Rîs salvator

WhatsApp Image 2020-03-26 at 07.36.38

Peter Berger, fie-i țărîna ușoară, a fost probabil cel mai important sociolog al religiei al secolului trecut și al acestui început de secol și de mileniu. Nu l-am cunoscut personal, dar cred că dacă aș spune că am fost pe aproape, nu aș minți. Am avut privilegiul să lucrez cu Grace Davie, și ea una dintre cei mai importanți sociologi ai religiei, care din fericire trăiește încă și e bine sănătoasă, sau cel puțin era înainte de virus. Ea a fost un colaborator apropiat al lui Peter Berger și într-o zi mi-a promis că o să mă prezinte acestuia. Din păcate n-am avut ocazia.

Dar asta nu e o tragedie așa de mare, cel mai important e că am cărțile lui, din care pot să îl cunosc foarte bine. Peter Berger a demonstrat, cu argumente empirice, cum șade bine unui om de știință, că propriu zis nu există un conflict  între modernitate și religie, dar nu despre teoria secularizării vreau să scriu aici, acolo unde Peter Berger a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni, ci despre altă parte a lui.

În timpul liber, Peter Berger s-a îndeletnicit și cu teologia, acolo unde el a dezvoltat o idee foarte interesantă, și anume că există ceea ce el a numit semnale ale transcendenței. E adevărat, spunea el, că trăim într-o lume unde nu se vede nimic dincolo de orizontul empiric, adică cerul este blocat în totalitate de cadrul imanent (Charles Taylor), cu alte cuvinte că pentru cei mai mulți oameni de azi realitatea e redusă la ceea ce se poate vedea și atinge. Dar, spune Berger, chiar în această realitate imanentistă, empiricistă, materialistă, există niște lucruri care funcționează ca adevărate portaluri către alte lumi, sau ceea ce el a numit semnale ale transcendenței.  Un astfel de portal prin care întrezărim realitatea unei lumi transcendente este umorul, spune Berger.

În cartea Redeeming Laughter (eu tradusesem literal, rîs răscumpărător, dar cineva mi-a sugerat că ar fi mai potrivit rîs salvator; și așa este: în primul rînd sună mai bine, în al doilea transmite mai eficace efectul umorului asupra sufletului), Berger explorează această dimensiune cu adevărat magică a spiritului uman, în care întrevede de fapt licăriri ale unui alt Spirit, care nu este uman. Cartea e frumoasă și ușor de citit, pentru că Berger scrie foarte bine, ca să nu mai zic de faptul, deloc nesemnificativ, că în ea am citit unele dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată. Nu știu dacă Berger reușește să demonstreze că umorul este un portal către transcedent, cel puțin nu în aceeași manieră definitivă în care a demonstrat că teoria secularizării, care spunea că religia dispare pe măsură ce devenim din ce în ce mai raționali, este greșită.  Mie argumentația mi s-a părut foarte convingătoare, dar recunosc că eu nu aveam deloc nevoie să fiu convins de realitatea transcendentului.

În ciuda întunericului și a mizeriei și a suferinței, eu văd peste tot în jurul meu semnale ale transcendenței, știu că plutesc într-un ocean de dragoste divină în care, orice s-ar întîmpla, o să fie bine. Chiar și azi, în vremea virusului. Mai ales azi. Dar tocmai în aceste zile mi-am amintit de teza lui Berger cu privire la umor ca un semnal al transcendentei.  Ați văzut oceanul de glume despre virus care ne inundă ? Și nu e minunat? Nu e minunat că spiritul uman are capacitatea să metamorfozeze nenorocirea  asta  în cu totul alteva? Mai precis, să ignore nenorocirea și să facă mișto de ea, crescîndu-și astfel șansele să rămînă sănătos la cap. Dacă asta nu e o dimensiune cu totul și cu totul miraculoasă, dumnezeiască, a spiritului uman, atunci nimic nu e.

 

Opriți-vă, tăceți, ascultați!

Eu încă mă încăpățînez să mă plimb pe stradă. Probabil în curînd n-o să mai am voie să ies din casă.

(De fapt, mă încăpățînam pînă mai ieri.)

Dacă mi-ar fi spus cineva la începutul anului, cînd toată lumea presimțea că 2020 o să fie un an foarte bun – parcă 2020 avea un vibe pozitiv așa, dat cel mai probabil de simetria 20-20 – că anul ăsta o să scriu ce am scris mai sus, și nu în vreun delir poetic, din contră, la modul cel mai prozaic posibil, căci dacă nu mîine sau poimîine, probabil săptămîna viitoare chiar n-o să mai am voie să mă plimb pe stradă – și, oh durere a durerilor, nici în Cișmigiul meu iubit – aș fi rîs de respectivul ca de un nebun. La începutul anului, era inconceptibil că în doar cîteva luni vor veni niște vremuri care ne vor lua, pe drept, nu pe nedrept, unul dintre cele mai elementare drepturi ale omului, acela de a ieși din casă. Ce s-a ales de cei  care făceau predicții economice, cu o încredere neobrăzată, cum sînt toate predicțiile, ca și cum viitorul ar fi fost curtea lor din spate? Ce s-a ales de planurile noastre, ale oamenilor de rînd?  Orice altceva ar însemna această pandemie, și o să însemne multe, foarte multe lucruri, în primul rînd ar trebui să fie o lecție de umilință cu privire la raportarea noastră la viitor.

