Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.

La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Un profet

jordan_peterson

Ce este un profet? Un tip singular de umanitate care a luat naștere în Israelul antic și care, poate, mai există și azi. La întrebarea ce este profetul, în loc de un tip singular…, puteam la fel de bine să răspund, un tip singur… Profetul este singur pentru că este izolat de restul umanității în virtutea misiunii lui, anume aceea de a certa umanitatea. Nu ar fi existat niciodată profeți dacă nu ar fi fost nevoie ca umanitatea să fie certată. Certată pentru că a uitat  și uită iar și iar adevărurile esențiale care sînt fundamentele propriei ființe, ca să rezumăm vina colectivă și recurentă a umanității. Profeții au fost puțini, îi putem număra pe degete, cei mai importanți fiind Isaia, Ieremia, și alți cîțiva. Esențial pentru definiția unui profet este că, spre deosebire de oamenii obișnuiți care văd lucrurile doar din perspectivă umană, profetul vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Și asta nu așa, pur și simplu, ci pentru că Dumnezeu însuși îl invită pe profet să iar parte la punctul de vedere divin. Și, pentru un om, asta nu e floare la ureche. Din contră, nu poate fi considerat nimic mai dificil pentru un om decît să aibă un punct de vedere dumnezeiesc asupra lucrurilor. Profetul aude, efectiv, deși nu literal, vocea lui Dumnezeu, rămînînd astfel cu povara inimaginabil de grea de a trebui să traducă această voce pentru restul umanității. Comparat cu profetul, preotul este doar un funcționar public al experienței religioase, un birocrat, mai exact, care suferă de toate păcatele birocrației. Din acest motiv profetul și preotul nu au făcut niciodată o echipă bună, din contră, au fost mereu în conflict. Dar profetul este în conflict cu întreaga lume, pentru că misiunea lui este să certe lumea. Și totuși, oamenii simt că ceea ce spune profetul este adevărat, în cele mai adînci foruri ale ființei lor. Și îl ascultă. Sau îl omoară cu pietre, ca să nu mai audă vocea care îi ceartă.

Eu cred că profesorul canadian de psihologie Jordan Peterson, este un profet. El însuși ar nega o astfel de acuzație. Ce vreau să spun cu asta e că dintre toți oamenii în viață astăzi (și din ultima suta sau sute de ani), Jordan Peterson este omul prin care Dumnezeu însuși strigă în urechile umanității la fel de tare pe cît astrigat prin Isaia sau Ieremia, de exemplu. Afirmația mea este desigur foarte îndrăzneață și va ridica multe sprîncene (le-ar ridica inclusiv pe ale lui Peterson), dar cred că știu, cît de cît, despre ce vorbesc.  Ce vreau să spun este că nimeni nu mai vorbește astăzi cu puterea lui Jordan Peterson despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ființele umane. Acestea fiind spuse, te invit să descoperi tu însuți cine e Jordan Peterson. YouTube-ul e plin de el. Și, bineînțeles, o să mai scriu și eu despre el, pentru că de cînd l-am descoperit vorbesc despre el aproape ca o moară stricată.

A murit probațiunea?

Astăzi a murit Stephen Hawking. Chiar de ziua Pi. O simetrie demnă de un om ca el, care si-a trăit viața nu doar sub semnul lui Pi, ci sub multe semne, inclusiv sau mai ales sub semnul infinitului. În general oamenii mor dintr-o dată, deși unii stau ani de zile în comă, într-o stare care nu e moarte, dar nici viață propriu-zisă.  O ironie neagră, faptul că una dintre cele mai mari minți ale zilelor noastre a trăit într-unul dintre cele mai chinuite trupuri. Dar cine știe, poate fără acel trup chinuit, acea minte n-ar fi strălucit. De fapt, dacă îmi aduc eu aminte bine, Hawking chiar a zis o dată ceva în acest sens.

