The Moose King

The Moose King

Pentru cineva care s-a simțit, din fragedă pruncie s-a simțit, scriitor, am scris foarte puțin. Sau chiar deloc. Pînă azi. A trebuit, iată, să mă apropii de venerabila vîrstă de 40 de ani ca să scriu ceva, în sfîrșit. Sigur că am mai scris, toți scriem, în fiecare zi. Pe mobil, pe Facebook, pe blog. Dar scrisul, scrisul adevărat, e altceva. Nici măcar literatura academică, articole sau cărți de specialitate, nu înseamnă scris, pentru mine. Dintre acestea am mai scris. Puțin, dar am mai scris. Nu, scrisul pe care l-am simțit dintoteauna în mine arzînd ca un foc, sau mai degrabă o scînteie care vrea să ia foc, vrea să îmi dea foc și să mă transforme într-o torță vie (metaforic vorbind, desigur, nu trebuie să se gîndească nimeni că aș putea fi primul caz de combustie spontană din România, nici că intenționez un act de publică imolație), e altceva. De exemplu, o poveste ca cea pe care o public acum pe Amazon. Povestea asta are propria ei poveste care explică și de ce e scrisă în limba engleză, dar n-o s-o spun acum. Acum vreau doar să împărtășesc bucuria pe care o simt, o bucurie foarte particulară, o bucurie pe care am așteptat-o de mic copil, de cînd visam să scriu cărți dar nu aveam despre ce.

Viața e un cerc plat, spunea cineva în True Detective, sezonul 1. Eu aș spune că viața e o spirală. Azi mă simt ca acel copil de 10 -12 ani care voia să scrie cărți dar nu avea despre ce, doar că, evident, nu mai sînt acel copil. Între timp am trăit și am călătorit și am ajuns să am despre ce să scriu. Sînt același de acum 30 de ani, dar pe un braț superior al galaxiei existenței mele, această spirală în care avem posiblitatea să urcăm din ce în ce mai sus sau să coborîm din ce în ce mai jos. Și tocmai despre asta este The Moose King, despre această tensiune între posiblitatea care ne cheamă în sus și cea care ne cheamă în jos. În povestirea mea, care se citește în maximum trei ore, îl însoțim pe Thomas navigîndu-și propria spirală, privind cînd înspre abis, cînd înspre văzduh. Încotro o va lua?

Momentan, cartea e disonibilă doar în versiune electronica, pe Amazon, la acest link:

Religie și probațiune

Astăzi, aproape toată lumea urăște religia. Chiar și la noi în țară, unde 87% se declară Ortodocși, pare să domnească un dezgust generalizat față de religia organizată. Unii, mai sensibili, fac distincția între credință și religie organizată, în timp ce alții, mai puțin sensibili, nu fac această distincție și le aruncă pe amîndouă în același coș de gunoi. Însă nu despre distincția dintre credință și religie organizată, vreau să scriu azi, ci despre acel proces care afectează în mod inexorabil orice întreprindere omenească, inclusiv pe cele cu rădăcini neomenești. Să ne uităm la Creștinism. La început, Creștinismul a cucerit lumea nu cu sabia, cum a încercat s-o facă mai tîrziu, ci cu cea mai paradoxală armă dintre toate, dragostea. Mesajul radical al lui Isus, care ne-a arătat că singura rezolvare la toate problemele noastre și ale lumii este dragostea, nu era făcut din vorbe-n vînt, ci din carnea și sîngele celor care l-au trăit. Astăzi, mai toată lumea are impresia că dacă te îmbraci frumos și mergi o dată pe săptămînă la biserică, ești creștin. Nu contează că îți bați cățelul și copiii. Poate chiar soția sau soțul. Nu contează că îi privești cu dispreț pe cei mai chinuiți de viață decît tine. Pe cei săraci și pe cei needucați. Pe cei crescuți în medii defavorizate și care, evident, nu aveau cum să înflorească la fel de frumos ca tine, care ai crescut într-un sol cu toate îngrășămintele necesare. Tot ce contează e să te îmbraci frumos duminica sau, după caz, sîmbăta, să nu întîrzii la slujbă și gata, ești creștin!

Cancerul ipocriziei sau prăpastia care s-a căscat cu timpul între teorie și practică a făcut din religia organizată mărul stricat care este astăzi, un măr pe care puțini mai vor să îl înghită. La început, doar cei ca Voltaire și Nietzsche simțeau putreziciunea, dar azi o simte toată lumea. Așa a fost mereu, geniile au mirosul ceva mai ascuțit și trăiesc, uneori cu sute de ani înainte, ce ajung să trăiască la un moment dat masele.