Da, scriu despre virus. Despre  ce altceva să scriu? Cînd mă plimb pe stradă, toate conversațiile pe care le aud sînt despre asta. Doar despre asta. Chiar și cele care la prima auzire nu par să fie despre asta, dacă îmi ciulesc un pic urechile mai bine și mai prind cîteva cuvinte, pîmă la urmă tot despre asta se dovedesc a fi. Și nu e deloc de mirare că e așa. Pentru că nimic n-a mai lovit din plin în față viața noastră -a occidentalilor plictisiți în mare parte de o bună stare care în genral rămîne neapreciată- ca această pandemie. E ca și cum pe cer ar fi apărut, ca în  Arrival, genialul SF al lui Villeneuve,  niște uriașe nave extraterestere care tronează în liniște în doișpe locuri din lume. Despre ce altceva să mai vorbești? Nu e de mirare  deci că am ajuns să ne întrebăm despre ce vorbea lumea înainte de covid 19, despre ce erau bancurile înainte de covid 19, de ce ne temeam cel mai tare înainte de covid 19.

Oare  înainte de covid viața pe planeta Pămînt era chiar în afara oricărui pericol?  Aceasta e întrebarea care ne duce direct în miezul pe care vreau să-l ating. Mi-era frică să mă apropii de acest miez pentru că esența lui concentrată e dulce-amăruie, e  un medicament care, ca orice medicament care se respectă, poate fi în același timp și otravă. Mărturisesc deci că nici măcar nu am avut curaj să gîndesc pînă la capăt lucrurile despre care acum vreau să scriu, deci n-am vrut să le dau frîu liber nici măcar în spațiul privat al minții mele. Reticența mea nu avea de-a face cu gura lumii, ci cu frica de a nu lăsa un anume tip de otravă să se răspîndească în propria mea minte.

Apoi am văzut că cineva din Italia, tocmai din Italia, a făcut un filmulet și l-a postat pe Facebook. Un filmulet care a circulat si cu o subtitrare în limba română, dar acum a dispărut din cauza unor probleme de copyright, îmi imaginez, dar care poate fi găsit în limba italiană aici. Limba italiană nu e doar  dulce și frumoasă, dar e și destul de aproape de limba română, astfel încît chiar și eu, care știu mult mai puțină italiană decît știu franceză, și nu știu deloc franceză, mai înțeleg cîte ceva. Din fericire, am apucat să văd filmulețul cu subtitrare așa că am auzit tot ce avea de spus. În film, vocea Mamei Pămînt ni se adresează și ne invită să ne oprim, să tăcem și să ascultăm. În filmuleț, vocea Mamei Pămînt este blîndă și drăgăstoasă, dar oricine știe că o mamă bună la nevoie e și dură și poruncitoare, nu-i așa? De fapt Mama Natură poate fi teribilă, mai teribilă decît orice pe lume,  asta au știut-o oamenii dintotdeuna și de peste tot.

În filmulețul respectiv, Mama Natură profită de faptul că avem o pandemie pentru a ne invita să ne oprim, să tăcem, să ascultăm și să ne aducem aminte despre ce e vorba de fapt în chestia asta pe care o numim viață, căci prinși în tiribomba cotidiană a goanei după realizări și distracții, am cam uitat, și asta n-ar fi nicio problemă dacă în această goană nu ne-am călca unii pe alții în picioare ca animalele, dacă n-am călca-o pe mama Natură însăși în picioare. Știai că în ultimii 40 de ani am omorît jumătate din orice formă de viață de pe fața pămîntului și am declanșat ceea ce unii zic că ar fi o nouă extincție în masă, Antropocenul? Dacă nu, acum știi.

Cînd am văzut asta, mi-am zis, ia uite ce filmuleț curajos! Curajos pentru că avea tupeul să atragă atenția asupra unei părți pozitive a acestei teribile pandemii, și anume că se poate transforma într-o ocazie în care miliardele de indivizii care aleargă ca nebunii să se oprească și să se gîndească, ceva ce cei mai mulți nu fac niciodată, dar mai ales o ocazie pentru umanitate în întregul ei să se oprească din cursa nebunească înspre distrugere și să își schimbe direcția, dacă nu cumva  e deja prea tîrziu.

