păstra în fotografii ceva ce a fost odată o formă de viață, are în ea un element tragic pe care nu sînt capabil să îl descriu așa cum ar merita. Tragicul ăsta, la fel ca orice tragic serios, se învecinează foarte mult cu comicul: fotografia, care e o tehnologie și o formă de artă modernă, încearcă să salveze tocmai ceea ce modernitatea însăși a distrus. Ironicul și comicul se țin mai mereu de mînă și au întotdeauna tragicul în apropiere.

Uitîndu-mă la fotografii și cititind cîte ceva din cartea asta  (Alaska native ways- what the elders have taught us) în timp ce ne îndreptam înspre Anchorage printre munții din Alaska pe care niște linii multi-etajate de nori îi făceau să pară mai frumoși decît altă dată, a început să mă posede sentimentul tragic că sînt și eu o particulă în tăvălugul nimicitor al modernității- citind despre o cultură pe moarte în timp ce admiram peisajul care a dat viață respectivei culturi: ironic, comic, tragic. Nu neapărat în ordinea asta.

Imagine

Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

De ce nu existăm pe internet: scurtă meditaţie nihilistă

Internetul este o poartã cãtre nesfîrşitul lumii. Nu încerc sã fiu poet. Din contrã, încerc sã fiu cît se poate de jurnalist, adicã sã transmit un fapt brut aşa cum este el (nu cã asta ar fi principala preocupare a jurnaliştilor, dar jurnalismul despre asta ar trebui sã fie). Fãrã internet, sîntem limitaţi la mijloace tradiţionale şi materiale de a ne face simţitã prezenţa în lume. Pe internet însã (în special prin bloguri şi siteuri personale, dar şi prin reţele de socializare, adicã prin Facebook), ni se oferã posibilitatea sã depãşim limitãrile date de propria materialitate şi de proasta amplasare geograficã sau socialã în care se întîmplã sã trãim.  În momentul în care mi-am fãcut blog, s-a deschis dintr-o datã posibilitatea virtualã de a fi vizitat de oricine de oriunde de pe glob. La modul cel mai serios, existã posibilitatea realã ca eu sã exist pentru întreaga lume. Acest gînd, perceput mai mult sau mai puţin, explicã în mare parte fascinaţia virtualului. Însã, şi speranţele internautului la faimã mondialã sînt ucise din scutece, aceastã posibilitate este anulatã de chiar mijlocul prin care este creatã. Adicã, uşurinţa prin care tehnologia mã face, virtual, vizibil întregii lumi, nu este, fireşte, doar privilegiul meu. Este, vai!, privilegiul întregii lumi, al oricãrui individ exact în mãsura în care este şi al meu. Corolarul acestei stãri de fapt este urmãtorul: existã posibilitatea realã ca eu, prin eul meu proiectat pe internet, sã exist propriu-zis pentru întreaga lume, însã competiţia miliardelor de euri care se proiecteazã pe internet anuleazã posibilitatea pur tehnologicã, fãcînd-o la fel de ineficientã în a mã face sã exist pentru întreaga lume ca şi în cazul în care n-ar fi existat. Cu alte cuvinte, teoretic, oricine de pe glob îmi poate vizita blogul (interesant, glob poate fi anagramat ca blog şi invers) dar practic, deoarece toatã lumea are un blog sau o altã formã de a se proiecta pe internet, nu mã va vizita, de fapt, nimeni.

De ce ne prinde Facebook-ul

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.

Singur pe lume cu bicicleta

Cei care ştiu că merg cu bicicleta prin Bucureşti mă avertizau că visul meu pe două roţi o să se termine repede. Dacă nu în urma vreunui accident, atunci sigur vremea urma să îmi pună capac, mi se spunea. Eu, care aveam experienţa unei ierni suedeze pe două roţi (sigur, Suedia era altă lume şi aveam piste dedicate şi curăţate, dar aici vorbesc doar despre vreme), zîmbeam în colţul gurii pentru că ştiam eu mai bine. Azi-dimineaţă fulguia şi era foarte frig, însă cu gluga în cap şi mănuşi în mîini, ar fi putut la fel de bine să fie miezul verii. În general nu sînt singurul biciclist, dar astăzi eram. Eram atît de singur (singur, atît de singur..vorba cîntecului) încît mă întrebam dacă nu cumva singurul biciclist din Bucureşti la ora aia.