Dar ce legătură are religia cu probațiunea? În afară de legătura de cauzalitate, istorică și directă, anume faptul că probațiunea a venit pe lume în virtutea unui implus religios, respectiv impulsul de a salva suflete pierdute, mai există una. Aceași regretabilă și din păcate la fel de inevitablă decuplare între teorie și practică care a transformat religia dintr-o experiență vie și cu puterea de a transforma lumea, într-o formă goală, lipsită de orice putere. Să dezvolt un pic.

La fel ca în religie, și în probațiune mai există încă doctrine sau teorii, însă doctrinele și teoriile sînt separate de practica propriu zisă, la fel cum în viața creștinului mersul la biserică e separat de bătutul cățeilor și al copiilor etc. Scopul probațiunii, e adevărat, e ceva mai modest decît al religiei. Probațiunea nu își propune ca obiectiv metanoia, transformarea totală a personalității și inimii omului, ci doar reintegrarea socială. Pînă și textele de lege recunosc, formal, că acesta este scopul probațiunii și doar cei mai ignoranți sau rău-voitori dintre specialiștii din probațiune nu știu acest lucru fundamental și au impresia că scopul probațiunii este punerea în executare a sentințelor penale (comițînd astfel păcatul clasic și de neiertat de a confunda mijloacele cu scopul). La un nivel superior, întîlnim corpul de cunoștințe rezultat din mulți ani de studii și cercetări realizate în multe și variate contexte sociale și care ajung, invariabil, la aceeași concluzie: elementul crucial pentru succesul probațiunii este relația consilier-persoană supravegheată. Prin relație nu înțelegem, desigur, o relație de putere, ci relație în adevăratul sens al cuvîntului, adică pe recunoașterea umanității din celălalt, identică cu a mea.

Poate greșesc, dar mi se pare că probațiunea (și vorbesc aici doar pentru România, dar cred că tendința este aceeași peste tot) a parcurs un traseu similar cu cel parcurs de religia organizată, adică a ajuns o formă goală în care răsună, la fel ca în bisericile de peste tot și din ce în ce mai încet, ecoul melancolic al începutului. La fel ca pioșii creștini care doar vorbesc despre dragoste, și în probațiune, în anumite cercuri, se mai vorbește încă despre importanța relației, dar în practică relația e din ce în ce mai irelevantă. Pînă la urmă, relația nu poate fi măsurată, nu poate fi…probată, pentru că relația nu e fizică, e metafizică, și știe oricine că lucrurile metafizice nu pot fi înregistrate și puse la dosar. Și dacă ceva nu e la dosar, nu există, motiv pentru care, ce contează cel mai mult azi în probațiune e ceea ce poate fi pus la dosar. Tot ce trebuie să facă persoana supravegheată ca să fie un bun creștin, pardon, o bună persoană condamnată pe calea reintegrării, e să se îmbrace frumos, fără pantaloni scurți, și să se prezinte la serviciul de probațiune la data și la ora fixate. La fel ca enoriașul care ascultă predica pastorului sau preotului dar mintea lui e în altă parte, persoana supravegheată vine la semnat și apoi își vede de viață. Totul e bine atîta timp cît consilierul de probațiune e mulțumit, și consilierul de probațiune e mulțumit dacă semnezi la timp și îți faci cu conștinciozitate maximă orele de muncă în folosul comunității. Consilierul de probațiune nu are timp să se întrebe sau, mai rău, consideră că nu e treaba lui să se întrebe, dacă supravegheatul e fericit sau nefericit, dacă simte că viața lui are vreun sens sau nu. Nu, astea sînt mofturi, important e să semneze la timp. Și dacă nu semnează la timp, atunci musai trebuie altoit frumos cu un avertisment. Și dacă nu înțelege blînda mustrare, atunci consilierul de probațiune își adună toate puterile și scrie un raport pe cinste în care aduce la cunoștință judecătorului că oița care i s-a dat în grijă este neagră și trebuie pusă la izolare.

A cui e vina pentru această stare degenerată de lucruri? Într-un fel, nu e vina nimănui, pentru că asta e natura realității. Dacă însuși Creștinismul s-a transformat într-o caricatură deplorabilă, ce pretenții să avem de la probațiune? Un sistem birocratic mare și complex are propria lui logică, propriile lui mecanisme, mecanisme care ajung să toace mărunt și să scuipe afară germenii sfinți și idealurile care i-au dat viață. Cu alte cuvinte, nu e vina consilierilor de probațiune că prioritizează dosarul și îndeplinirea obligațiilor în raport cu relația vie cu persoana a căror supraveghere le-a fost încredințată. E nerezonabil să ceri unei ființe umane să aibă relații autentice și vii cu 150 de oameni în general, dar cu atît mai mult la locul de muncă. Și pînă la urmă probațiunea, orice altceva ar mai fi ea, e un loc de muncă.