Însă mi-am dat seama repede că acest punct de vedere nu e nici pe departe așa de radical ca sămînța potențial otrăvitoare care îmi încolțise mie în minte. Pentru că ideea mea, despre care spuneam că mi-era teamă nu doar s-o exprim, dar și s-o gîndesc, și mă tem și acum, e  următoarea.

Știm sigur că virusul a trecut de la animale la om, în ciuda conspiraționiștilor, care nu lipsesc niciodată de la masa discuțiilor. Geneticienii ne spun că asta e dincolo de orice îndoială. Nu e deloc intenția mea să mă iau de obiceiurile culinare ale chinezilor, din contră, vreau să spun că tocmai aceste obiceiuri au fost canalul prin care Mama Natură ne-a poruncit să ne oprim.

Pentru că, spre deosebire de Mama blîndă și cu voce mieroasă din filmuleț, eu văd o Mamă Natură turbată de furie, turbată pentru că i-am tăiat aproape toți copacii, plămînii ei și ai noștri, am umplut oceanele de plastic, am otrăvit aerul, am omorît jumătate din tot ce mișcă  pe Pămînt, adică i-am înfipt un cuțit în inimă, tocmai ei, care ne-a făcut și ne susține cu laptele hrănitor al sînului ei îmbelșugat.

Nu e deloc o metaforă exagerată dacă o să spun că pînă cînd  virusul ăsta ne-a oprit, mergeam cu viteză maximă înspre prăpastie în timp ce șoferii noștri, acei oameni luminați care conduc lumea, făceau conveții internaționale pe tema schimbărilor climatice (cum a fost ultima de la Paris, pe care a stricat-o dobitocul de Trump, acesta fiind primul lucru pe care l-a făcut cînd a ajuns președintele, pentru că el, la fel ca alți dobitoci de aceeași aromă care cred că Pămîntul e plat, crede că încălzirea globală e o farsă), o insultau pe Greta Thunberg, singurul super erou adevărat al generației noastre, un super erou pe bune, nu ca ăia de la Marvel, pentru că fetița asta a reușit să-și facă vocea auzită pe toată planeta, strigătele ei, la fel ca cele ale lui Isaia de pe vremuri, opriți-vă, opriți-vă, opriți-vă pînă nu e prea tîriu, ajungînd la toate urechile.

Dar bineînțeles că nu s-a oprit nimeni, pentru că o astfel de mașinărie monstruoasă cum e economic globală nu se oprește peste noapte, ne spuneau convingător experții, e nevoie timp, gradual, încet, încet, pas cu pas. Baby steps, baby steps baby! De exemplu, interzicem motoarele diesel pînă în 2025, e și asta ceva, nu? Dar să ne oprim, să ne oprim așa dintr-o dată? Asta sigur nu se poate! Eh, uite că s-a putut! Lumea s-a oprit! Și s-a oprit pentru că mama natură ne-a poruncit asta nu pe un ton mierus, ci pe unul violent, imposibil de ignorat. E dură, e rea? Da, ca orice mamă care trebuie să-și mai altoiească copiii din cînd în cînd atunci cînd poznele acestora sînt măsură de grave.

Sigur că ce se întîmplă acum pe Pămînt e tragic dincolo de cuvinte. Riscăm să ne pierdem nu doar averile, aceia dintre noi care au așa ceva, dar mai ales pe iubiții noștri bunici sau părinți care, ajunși în toamna de aur a vieții, riscă să nu mai prindă vremea culesului roadelor. Însă direcția turbată a umanității, care acum se odihnește, pusă la pămînt, cu piciorul greu al Mamei Natură pe grumaz, era mult mai dezastruoasă decît toate dezastrele cauzate de Covid. Sigur, media nu prea vorbea despre asta, pentru că media vorbește doar despre ce dictează zeul ban, și tocmai zeul ban era cel care ațîța goana nebună spre dezastru.

Aceasta e sămînța otrăvită căreia nu voiam să-i dau voie să crească nici măcar în mintea mea. Știu că e periculoasă, ofensivă, subversivă. Dar acum că am pus-o-n cuvinte, am scăpat-o din mînă. A înflorit în mintea mea ca o ipoteză verosimilă.

Încă ceva.

Treceam acum două zile prin Centrul Vechi. E pustiu. Știm cum ar fi trebuit să fie Centrul Vechi zilele astea. Plin de viață, muzică, gălăgie, invitații agansante de a rămîne la o cafea sau o bere. M-am gîndit acum că uite, pentru prima dată în istoria umanității, aceasta, toată, a încetat să petreacă.  Pe oameni nimic nu-i oprește de la petrecut. Nici măcar războiul. Din contră, abia în timpul războiului petrec oamenii mai abitir, cu abandonul total al celui care nu știe dacă va mai apuca ziua de mîine, deci o stoarce de toată zeama pe cea de azi. Dar uite, pentru prima dată în istorie, oamenii nu mai au voie să petreacă. E ciudat, nu-i așa? M-a lovit atunci un gînd, la fel de ofensiv și subversiv ca cele de mai sus, pentru că de fapt e vorba de acealași gînd, și anume că e bine că oamenii nu mai petrec.