Săptămîna trecută, cred că joi seara, eram pe la Unirea, cu bicicleta, şi începea să plouă. Am mers la o patiserie de pe lîngă Gogoaşa înfuriată şi mi-am luat o plăcintă cu dovleac şi una cu brînză dulce. Costau cinci lei amîndouă. În timp ce le cumpăram, la ghişeu vine o bătrînică şi întreabă dacă poate să cumpere ceva de un leu. I se răspunde scurt că nu. Pe mine parcă mă loveşte  ceva în capul pieptului. N-apuc să mă dumiresc, că bătrînica merge la Gogoaşa înfuriată, întreabă acelaşi lucru şi primeşte acelaşi răspuns. Între timp mă dumirisem oarecum, aşa că scot un leu, i-l dau şi îi spun că în mod sigur va putea cumpăra ceva cu doi lei. Se uită la mine bucuroasă şi îmi face cîteva urări de sănătate. Cred era efectiv fericită. Eu m-am simţit bine pe  moment, dar apoi m-am simţit extrem de ruşinat. De ce i-am dat doar un leu? Am realizat apoi că aş fi putut să îi dau şi o sută de lei şi tot nu i-aş fi rezolvat problema. Pentru că şi ea era singură pe lume, şi fără bicicletă.

Mi-am adus apoi aminte de cît de jalnică e lumea în care trăim şi  de faptul că singurul mod autentic de a fi în lumea asta este de a fi în lacrimi, plîngînd cu cei ce plîng. Am căutat adăpost într-un gang de pe bulevardul Unirii, faţă în faţă cu fîntînile luminate şi cu marea casă a poporului la ora mea trei, şi mi-a venit să plîng. Mi-am scos telefonul mobil şi am intrat pe Facebook, această patetică portiţă către omniprezenţă pe care ne-a deschis-o tehnologia, şi mi-am pus un status care spunea că îmi vine să plîng. Extrem de curajos şi extrem de nepotrivit pentru Facebook, pentru că acolo toată lumea vrea să ştie cît de bine îţi merge, nu cît de rău. Status „aşa da”: Sînt la munte. Status „aşa nu”: Copilul meu e grav bolnav , „N-am bani de pîine”, „Patinele mi-au făcut nişte răni urîte la picioare, vreţi poze?”  . Bineînţeles, statusul meu a fost ignorat pe Facebook şi la scurt timp mi-a trecut şi mie curajul şi l-am şters. La urma urmelor, oficial ne merge bine.

Sala polivalentă a capului meu

Mai de mult, oamenii trăiau într-o singură lume. Astăzi, trăim în mai multe lumi. După ştiinţă, birocraţie, tehnologie şi modurile de raportare la lume derivate din ele, pluralismul este trăsătura fundamentală a modernităţii. Pluralism înseamnă nu doar că există mai multe feluri de lumi, ci mai ales că ele sînt forţate să co-locuiască, să împartă acelaşi spaţiu. Spaţiul poate fi fizic, ca în cazul musulmanilor care se amestecă cu francezii. Sau cognitiv, ca atunci cînd cineva crede că lumea funcţionează după principiul ştiinţific al legii cauzei şi efectului, dar totodată crede şi în posibilitatea minunilor. Cu alte cuvinte, într-o zonă a creierului său (un anumit spaţiu cognitiv) lucrurile se desfăşoară după principiul cauză-efect. În altă zonă din acelaşi creier, lucruri apar din nimic, legile fizicii sînt sfidate şi aşa mai departe.

Mai de mult, absenţa tehnologiei şi a globalizării făcea posibil ca oamenii să poată trăi „fiecare în capul lui”, ca să zic aşa. Astăzi, ca niciodată înainte în istorie, sîntem forţaţi să ne lovim capetele de alte capete şi să recunoaştem nu doar că acestea există, dar mai ales că există altfel, în moduri radical radical diferite de modul nostru de a exista. Rezultatul este mintea polispaţială a omului modern, adică o minte în care spaţii conceptuale, sau, mai simplu spus, minţi sau tipuri de minte care se exclud reciproc, sînt integrate într-un flux de conştiinţă unic. Omul modern e unul care a descoperit paradoxul şi a învăţat să trăiască cu el.