Dacă așa stau lucrurile, ce mai vrea unul ca mine, care se văicărește în scris de idealuri tocate mărunt? In La Grande Belleza, unul dintre filmele mele preferate, cineva o întreabă pe o sfîntă proaspăt canonizată în vîrstă de vreo 100 de ani, de ce mănîncă doar rădăcini. Răspunsul, pentru că rădăcinile sînt importante. Și eu cred că rădăcinile sînt importante, de aceea țin morțiș să mă declar în continuare creștin chiar dacă disprețuiesc creștinismul de azi (și de fapt creștinismul ultimelor două mii de ani, cu excepția primei sute, poate), și de aceea iubesc în continuare probațiunea chiar dacă nu îmi place starea ei de astăzi și nici direcția în care se îndreaptă. Am renunțat la religia organizată pentru că nu mi-am mai găsit locul în ea, dar nu la credință. Credința că rădăcinile sînt importante. Cred în puterea regeneratoare a rădăcinilor, cred că atîta timp cît legătura cu ele nu a fost cu totul tăiată avem motive să sperăm în renaștere. Pentru probațiune, provocarea de a deveni un agent de schimbare activ și viu în vieților celor condamnați la ea și nu o simplă prelungire a unui aparat penal fără suflet, este totuna cu recunoașterea nevoii de a pune relația în centru. Provocarea nu e ușoară, poate e chiar imposibil de grea. Căci relație poate exista doar între persoane, iar în probațiune, prin forța lucrurilor, persoana este redusă la obiect/dosar.

Din fericire, e posibil, printr-un efort suprem al umanității din noi, să recunoaștem umanitatea din celălalt chiar și atunci cînd celălat e un dosar între 150 de dosare. Deci, din fericire, stă în puterea oricărui consilier de probațiune, indiferent de serviciul în care lucrează, de stilul de lucru al colegilor, de tonul dictat de șef etc, să dea dovadă de bună credință. În doi pași. Primul, uitîndu-se în oglindă, să își aducă aminte de propria umanitate. Al doilea, uitîndu-se în ochii persoanei supravegheate, să recunoască aceeași umanitate și acolo. Știu că sînt puțini cei care reușesc să reziste presiunii care vine de pretutindeni și care vrea să ne transforme în mașini. Dar cred că sînt destui și cei care vor reuși să nu uite că sînt oameni, cu tot ce implică asta, și de aceștia, mai puțini, depinde nu doar soarta probațiunii, ci însăși soarta umanității.

P.S.

Cu siguranță vor fi unii, poate consilieri de probațiune cu mulți ani de experiență, care efectiv nu înțeleg despre ce vorbesc și pe care toată vorbăria despre relație nu face decît să îi enerveze la culme. Acestora le recomand să se uite mai mult în oglindă.

Alții poate aud acum pentru prima dată despre probațiune. Acstora le recomand să citească acest articol și poate și pe acesta.

Iadul din noi, iadul de lîngă noi

Iadul e mereu la doi pași, gata să își deschidă gura larg și să te înghită, dacă nu ești atent. În relația cu ceilalți, în relația cu tine însuți, iadul, adică ceea ce vrea să ne distrugă, e mereu o posibilitate. Astăzi, iadul are gura larg deschisă în Ucraina, pe care vrea să o înghită. Simțim și noi vîltoarea fierbinte a acestui iad, pentru că e aproape de noi. Pentru prima dată în istoria noastră personală, simțim apropierea războiului. Și ne înfiorăm cînd auzim fîlfîitul aripilor acestui dragon. Simțim că lumea se dă peste cap, că nimic nu mai e la fel, că trăim vremuri ieșite din comun.

Dar nimic nu e mai greșit decît asta. Doar pentru că acum simțim pe propria noastră piele fierbințeala iadului, nu înseamnă că războiul e ceva ieșit din comun. Din contră, e foarte, foarte comun. Dar războiul din Siria era prea departe ca să ne atingă. La fel și cele neîntrerupte din Africa, din Orientul Mijlociu și din alte locuri.