Aici sigur s-au ridicat toate sprîncenele, dar nu vă grăbiți să mă înjurați și să plecați. Dați-mi o secundă să mă explic. Petrecutul e, desigur, minunat. Pentru că viața e scurtă și pină de necazuri, petrecutul e ca o vacanță de la necazuri, o gură de aer în care omul uită de tot, de toate, chiar de sine, și se simte bine. Și asta e bine. Dar – da, există un dar – pentru că e atît de bine, foarte mulți vor să fie mereu acolo, să rămînă în acea stare perpetuă de bine, de fără grijă, de uitat de sine. Dar că asta înseamnă dezastru, nu mai e nevoie s-o spun, nu? În primul rînd, prea mult petrecut ajunge pînă la urmă să aibă un gust amar, pentru că mare parte din plăcerea cea mai adîncă a petrecutului este dată tocmai de faptul că e o pauză de la robitul zilnic- dar dacă nu mai ai pauză, nu mai ai aceeași satisfacție, petrecutul însuși devine nimic altceva decît un alt fel de robit. Și, într-adevăr, mulți ajung foarte ușor să fie robi ai petrecutului. Mulți îi cred pe aceștia de invidiat. Ce viață de boem! Nu sînt de invidiat. Viețile lor sînt ruine. Și ei știu asta, o citești în ochii lor chiar atunci cînd încearcă, cu toată elocvența de care sînt capabili, să-ți spună că asta e ce vor ei de la viață. Dar nu la petrecăreții profesioniști  mă gîndesc cînd spun că e bine că s-au oprit petrecerile. Pentru cei mai mulți dintre ei e prea tîrziu să reia firul întrerupt al unei existențe care în loc să înflorească într-un fel sau altul, s-a ofilit în fumul de țigară al miilor de nopți pierdute. Nu, mă gîndesc la copii. Știați că de cîțiva ani buni peste tot în lume, inclusiv în România, au apărut niște găuri engre care devorează suflete, în special suflete proaspete de copii? Poate nu v-ați gîndit niciodată la asta, dar eu mă gîndesc. Oamenii au petrecut mereu, la fel și copiii, dacă au avut voie. Dar astăzi, toți copiii au voie, ba sînt chiar încurajați să meargă la party-uri, pentru că asta face toată lumea, și pentru că e cool și mișto și super tare. Și n-ar fi nimic în neregulă cu asta dacă cele mai tari petreceri n-ar fi alimentate de droguri, de chimicale care, împreună cu mulțimea, creează o experiență atît de out of this world, atît de ecstatică, încît copilul vrea s-o facă iar și iar și iar, petrecerea devenind în cele din urmă centrul de gravitației al existenței lui. Așa se nasc petrecăreții profesioniști. Doar că astăzi mulți nu mai apucă să ajungă petrecăreți bătrîni, pentru că mor de tineri sau își pierd mințile. Substanțe care alterează conștiința au existat mereu, dar niciodată n-au fost atît de multe și de mortale drogurile ca astăzi, deci nicio generație de copii nu s-a confruntat cu ce se confruntă cele de azi. Creierele tinere sînt efectiv  dizolvate de vraja neagră și puternică a drogurilor, se ard și cad la pămînt ca niște musculițe care se apropie prea mult de foc, vrăjite de căldura și jocul de lumini al acestuia. Cînd spun droguri, mă gîndesc la pastile Ecstasty de un fel sau de altul, MDMA, speed, legale, cocaină, și de ce nu, iarbă, deși pentru iarbă trebuie avută o discuție separată. Si MDMA-ul trebuie discutat cu atenție, pentru că în esență e o substanță cu potențial pozitiv, dar care în contextul petrecerilor negre se transformă într-un veritabil devorator de suflete, poate cel mai teribil dintre toți tocmai pentru că are un potențial pozitiv semnificativ. Ca să nu zică cineva că dramatizez, o să vă spun că cineva care a făcut foarte mulți bani vînzînd droguri la petreceri (lucrez cu persoane condamnate, printre care se află și traficanți de tot felul și de tot felul de droguri), se declara el însuși teribil de îngrijorat cu privire la amploarea pe care au luat-o aceste evenimente la noi în țară, mai ales cu privire la numărul din ce în ce mai mare al copiilor din ce în ce mai mici care vin în valuri la aceste petrceri. Toată lumea știe ce e Sunwaves. Nimeni n-are curaj să spună ce e cu adevărat Sunwaves. Cei care sînt în vraja lui, poate nu pot, poate nu vor, poate nu realizează. Iar ceilalți, noi ce mulți și serioși, sîntem ignoranți cu privire la această gaură neagră de la malul mării. Și nu există soluții, pentru că așa  ceva nu se poate interzice. E ca și cum ai vrea să interzici valurilor mării să lase urme pe nisipul plajei.

