Pornografia ca sfîrșit al istoriei

Acum cîteva zile, un prieten a pus pe Facebook un articol din  ziarul englezesc Guardian intitulat De ce tot mai multe femei folosesc pornografia,  care poate fi citit aici. Tonul articolului e oarecum alarmat că din ce în ce mai multe femei fac apel la distracția asta care pînă acum, la fel ca fotbalul, politica și altele erau văzute ca o chestie specifică bărbatului. Unul dintre argumente era că femeile, care în pornografie sînt tratate ca simple bucăți de carne, ar trebui să aibă repulsie față de fenomenul acesta. Dar departe de a avea repulsie, femeile sînt la fel de receptive la farmecul pornografiei ca și bărbații, ni se spune în ziar. Că este vorba de un fenomen și încă unul de extrem de mare amploare, este perfect explicabil într-o societate a tehnologiei și a vizualului cum e a noastră. Astăzi e atît de ușor să vehiculezi imagini, încît ar fi cu totul de mirare dacă imaginile care apelează la cele mai elementare (basic- nu știu cum să le zic- aș putea să le zic și josnice dar poate s-ar supăra unii și în orice caz nici eu nu sînt convins că ierarhizarea asta victoriană e cea mai potrivită) înclinații ale ființei umane nu s-ar bucura de popularitatea de care se bucură. Autorul articolului avertiza că despre dependența de pornografie trebuie să se vorbească cu precauție deoarece nu e clar dacă există așa ceva, dar  că tot mai multe femei se declară dependente de obiceiul acesta. Căci pornografia nu e doar contemplare, după cum știe toată lumea. Unele femei se plîng doar de timpul pierdut zilnic cu pornografia, altele de sentimentele de vinovăție.

În articolul respectiv e un pasaj extrem de trist care, culmea, mie mi-a amintit de ceva comic (despre relația dintre tragic și comic am mai scris și o să mai scriu). Iată pasajul  în traducerea mea:

Pe măsură ce pornografia devine mai prezentă, Hodson observă că și femeile încep să o folosească ca pe o cale rapidă de a face sex fără niciun fel de investiție emoțională, așa cum în mod tradițional făceau bărbații. “Pentru bărbați, la fel ca pentru femei, internetul este capabil să satisfacă nevoia asta într-un mod mai degrabă brut (cum era să traduc raw în contextul ăsta?), crud, rapid și cu ușurință. De ce să pierzi vremea cu serenade și cu toate ritualurile curteniei cu o altă persoană, cînd ai Google?” P

Pasajul e în mod evident atît de trist încît nu mai este nevoie să adaug eu nimic. Chestia comică de care mi-a amintit e un episod din Futurama, numit I dated a robot în care Fry, ratatul din anul 2000 rătăcit în anul 3000 printr-un accident criogenic, ajunge să se îndrăgostească de un robot.  În viitorul anilor  3000 chestia asta era cu totul interzisă pentru că, cîndva în trecut, probabil Evul lor Mediu de prin anii 2300-400, civilizația fusese aproape gata să dispară din cauza faptului că oamenii începuseră să aibă parteneri roboți. Problema era următoarea: fiind roboți, partenerii respectivi nu aveau niciun fel de așteptări, erau perfect docili și nu trebuiau impresionați în nici un fel. Din cauza asta, progresul și funcționare normală ale omenirii fuseseră efectiv oprite, pentru că, ni se spune în episodul respectiv, absolut toate realizările omenirii au la bază încercarea de a impresiona sexul opus. Acolo era limpede că e vorba despre ce fac bărbații pentru a impresiona femeile, deci motorul istoriei ar fi bărbatul care vrea să impresioneze femeiea-dar n-aș vrea să intru în vreo discuție sexistă acum, așa că hai să zicem că motorul istoriei e încercarea ambelor sexe de a impresiona sexul opus și gata!

Revenind la articolul nostru, aș vrea să mă abțin la a-mi da eu cu părerea despre relele pornografiei. O să spun doar că dacă teza din Futurama e adevărată, atunci avem motive să ne temem că pornografia ar putea însemna sfîrșitul civilizației omenești, pentru că Google și cu roboții lui sînt echivalenții perfecți ai softului lui Lucy Liu descărcat într-un robot blank (mă refer la dragostea lui Fry din episodul pe care-l povesteam).

Living in the underground

For thousands of years we have lived in the sunlight. By sunlight I’m referring  not to the actual sunlight, but to the space of meeting between human beings which was the natural locus of life.

Because there was no technology and no organizations in the modern meaning of the word to mediate between individuals, they were forced to meet and to make life happen in real life encounters. But as social life grew more complex and technology came on the scene, life has undergone radical changes. I used  “undergone” on purpose, because, indeed, it may be said that life has gone underground.