Războiul, în toate formele lui, începînd de la războiul cu sine (oare cîți dintre noi au pace netulburată în suflet?), cu cei din jur (oare cîți dintre noi au relații netulburate cu părinții, soții, frații, prietenii, colegii de muncă, colegii de trafic, vînzătorii de la magazin?), și ajungînd pînă la manifestările lui cele mai criminale, de exemplu războiul lui Putin împotriva Ucrainei, este și va fi o realitate mereu prezentă în lume. Pentru că războiul este țesut în natura realității noastre, este parte din ADN-ul ei. Asta nu înseamnă că trebuie să disperăm. Că trebuie să renunțăm la pace. Doar că trebuie să înțelegem bine că pacea nu este din această lume: „Vă dau pacea mea. Nu v-o dau cum o dă lumea.” (Isus).

Momente ca acestea ar trebui să ne aducă aminte că deși iadul e mereu cu gura căscată, dornic să ne înghită (fie că e vorba de iadul din noi, de iadul din celălalt sau de iadul cu fața lui Putin), pacea e cel mai prețios lucru din lume, dar și cel mai fragil, un porumbel delicat și timid care se sperie și își ia zborul cînd bubuie tunurile egoului. Că furia, răutatea, lăcomia, beția de putere, dar și simpla neatenție, sînt tot atîtea portaluri care deschid căi directe spre iad. Nu prea avem ce face cu privire la iadul dezlănțuit de Putin. Dar avem, fiecare dintre noi, atîtea porți spre iad pe care le putem închide. Și doar cînd toți oamenii din lume vor închide toate porțile spre iad din inimile lor va fi pace pe Pămînt!

Sigur, ziua asta nu va veni niciodată, altfel ar fi venit deja. Dar pînă atunci, adică pînă niciodată, putem totuși să închidem cît mai multe dintre ușile prin care flăcările iadului vor să ne facă scrum. Dacă Putin le-ar fi închis pe ale lui, astăzi în Ucraina nu ar mai fi suferință și moarte și clădiri în flăcări.

Licăriri de sens

Cînd lumina se sparge în unduirile suprafeței unui lac, unei mări sau, de ce nu, a unui ocean, dacă la locul potrivit se va găsi un ochi deschis și atent, acesta va fi răsplătit cu un spectacol a cărui glorioasă gingășie nu poate fi descrisă, cel puțin nu de către mine, și din fericire nici nu e nevoie să fie descrisă, pentru că – nu-i așa?- orice ochi, oricît de neatent, tot a fost la un moment dat răsplătit cu această priveliște. Dar dacă atunci cînd lumina se sparge în unduirile suprafeței unui lac sau unei mări sau unui ocean, nu se află în apropiere niciun ochi deschis și atent, gingășia glorioasă reflectată din valuri se va pierde neobservată în neant.

Dacă aș compara viața cu un ocean zbuciumat, probabil că nimeni nu va obiecta la această metaforă. Și dacă voi adăuga acestui tablou și lumina, fără care nu există viață, voi rămîne în asentimentul celor mai mulți. Dar dacă voi spune că există un fel de lumină, care nu se vede cu ochiul, ci cu mintea, o lumină care vine de undeva din văzduhurile existenței și care, spărgîndu-se în valurile vieților noastre zbuciumate, se descompune în perle de sens a căror frumusețe glorioasă uimește și vrăjește și paralizează ochiul atent, pe fază, doritor să le prindă sclipirea trecătoare ca spuma mării, puțini vor fi cei care mă vor înțelege. Dar tocmai lor vreau să le spun cît de important este să fie atenți la sclipirile de sens din jurul lor. Poate nu sînt la fel de multe întotdeauna. Poate nu sînt la fel de multe pentru toată lumea. Dar fără îndoială, în măsura în care sîntem toți oameni și înotăm în același ocean numit viață, toți avem parte de licăriri prețioase de sens. Dacă sîntem atenți și le prindem,. Altfel, dispar fără urmă și toată frumusețea lor e pierdută pentru totdeauna. Așa se face că unii pot să afirme despre viață că nu e decît un zbucium fără sens. Dar eu, care am văzut frumusețea glorioasă a sensului care se formează ca un curcubeu deasupra zbuciumului oceanului vieții, nu pot să tac atunci cînd aud astfel de sentințe definitive. Și nu sînt singurul. Am chiar acum în minte pe cineva care a trăit recent, împreună cu mine, astfel de licăriri de sens supra-lumesc, și care nu s-ar da înapoi să depună mărturie pentru ele. Carl Jung le-a numit sincronicități. Indiferent cum le-am numi, cel mai important este că există. Și nu există nicio veste mai bună pentru om decît aceea că există sens și că, dacă ești atent, îl poți percepe și îți poți hrăni inima și mintea cu frumusețea lui nelumească.