Și plimbîndu-mă  eu pe prin pustiul care e acum Centrul Vechi, m-am gîndit dintr-o dată la sacii cu pastile și prafuri care au rămas nevîndute pentru că nu mai sînt petreceri. M-am gîndit la miile de copii, tineri de toate vîrstele, care au ocazia, datorită covidului, să ia o pauză de la vîrtejul care – odată ce i-a prins bine, nu le mai dă drumul decît după ce a supt tot ce era mai bun și mai frumos în ei și aruncă cît colo ca pe niște cîrpe vechi- să ia o pauză și să reflecteze, să realizeze că alergau ca nebunii spre prăpastie. La fel ca planeta noastră.

E covidul bun? Asta vreau să spun?  Nu, Covidul e ce e, adică un virus criminal care a reușit să îngeuncheze umanitatea și vrea să ne fure bunicii.   Lumea n-o să mai fie la fel după el, și nimeni nu știe cum o să fie. E covidul nuiaua Mamei Natură? Nu știu. Tot ce se poate. Pînă la urmă nu contează, pînă la urmă Mama Natură e doar o metaforă, și atunci la fel e și nuiaua ei (Deși unei metafore întotdeauna îi corespunde ceva). Ce contează e că avem ocazia să ne oprim, să ne gîndim, și să ne răzgîndim.

Vorbeam mai devreme cu un prieten bun  cu velități de profet, a cărui zi de naștere e chiar azi, și care îmi spunea că are presimțirea că în viitor umanitatea va începe un război împotriva la tot ce e viu, pentru a se proteja de pericolele care vin de acolo, și care pot fi mult mai grave decît covidul, care pînă la urmă e un virus foarte blînd. I-am spus, dar nu e umanitatea deja în război cu natura, pe care o calcă în picioare de 100 de ani? Nu, man, mi-a răspuns el. Acum războiul e doar indirect, e un efect al goanei după profit, consumerismului canceros, al modului nostru de viață în general. Nu, eu vorbesc de un război asumat, conșient, a continuat el, în care umanitatea va încerca să extermine tot ce e viu pentru a-și asigura supraviețuirea.

Acest scenariu e absurd doar celor cărora le lipsește luciditatea profetică. Vă asigur că nu e. Și pandemia actuală poate fi doar primul pas în această direcție. Este visul cel mai mare, faustian, al umanității, să își găsească salvarea, poate chiar nemurirea, în tehnologie. Va funcționa? Nu. Fără natură, omul e pierdut. În toate felurile în care poate fi pierdut. Asta e sigur. Și dacă cineva o să citească cuvintele astea peste 100 de ani, oricare o să fie starea lumii atunci, o să-mi dea dreptate.

Va profita umanitatea de acest moment pentru a-și schimba direcția? Istoria nu prea ne dă motive să fim optimiști.  Nu știm ce va fi, dar știm sigur că astăzi sîntem la răscruce de drumuri. Momentan, piciorul Mamei Natură ne apasă greu pe grumaz, abia putem să respirăm? Ce vom face? Ne vom aduna toate puterile și vom încerca să învîrtim cuțitul pe  care i l-am înfipt deja aproape de inimă, pentru a termina treba? Sau ne vom recunoaște vina, ne vom cere iertare și vom căuta să ne întoarcem la sînul ei iubitor?  Nu e niciun pericol mai mare decît acela de a uita de unde vii. Și noi de acolo venim.

 

Vremuri întunecate

Hannah Arendt, după părerea mea cea mai importantă femeie (importantă în sens public, pentru că în orice alt sens e stupid să spui despre cineva că e mai important decît altcineva) a secolului XX și una dintre cele mai mari minți al secolului trecut în general,  vorbește undeva despre o anumită stare a lumii în care  se poate spune despre această că nu există, de fapt. Lumea, pentru Arendt, nu este planeta, nici pădurile, nici animalele și nici măcar oamenii. Pentru Arendt, lumea are un înțeles foarte precis, și anume spațiul dintre indivizi, adică spațiul nefizic care rezultă din interacțiunea indivizilor. Nefizic deoarece este mai degrabă spiritual, și din acest motiv și foarte fragil, pentru că, spune Arendt, acest spațiu dintre indivizi nu există prin simpla ciocnire a indivizlor în goana lor după supraviețuire, distracții, etc, ci există, adică este creat și menținut, prin reflecția indivizilor asupra spațiului pe care ei îl creează. În cuvintele ei, lumea există doar în măsura în care poate fi făcută obiect al discursului, în măsura în care se poate vorbi despre ea.