Life as we live it today is no longer taking place in the sunlight, but in the underground of a very complicated social-technological world. Take me, for example. Before modern age, if I wanted to make myself heard, I would have been forced to go into the public square and shout at the passers-by. Today, I can sit comfortably in my Swedish chair and use the internet to shout at the world. Of course, I have no reason to believe that somebody will actually hear me, but the very fact that I cannot know this for sure and the fact that the web (world wide web) is practically spreading all over the world, gives me the naïve faith that my voice will have some kind of echo. Because Google, arguably one of the most entities in the world, has not as yet taken notice of me, I have to rely on Facebook to enhance visibility.

Now that I’ve mentioned Facebook, the thought comes into mind that this is one of the most prolific forms that the underground has taken. I no longer need to speak to a close friend about what’s troubling me, because now I can let the whole Facebook community know what’s up merely by updating my status. Unlike the toxic and useless World of Warcraft or even Second Life, Facebook has managed to build a fully respectable reputation for what is just another instance of the underground. This is not to say that the underground is bad. As in the case of the metro (subway) network, it turns out that all the modern life forms that function in the underground are highly efficient. It’s just that they lack sunlight.

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.

La mulţi ani, bătrîne Isaac

A văzut toată lumea merele de pe Google, nu-i aşa? Ele mi-au amintit că astăzi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Probabil puţine nume au o sonoritate la fel de răsunătoare ca cel al lui Isaac Newton, şi nu degeaba, pentru că omul acesta poate fi considerat un eveniment cosmic în istoria gîndirii omeneşti. Matematician, fizician, dar şi un cercetător pasionat al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. Pentru oamenii de ştiinţă de astăzi, profeţiile din Daniel şi Apocalipsa sînt doar nişte chestii cu iz de basm pe care nu le-au considerat niciodată suficient de importante pentru a le acorda din timpul lor. Poate nu ar strica să înveţe şi ei cîte ceva despre lucrurile cu adevărat importante, vorba lui Paleologu (care are o carte ce se numeşte chiar aşa, Despre lucrurile cu adevărat importante ), de la marele Isaac. Uite ce ce spunea el despre el însuşi: „Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

 

Vorbele astea mi-au adus aminte despre ce spunea un al mare om, poate nu la fel de mare, dar mare, în orice caz. E vorba despre Karl Popper, care spunea, citez din memorie, „poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu poate mai puţine decît tine, dar sîntem amîndoi egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă, în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că e ziua lui Newton, mă gîndeam că am încredere nemăsurată în ce poate să facă ştiinţa, dar că am o neîncrere la fel de mare în ce poate să ştie ea. Cred că Isaac Newton nu ar fi împotriva acestui gînd.

La mulţi ani, bătrîne geniu! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, îţi urez oricum. Şi îmi pare rău că nu m-am născut şi eu azi, de ziua ta.

PS: Conexiunea la internet mi-a jucat nişte feste.  Am scris odată textul ăsta şi credeam că l-am pierdut.  L-am scris din nou şi cînd am postat am văzut că mersese de prima data. Le păstrez pe amîndouă, pentru că e interesant să le compar, chiar dacă sînt aproape identice.

La mulţi ani, bătrîne Isaac

Îi sînt recunoscător prietenului Google că mi-a spus şi mie că azi e ziua de naştere a lui Isaac Newton. Fără îndoială, acest domn poate fi descris  ca unul dintre evenimentele cosmice în istoria gîndirii omeneşti.  Matematician, fizician şi cercetător al cărţilor profetice din Biblie, Daniel şi Apocalipsa. În mintea omului de ştiinţă modern, Daniel şi Apocalipsa sînt doar bancuri, dar cu toate astea, pentru Isaac Newton, unul dintre cele mai mari spirite care au trăit vreodată, Daniel şi Apocalipsa erau domenii de cercetare la fel de fascinante ca Universul însuşi, poate chiar mai mult. Una peste alta, oamenii de ştiinţă din ziua de azi ar avea de învăţat ceva de la bătrînul Newton.

Iată ce spunea el despre el însuşi:

„Nu ştiu cum arăt eu în faţa lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării şi se distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau o scoică roşie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în faţa mea.”

Vorbele astea îmi aduc aminte de un alt mare om, poate nu la fel de mare, dar în orice caz, destul de mare, anume Karl Popper, care spunea, citez din memorie, următoarele:

„Poate tu ştii mai multe decît mine şi poate eu ştiu mai puţine decît tine, dar amîndoi sîntem egali în ignoranţa noastră infinită”.

Azi dimineaţă în timp ce făceam ceva neobişnuit, adică mîncam micul dejun, fără să ştiu că azi în e ziua lui Newton, îmi spuneam în gînd că am încredere nemărginită în ce poate să facă ştiinţa, şi o neîncredere la fel de mare în ce poate şti.

La mulţi ani, bătrîne titan! Ştiu că nu mă auzi, dar nu-i nimic, eu o să-ţi urez oricum…