Babardeală cu bucluc sau porno balamuc

Primul lucru pe care ar fi bine să îl recunoaștem din capul locului este că pornografia nu mai e un fenomen care curge prin subteranele societății, ci devine din ce în ce mai vizibil, mai mainstream, adică e un rîu care curge în deschis, din ce în ce mai în văzul lumii, din ce în ce mai larg. Copiii noștri se scaldă de mici în el, și chiar cei care nu se scaldă, copii sau adulți, nu pot să scape de vaporii care se ridică permanent de pe suprafața acestui rîu care curge din ce în ce mai îndrăzneț și mai bogat. Cu alte cuvinte, lumea astăzi e din ce în ce mai îmbibată de pornografie. Predicția mea este că în aproximativ zece ani Instagramul va semăna foarte mult cu PornHub. Deja PornHub este alimentant preponderent de amatori. Mai vorbim peste zece ani.

 Pînă una alta, hai să vorbim un pic despre filmul lui Radu Jude, un film care, printre alte merite, îl are și pe acela că se ridică la înălțimea numelui. Și primul lucru care șochează la filmul acesta este titlul. Vulgar, jovial, ațîțător, indecent și în general probabil cel mai original și îndrăzneț titlu din cinematografia românească, titlul te agață și face vizionarea filmului aproape obligatorie. Și partea bună este că filmul livrează tot ce promite titlul și mult mai mult decît atît. În primul rînd, filmul contine scene explicite. De fapt filmul se deschide cu o scenă cum nu s-a mai văzut în cinematografia românească și nici în cele mai multe cinematografii din lume. De fapt, în afară de Lars von Trier și de Gaspar Noel nu mai știu mulți regizori care să integreze scene atît de hardcore într-un film care nu e porno. Sigur, asta îi va face pe unii să arunce din start filmul la gunoi. Și sigur, nu e nimeni obligat să vadă așa ceva. Totuși, trebuie pus punctul pe i și spus că pentru un film care se cheamă Babardeală cu bucluc sau porno balamuc și care își propune să trateze problema unei lumi din ce în ce mai îmbibată de pornografie, ca un burete aruncat în apă, prezența scenelor hardcore nu era opțională, era o necesitate absolută.

Nu sînt critic de film, dar după laica mea părere filmul lui Jude este foarte bun. Atît din punct de vedere al formei, cît și al conținutului. De fapt tocmai armonia dintre formă și conținut este cea care îl face bun. Printre alte lucruri pe care le face foarte bine, filmul ne arată și cît de rasișiti sîntem. Dacă ai un prieten sau prietenă de etnie romă și te duci să vezi filmul acesta cu el sau ea, dacă ai măcar un pic de sensibilitate te vei trezi din cînd în cînd rugîndu-te să te înghită pămîntul. Aceasta părînd, cel puțin pe moment, cea mai eficientă metodă de a scăpa de rușine, de rușinea de a face parte dintr-o cultură mult mai îmbibată de rasism decît de pornografie. Buretele ăsta a fost aruncat în apele murdare ale rasismului hăt de mult…

Și acum o critică. Filmul are, din nou după laica mea părere, un singur punct slab, și anume scena din partea a treia în care profesoara porno este pusă la zid de părinți și colegi, mai precis momentul în care cineva propune vizionarea publică a filmului porno în care Emilia este protagonistă. Scena este fără îndoială una dintre  cele mai puternice din film, dar în același timp este și călcîiul lui Ahile al acestei întreprinderi cinematografice.

 Iată de ce. Un film porno nu are, propriu-zis, conținut. Din punct de vedere narativ, este pur și simplu vid. Rama unui tablou are mai multă valoare pentru imaginea pe care o încadrează decît povestea într-un film porno,  pentru că aceasta cel puțin… încadrează, delimitează fizic, în fine, face ceva,  pe cînd într-un film porno povestea nici măcar decor nu este. Conținutul unui film porno  este carnea, spasmele acesteia, iar spasmele cărnii pot fi doar consumate, nu vizionate, pentru că nu există niciun fel de sens care să rezulte din imaginile succesive ale cărnii în multiplele ei înfățișări și contorsionări. Fiecare imagine aduce doar mai multă carne și niciun pic de plus de sens. Acesta este motivul pentru care printr-un film porno poți să sari de la min 1 la minutul 13 fără a pierde ceva.  Minutul 13 poate fi consumat foarte bine și fără minutul 1. De fapt, filmul poate începe direct cu minutul 13 fără ca ceva esențial să se schimbe în natura acestuia. Pe cînd, la un film adevărat, adică acela al cărui conținut este poveste, minutul 13 nu are niciun sens fără minutul 1 și fără toate minutele de la 1 la 13, și te poți apropia de minutul 13 doar trecînd prin fiecare minut de la 1 la 13. Și acesta este, evident, motivul, pentru care scena în care mulțimea însetată de sînge și sex vizionează în public filmul porno, de la cap la coadă, cu pretextul că această vizionare i-ar edifica cu privire la vinovăția sau nevinovăția Emiliei, este punctul slab în economia altfel solidă a filmului. Sigur că pofta de sînge și sex pot fi înțelese foarte bine, dar necesitatea unei vizionări integrale legitimată de o nevoie oficială de a înțelege ce s-a întîmplat, nu.  De unde rezultă că scena respectivă nu este verosimilă în niciun univers posibil.  Dar asta nu înseamnă că Ahile era mai puțin Ahile doar pentru că are un călcîi vulnerabil.