O situație în care lumea nu mai poate fi făcută obiect al discursului este ceea ce ea numește vremuri întunecate. Într-o astfel de situație, individul, deși continuă să se plimbe printre oameni, este forțat să se retragă într-o bulă privată, unde poate fi liber și spune ce îi trece prin cap, dar nu poate vorbi deschis cu ceilalți despre asta, nu poate critica, propune, glumi pe seama stării respective. Un exemplu tocmai bun de astfel de vremuri întunecate este comunismul, în care, evident, lumea nu putea fi făcută obiectul discursului, nu se putea vorbi despre ea decît în termenii stîlciți și mincinoși ai ideologiei.  Sînt multe feluri de  întuneric, nu doar comunismul. Cred că și  individualismul patologic al Occidentului zilelor noastre este tot un soi de astfel de întuneric, pentru că oamenii, deși au libertatea să vorbească despre ce vor și chiar vorbesc despre toate, nu au destulă motivație să vorbească cu adevărat despre lume, cu același patos pe  care îl pui în discursul despre o mare dragoste, de exemplu, pentru că, nu-i așa, ce îmi pasă mie de lume dacă mie mi-e bine. Acesta e un fel de întuneric rezultat nu dintr-o forță externă opresivă, ci dintr-o apatie interioară.

Noi trăim zilele astea un alt fel de întuneric, un întuneric care plutește peste toată lumea, literal  toată lumea. Suspiciunea că cel de lîngă tine poate fi infectat a avut la început efecte nu foarte dramatice asupra vieții sociale, de exemplu doar te sfiai să strănuți în metrou. Pe măsură ce isteria socială a luat amploare, celălat, adică oricine, inclusiv tu, pentru că și tu ești un celălalt – pentru celălalt – încetează să mai fie un om și se transformă într-o sursă de infecție. Rezultatul acestei transformări este mult mai serios decît faptul că se închid mallurile și se anulează concertele, că economia se duce de rîpă și că, într-un scenariu extrem, e posibil să rămînem fără mîncare în magazine. Ce e cu adevărat tragic, deși nu imediat observabil, este că lumea însăși dispare, lumea înțeleasă ca spațiul dintre indivizi.

Contactul uman este condiția fundamentală a vieții sociale. Nimic nu se întîmplă dacă nu există oameni care să se întîlnească. Nimic nu se mișcă dacă nu există oameni care să facă lucrurile să se miște. Poate într-o societate a viitorului în care vom trăi mai mult sau mai puțin ca în Matrix, nu va mai fi așa, și deși o astfel de societate e logic posibilă, nu cred că e posibilă și în realitate, pentru că omul este animal în aceeași măsură în care e minte, și orice lume cu adevăra umană trebuie să-l includă pe om ca animal în aceeași măsură în care îl include ca minte.   Pentru că tot a venit vorba de Matrix, să nu creadă cineva că acolo pandemiile nu vor mai fi posibile. Virușii calculatoarelor,  care atunci vor fi și virușii oamenilor, sînt un pericol cel puțin la fel de mare ca cei biologici, dacă nu mai mare. Dar pînă una alta nu trăim în Matrix, trăim într-o lume în care contactul uman e totul. Și dacă pînă acum nu prea realizam asta, criza asta ne aduce aminte cît de importanți sîntem unii pentru alții, ne aduce aminte că depindem unii de alții pentru tot ceea ce sîntem, ne aduce aminte că fără oameni nu exisă lume, și fără lume orice existență individuală, oricît de înfloritoare în bula ei privată, e derizorie și fără sens. Ne aduce aminte că sîntem unii pentru alții aer și apă și drum și destinație.

Ordinea socială, mai ales în societățile noastre moderne și sofisticate, este un lucru extrem de fragil, și un vînt purtător de viruși ca acesta o poate spulbera peste noapte. Să sperăm că nu va fi așa de data asta.  Dacă va fi așa sau nu depinde în cea mai mare măsură de un fapt esențial, și anume dacă ne vom aduce aminte că sîntem oameni și nu ne vom lăsa conduși de animalul turbat din noi care abia așteaptă să scoată capul la iveală, ca în orice situație de criză. Dar că sîntem oameni ne aducem aminte doar prin contactul cu alți oameni, altfel uităm imediat (acesta e și motivul pentru care izolarea e una dintre cele mai puternice forme de tortură și duce la nebunie). De aici gravitatea situației.

Din fericire, de cînd avem inernet nu mai sîntem niciodată cu adevărat singuri. Mintea noastră are acces la un spațiu în care se întîlnește cu alte minți și așa reușește să rămînă sănătoasă. Asta e într-adevăr o veste bună. Putem crea spațiul vital dintre indivizi care este lumea dacă ne întîlnim doar pe internet? Cred că asta e o întrebare importantă și tind să cred că răspunsul e afirmativ. Deși, un astfel de contact redus doar la minte ne poate salva doar în condiții de criză, ca acestea, el nu poate deveni norma pentru umanitate, pentru că, am spus-o deja, o umanitate care nu dă animalului ce e al animalului nu e umanitate. Mintea nu poate fi desprinsă de corp, pentru că mintea e ceva ce crește din corp la fel cum parfumul e ceva ce crește din floare.