Dar despre o altă moarte voiam, de fapt, să vorbesc. Poate nu despre o moarte, ci despre o comă, dar în orice caz despre o diminuare a vieții. Din august anul trecut sînt din nou consilier de probațiune. Nu știu exact cine e de vină pentru asta, dar de la bun început am văzut probațiunea nu ca pe un loc de muncă oarecare, ci ca pe o misiune. De vină nu e doar John Augustus, patriarhul probațiunii care își făcuse un scop în viață din a re-aduce pe calea cea dreaptă suflete care o luaseră razna (dacă din proprie inițiativă sau din cauza factorilor de mediu, era mai puțin important pentru el),  ci și cei care m-au format inițial și mi-au creat această imagine. Și nu poate să mă acuze nimeni că am înețeles eu greșit care e treaba cu probațiunea, pentru că nu doar eu aveam această imagine, ci aceasta era imaginea, era paradigma, era aerul pe care îl respira probațiunea. Apoi n-au mai fost bani pentru formări, inițiale sau de altfel, și au venit tot felul de valuri care au pus la încercare probațiunea și pe consilierii ei, și cu timpul și cu fiecare val a rămas din ce în ce mai puțină probațiune. Acest fenomen de pierdere a sufletului nu e nici nou, nici neobișnuit. S-a întîmplat și la case mai mari. Cel mai celebru ar fi, cred, Creștinismul însuși, care astăzi nu mai este decît un cadavru în putrefacție al unui foc sacru care a ars acum două mii de ani și s-a stins tot atunci. Ce a mai rămas din Creștinism astăzi este doar organizația, birocrația, obligațiile, goana după fonduri, și așa mai departe. La fel și în probațiune.

Consilierul de probațiune proaspăt angajat este, de obicei, deziluzionat atunci cînd se apucă de treabă, pentru că ceea ce are de făcut nu are prea mult în comun cu imaginea pe care și-o făcuse despre probațiune din auzite și din citite. Despre probațiune încă merge vorba că ar fi o misiune nobilă, profund umanistă, dar cînd te apuci propriu-zis de treabă, îți dai seama că misiunea s-a pierdut printre hîrtii. Consilierul de probațiune știe că toate dosarele trebuie să îi fie în ordine, că e de viață și de moarte ca toate termenele dispuse prin sentință să fie respectate, că supravegheatul trebuie să respecte toate măsurile și obligațiile, și dacă toate astea sînt okay, atunci poate să treacă peste orice evaluare și peste orice inspecție și ce altceva mai contează, nu-i așa?

Aș propune un test simplu, pe care cineva să-l adminstreze tuturor consilierilor de probațiune din România. Sau mai bine, pe care fiecare consilier de bună credință să și-l administreze singur. Pentru că Direcția nu are nici timp nici bani să se mai intereseze despre sufletul probațiunii. Probabil și l-a pierdut și ea de mult. Știți ce se zice despre pește… Testul are o singură întrebare iar întrebarea este cea mai elementară: ce este probațiunea? În lumina acestei întrebări, vom ști dacă probațiunea mai trăiește sau a murit.  Dacă cele mai multe răspunsuri la această întrebare vor începe prin referiri la sentințele penale și sfințenia lor absolută, ca și cum un consilier de probațiune ar fi doar un fel de  grefier ceva mai chinuit, cu mai puține drepturi și mai multe bătăi de cap, care nu are altă misiune decît să vegheze asupra măsurilor și obligațiilor și termenelor impuse de Instanță, asta înseamnă că probațiunea și-a pierdut sufletul și e pe moarte sau a murit deja.

Dacă se vor găsi și răspunsuri care să încerce, oricît de timid, să facă referiri la misiunea probațiunii, aceea de a contribui la scăderea riscului de recidivă și la creșterea integrării sociale prin modelare pro-socială, facilitatea modificărilor de conștiință indispensabile schimbării comportamentale și în general prin dinamica interacțiunii consilier-persoană supravegheată (pentru că alte resurse probațiunea nu prea are), înseamnă că ceva din sîngele lui Augustus încă curge prin venele probațiunii.  Știm cu toții, noi consilierii de probațiune, că aceste lucruri nu se întîmplă prin respectarea la literă a  măsurilor și obligațiilor,  ci prin altceva, mult mai subtil și mai misterios. Mai precis, prin metoda lui Augustus, pe care nu mă satur să-l pomenesc și nici nu mi-e rușine să o fac atît de des, adică o relație caracterizată de o intenție autentică de a cunoaște individul și contextul său cu scopul, care este chiar scopul ultim al meseriei, de a-l ajuta să găsească o cale afară din mlaștina existențială în care s-a împotmolit, pentru că altfel n-ar fi pe scaunul tău.