O mamă rănită

O mamă își cunoaște bine copiii. Sînt puii ei. Le știe bine fiecare aluniță, fiecare moft, toate metehnele și sclipirile, poznele preferate, spaimele care îi țin treji noaptea. Pe scurt, o mamă știe și cîte fire de păr are în cap copilul ei.

Să încercăm, atunci, să ne imaginăm împreună ce trebuie să simtă o mamă căreia i se spune, mai în glumă, mai în serios, că nu știe cîți copii are. Și asta nu de către oricine, ci de către un golan împuternicit de autoritățile locale și care glumește în acest mod oribil pentru a acoperi o mîrșăvie.

Golanul se numește L., să-i spunem doar atît, iar comuna este Vîrtoape, în județul Teleorman, locul unde m-am născut și am crescut. Unii dintre cei mai amărîți din comună muncesc pe moșia lui ca iobagii din vremurile trecute. Nu doar că L. nu este tocmai un om serios, dar e chiar un derbedeu cu cu acte în regulă, un golan pe care, nu știu cum, Primăria l-a făcut, printre altele, responsabil cu managementul muncii pe care beneficiarii de ajutor social trebuie să o presteze. Aceștia ar trebui să presteze o muncă în folosul comunității, nu în folosul lui L., însă omul de la țară e fricos, mai ales cînd e și needucat și are de-a face cu un dulău care latră și la nevoie și mușcă, așa că în mod obișnuit aceștia trebuie să-i facă treburile lui L. dacă vor să își primească ajutorul social, pe care L. îl împarte după bunul plac. Din cîte aud, asta e o situație destul de răspîndită la noi în țară, mai ales la țară, și chiar dacă e strigătoare la cer, nu aș fi scris despre ea dacă nu aș cunoaște-o personal pe această mamă cu cinci copii pe care L. a jignit-o într-unul dintre cele mai dureroase moduri în care poate fi jignită o mamă.

Această mamă, să-i zicem Maria, are cinci copii, pentru care e nevoită să fie și tată. Ea face parte dintre cei mai puțin norocoși dintre români, aceia care nu știu dacă la masa următoare o să aibă suficientă mîncare pentru a sătura toate gurile. Sînt multe familii ca a Mariei, la noi în țară, mai ales la țară. Prea multe. Cînd statul a împărțit ajutoare în contextul actualei situații cauzate de pandemia coronavirus, Maria era pe lista celor care trebuia să primească ajutoare, o anumită cantitate de alimente împărțite în funcție de numărul de membri din familie. Maria știa cam ce trebuia să primească, așa că a îndrăznit să îi atragă atenția lui L. cînd a constatat că ce primise ea era corespunzător unei familii cu trei copii, nu cu cinci. Dar eu am cinci, copii, nu trei… Pentru a-și ascunde mîrșăvia, adică faptul că fura din alimentele destinate celor care aveau cea mai mare nevoie de ele (bineînțeles că L. nu e singur în toată mîrșăvia, bineînțeles că împarte uleiul și făina furate de la gura copiilor săraci cu cei mai sus decît el în ierarhia locală), L. a făcut ce știe mai bine, adică a apelat la violență. O palmă peste față ar fi durut-o mai puțin pe Maria decît mutra rînjită a lui L. spunîndu-i că nu știe să-și numere copiii.