Zilele astea, deci, sîntem condamnați să trăim între două lumi. Lumea umană, care este acum limitată la virtual, acolo unde nu ne putem infecta (deocamdată), și lumea fizică, pe care nu o putem ignora cu totul pentru că trebuie să mai ieșim afară să ne facem provizii, în care umanitatea a fost măturată cu totul de vîntul virusului, pentru că pe străzi nu mai sînt oameni. Străzile sînt pustii iar cei puțini care mai umblă pe ele nu mai sînt oameni, sînt zombie, și noi înșine sîntem zombie, pentru că ne vedem prin ochii lor. Cu alte cuvinte, vremuri întunecate.

 

P.S.

Cred că trebuie să mai spun ceva. Mi-am dat seama abia acum, cîteva ore mai tîrziu, că cei mai mulți oameni nu sînt izolați singuri la domicliu, ca mine. Cei mai mulți sînt izolați cu familia, deci nu se pune problema singurătății ca în cazul cuiva singur cuc.  Deși aceștia experientează și ei singurătatea, într-un fel, pentru că sînt izolați de lume, și izolarea asta nu poate  să nu fie resimțită cumva, chiar dacă în jurul tău roiesc doi, trei copii și o nevastă sau soț. Și ei simt nevia să păstreze legăturea cu lumea, și o fac tot pe internet (Whatsapp, Facebook etc.). Cineva care a citit articolul spunea că de fapt internetul nu ne face mai puțini singuri. Poate, într-un sens. Dar nu putem nega că în alt sens pe internet sîntem în contact permanent cu ceilalți. Un grup de Whatsapp, de exemplu, simulează, într-un caz fericit, sentimentul că aparții unei comunități. În cel mai important grup de Whatsapp din care fac parte sînt prietenii mei cei mai buni, unii dintre ei aflați la multe mii de kilometri, alții la mai puține mii, alți doar la zeci de kilometri, dar indiferent de kilometri sau fus orar, trăim frecvent un sentiment de întîlnire. Nu e o întîlnire reală, sigur, dar e un fel de întîlnire. Și, cum zice vorba aia, cînd n-ai pîine, mănînci și frimituri. Și cred că cineva poate să supraviețuiască cu frimituri, chiar dacă un ospăț unde e mîncare din belșug e, evident, de preferat.

Triumful cui?

Oare se poate spune că există un element de triumf în scepticism? (Mă refer aici la acel scepticism care e mai degrabă nihilism). Dacă da, atunci care? Dacă scepticismul triumfă, atunci triumfă nimicul.  Așadar mă văd nevoit să văd orice sceptic de bună credință ca dorind să fie greșit în scepticismul lui. Un scepticism triumfal e un scepticism mefistofelic, adică satanist, care dorește  să triumfe nimicul pentru că urăște ceea ce este, adică ființa, adică viața.

 

Un strat gros de gheață

cismigiu de sus

Un strat gros de gheață a căzut din cer și a îmbrățișat totul, dar copacii, cu crengile lor întinse mereu  într-o vagă așteptare, au primit îmbrățișarea asta mai intens decît orice altceva. Așa se face că zilele astea sîntem înconjurați de o expoziție de artă pe care Mama Natură n-o organizează chiar în fiecare zi. De fapt, eu nu cred că am mai văzut niciodată chiar așa ceva. Tu?  Am impresia că sînt într-un basm scos dintr-un tărîm unde copacii și iarba sînt de cristal.

Din păcate, pentru copaci basmul ăsta e unul tragic. Cei mai bătrîni dintre ei au cedat sub greutatea acestui strat gros de gheață iar ceilalți, mai voinici, stau încovoiați, chinuiți, împietriți, gata să cedeze sub povara acestei frumuseți înghețate. Ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la greutățile care pică din senin peste noi, și a căror frumusețe nu e întotdeauna imediat evidentă, ca în cazul acestui strat gros de gheață care îmbracă totul. Noi doar simțim povara, simțim că ne prăbușim, că ne frîngem, că ne sufocăm, dar nu vedem frumusețea. Dar poate…poate priviți de undeva din afară sîntem infinit mai frumoși decît copacii ăștia de cristal de care sîntem înconjurați zielele astea, ținîndu-ne cît putem de drepți și așteptînd cu inima neînghețată să răsară soarele. Și soarele răsare întotdeauna pînă la urmă. Asta e sigur.

 

Uneori uit

pamint

Nu uneori. Mereu uit că mă învîrt prin abisul rece, întunecat și fără fund al acestui lucru misterios pe care îl numim univers (și simplul fapt de a-i pune nume are efectul de a masca misterul, ca și cum, acum că i-am pus un nume, am înțeles despre ce e vorba), agățat de o piatră rotunjită pe la colțuri pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Uit pentru că așa ceva e imposibil de ținut  nu minte, dar în minte, pentru că atunci cînd acest fapt infinit de absurd și de misterios ajunge sub reflectorul conștiinței, aceasta se cutremură pînă la ultimul foton și neuron și trece mai departe, la fapte mai ușor digerabile. Cum ar fi faptul că ți-e foame și trebuie să găsești ceva bun sau dacă nu ești dintre cei norocoși care își permit să mănînce doar ceva bun, ceva, orice. Așa ne petrecem viețile, alergînd după lucruri care ies din piatra asta din care am ieșit și noi și sîntem atît de absorbiți de ele încît uităm de misterul pietrei și al nostru și al ființei pe care o omorîm botezînd-o univers și îmbătîndu-ne cu impresia că pînă la urmă nu e nimic așa de misterios în legătură cu ea, din moment ce, uite, i-am agăsit așa de ușor un nume așa de simplu.

Momentele în care îmi aduc aminte sînt cele mai bune momente ale mele, pentru că atunci toate lucrurile după care alerg și toate lucrurile care leargă după mine sînt puse în lumina adevărului lor, adică adevărul că sînt lucruri crescute pe o piatră care se învîrte cu treisutecincizeci de mii de kilometri la oră în jurul unei sfere de foc pe care am trivializat-o numind-o soare, în același fel în care am trivializat toate fețele ființei.  Și în această lumină nu sînt amețit nici de viteză nici de neantul prin care ne învîrtim, ci de minunea că există o piatră pe care a crescut iarbă și pe care am crescut și eu și tu și părinții noștri și părinții părinților noștri  și copiii noștri și copiii lor, dacă o să avem. Și că nu există cuvinte capabile să înghită această minune. Doar uitare.

La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Un profet

jordan_peterson

Ce este un profet? Un tip singular de umanitate care a luat naștere în Israelul antic și care, poate, mai există și azi. La întrebarea ce este profetul, în loc de un tip singular…, puteam la fel de bine să răspund, un tip singur… Profetul este singur pentru că este izolat de restul umanității în virtutea misiunii lui, anume aceea de a certa umanitatea. Nu ar fi existat niciodată profeți dacă nu ar fi fost nevoie ca umanitatea să fie certată. Certată pentru că a uitat  și uită iar și iar adevărurile esențiale care sînt fundamentele propriei ființe, ca să rezumăm vina colectivă și recurentă a umanității. Profeții au fost puțini, îi putem număra pe degete, cei mai importanți fiind Isaia, Ieremia, și alți cîțiva. Esențial pentru definiția unui profet este că, spre deosebire de oamenii obișnuiți care văd lucrurile doar din perspectivă umană, profetul vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Și asta nu așa, pur și simplu, ci pentru că Dumnezeu însuși îl invită pe profet să iar parte la punctul de vedere divin. Și, pentru un om, asta nu e floare la ureche. Din contră, nu poate fi considerat nimic mai dificil pentru un om decît să aibă un punct de vedere dumnezeiesc asupra lucrurilor. Profetul aude, efectiv, deși nu literal, vocea lui Dumnezeu, rămînînd astfel cu povara inimaginabil de grea de a trebui să traducă această voce pentru restul umanității. Comparat cu profetul, preotul este doar un funcționar public al experienței religioase, un birocrat, mai exact, care suferă de toate păcatele birocrației. Din acest motiv profetul și preotul nu au făcut niciodată o echipă bună, din contră, au fost mereu în conflict. Dar profetul este în conflict cu întreaga lume, pentru că misiunea lui este să certe lumea. Și totuși, oamenii simt că ceea ce spune profetul este adevărat, în cele mai adînci foruri ale ființei lor. Și îl ascultă. Sau îl omoară cu pietre, ca să nu mai audă vocea care îi ceartă.

Eu cred că profesorul canadian de psihologie Jordan Peterson, este un profet. El însuși ar nega o astfel de acuzație. Ce vreau să spun cu asta e că dintre toți oamenii în viață astăzi (și din ultima suta sau sute de ani), Jordan Peterson este omul prin care Dumnezeu însuși strigă în urechile umanității la fel de tare pe cît astrigat prin Isaia sau Ieremia, de exemplu. Afirmația mea este desigur foarte îndrăzneață și va ridica multe sprîncene (le-ar ridica inclusiv pe ale lui Peterson), dar cred că știu, cît de cît, despre ce vorbesc.  Ce vreau să spun este că nimeni nu mai vorbește astăzi cu puterea lui Jordan Peterson despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ființele umane. Acestea fiind spuse, te invit să descoperi tu însuți cine e Jordan Peterson. YouTube-ul e plin de el. Și, bineînțeles, o să mai scriu și eu despre el, pentru că de cînd l-am descoperit vorbesc despre el aproape ca o moară stricată.