Scriu pentru că nu știu ce altceva să fac. Maria, această mamă furată și umilită, mi se pare o icoană a României, o țară violată și abuzată de o gașcă de tîlhari. Dar problema nu e așa de simplă, adică, problema nu e doar gașca de tîlhari care ne conduce. Nu e ca și cum acești tîlhari au apărut din senin și au luat puterea. Noi i-am creat. Ei sînt reprezentarea iconică a noastră, ca popor. Poporul român are un suflet bolnav, otrăvit. Îndrăznesc să pun asta pentru că observ în jurul meu (de la țărănușul care merge desculț pe uliță și aruncă sticla de plastic în șanț fără să aibă habar că murdărește astfel însuși sufletul țării, pînă la politicianul care se plimbă în limuzine și are palate întinse făcute nu din muncă cinstită, ci din vampirismul care suge sîngele nostru al tuturor, adică adică din resursele care ar trebui să ne facă tuturor viața un pic mai ușoară și mai frumoasă) o lipsă totală de preocupare pentru binele comun.

Pînă vom înțelege adevărul fundamental că binele comun e mai important decît binele individual, pînă vom începe să vedem și acceptăm faptul esențial că bunăstarea pe care o invidiem în țările mai dezvoltate se poate obține numai prin participarea activă a fiecărui individ, participare care începe cu aruncatul gunoiului la locul potrivit și doar acolo, continuă cu plătirea taxelor și cumpăratul biletului în tren și autobuz, trece pe la urna de vot și se manifestă în fiecare zi prin respectarea legilor, atenție îndreptată asupra nedreptăților și mizeriilor din jur (pentru care o simplă privire poate fi ca un foc mistuitor), pînă fiecare dintre noi va deveni o conștiință preocupată în mod constant de a face toate lucrurile mereu mai bine, nu de frica cuiva, ci pentru că așa trebuie făcute toate lucrurile ca să fie bine, și anume bine, pînă atunci sîntem condamnați să trăim în România așa cum este ea acum.

Și se vede cu ochiul liber că România a intrat într-o stare de descompunere accentuată. Centrul nu mai rezistă, răni sîngerînde stau deschise peste tot și nimeni nu le bandajează, din contră, se înmulțesc pe zi ce trece paraziții care forează ilegal în carnea hrănitoare a mamei patrie. Și da, singura soluție este încă o revoluție, dar o revoluție a individului împotriva lui însuși, împotriva apatiei care ne face să ne întoarcem indiferenți privirea de la toate lucrurile stricate pe care le vedem în jur, împotriva pornirilor strămoșești care ne fac să credem că legile sînt doar pentru proști, că deștepții le ocolesc ca să le fie lor bine, și în general împotriva acelui nucleu de gînduri și atitudini care ne fac să fim așa cum sîntem azi. Celor care sînt mîndri că sînt români pentru că sînt daci sau ortodocși le spun că trebuie să își pună un pic mîndria în cui și să pună mîna pe treabă. Dacă nu ne trezim în curînd, România o să fie un fel de Venezuela sau un Liban, adică o societate în colaps în care mai devreme sau mai tîrziu nepăsarea noastră colectivă va exploda ca un milion de tone de nitrat de amoniu și va face un prăpăd pe care acum nu putem să ni-l imaginăm, un prăpăd de care nu va scăpa nimeni, indifierent cît de înalt are gardul sau cît de groase zidurile palatului.

Otrava din Cișmigiu

Nu e deloc important că Cișmigiul e locul meu preferat din București. Nici că în ultimii doi ani, de cînd mi s-a făcut favoarea să locuiesc chiar pe buza lui, mă simt de parcă Cișmigiul ar fi grădina mea. Sînt destul de generos încît să las pe oricine să se plimbe prin ea, pentru că o grădină plină de lume e mai plină de viață decît una goală.

Însă sentimentul meu de rege al grădinii Cișmigiului suferă în fiecare zi o lovitură foarte greu de îndurat, mai precis de fiecare dată cînd trec pe lîngă Bibiliotecă. Bilioteca nu e bibliotecă, e o cîrciumă din colțul de lîngă Conservator. Nici măcar nu știu de ce se numește așa, pentru că nu am văzut acolo vreo carte sau ceva care să evoce o bibliotecă. În fine, nu asta e problema. Problema e că Biblioteca e întreținută de un generator diesel zgomotos și care zi și noapte înghite aerul curat al Cișmigiului și scuipă înapoi otravă. E atît de rău încît de mirosul de gaze arse te ia de nas de departe, ceea ce e oribil, pentru că ultimul lucru pe care îl vrei cînd te plimbi prin Cișmigiu e să înghiți otravă de diesel. Pentru asta te duci să te plimbi pe Calea Victoriei. Nu știu de ce dar ani de zile nu m-a deranjat deloc Biblioteca, deși merge pe același generator bătrîn și toxic. Cred ca anul trecut chiar am mers acolo să beau ceva. Acum n-aș mai merge acolo decît cu pistolul la cap. Dar faptul că eu nu mă mai duc la Bibliotecă nu înseamnă că am scăpat de ea, pentru că aerul otrăvit de acolo îmi strică plimbările de seară prin Cișmigiu și îmi aduce aminte că nu sînt deloc regele lui, pentru că dacă aș fi, aș pocni din degete și Biblioteca ar dispărea instant cu tot cu generatorul ei blestemat și în locu lei ar apărea ceva frumos. Nu știu încă ce, ar trebui să mă gîndesc puțin. Pînă una alta mă întreb, de ce nu poate și Biblioteca să meargă pe curent electric ca toate celelalte locuri din Cișmigiu care vînd înghețată și vată de zahăr pe băț și bere și nachos și floricele? Sigur, patronul cunoaște pe cineva la Primărie, altfel nu-mi explic de ce cancerul ăsta din inima Bucureștiului nu e extirpat.

N-am avut niciodată porniri de vandal dar mi-a trecut de mai multe ori prin cap gîndul și chiar dorința să tai cablurile generatorului. Să le tai în fiecare noapte pînă cînd patronii își vor da seama că n-are rost să le mai lipească la loc și se vor hotărî să se lege la rețeaua de electricitate ca toată lumea sau să plece acasă și să vîndă pizza proastă în altă parte. N-o să fac asta pentru că nu vreau să ajung la probațiune altfel decît în calitate de consilier, dar în visele mele trec prin acel colț al Cișmigiului fără să îmi țin respirația și sentimentul că mă plimb prin grădina mea se dezlănțuie nestingherit, fără nicio amenințare la suveranitatea lui deplină.

Efectul Doppler

Cred mai toată lumea a auzit de efectul Doppler, deși nu cred că toată lumea are o reprezentare chiar foarte clară a lui. De mine s-a lipit imaginea efectului Doppler, mai de mult, nu mai știu cînd, dar știu că a rămas cu mine. Ne lovim în fiecare zi de efectul Doppler, de dimineața pînă seara, pentru că tot timpul vin înspre noi lucruri. Și apoi trec. Și efectul Doppler tocmai asta este, venirea și trecerea. Cînd ceva vine înspre tine, frecvența sunetului sau imaginii lui este în continuă creștere, deci un sunet va tinde să devină din ce în ce mai subțire pe măsură ce se apropie de tine, pentru că o frecvență înaltă este un sunet subțire, și din ce în ce mai gros pe măsură ce se îndepărtează, pentru că frecvență joasă înseamnă un sunet gros. Gîndește-te la acel nino-nino al sirenelor ambulanțelor sau poliției, care își schimbă tonalitatea imediat ce au trecut de tine. La fel stau lucrurile și cu lumina, ea devine mai înaltă, adică mai albastră, pe măsură ce se apropie de noi, și mai roșie pe măsură ce se depărtează, pentru că roșu este o lumină de o frecvență mai joasă, mai mică, decît albastru. Dar asta se vede mai greu cu ochiul liber. Dar se vede. Așa știm că universul în expansiune, pentru că toate stelele pe care le putem observa devin din ce în ce mai roșii (așa numitul red-shift). Pentru că tot a venit vorba, efectul Doppler a fost chiar dovada irefutabilă a faptului că universul este în expansiune, o dovadă care a fot la început negată cu pasiune, pentru că nimeni nu avea nevoie de un univers în expansiune. Un univers în expansiune e problematic, pentru că are nevoie de un început, deci de o explicație, pe cînd un univers static n-are nevoie de nimic, el a fost mereu aici și va continua să fie. Dar lucrurile nu stau deloc așa.

Dar să mă întorc aici pe Pămînt. Ba mai mult, în viață. Am avut recent ocazia să observ o altă formă de manifestare a efectului Doppler. Dragostea mi s-a părut mereu a fi forma pe care legea fizică a gravitației o ia în existența umană. Sau invers, gravitația ar putea fi văzută ca expresia pe care dragostea o ia în lumea fizică. Însă am trăit recent o formă existențială a efectului Doppler. Cineva mi-a observat de la distanță existența și a început să se apropie de mine. Cînd am perceput această apropiere, m-am orientat către ea și am început să fiu receptiv la frecvența ei. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor, pe scurt toate elementele din care consta existența ei îndepărtată, veneau înspre mine la o intensitate din ce în ce mai mare, pentru că se apropia de mine. Cînd ne-am întîlnit am trăit din plin bucuria întîlnirii, care e întotdeauna una dintre cel mai mari bucurii date omului, însă imediat după scurta întîlnire am observat o scădere a frecvenței undei care venea de la ea. Tonul vocii, inflexiunea cuvintelor, frecvența contactelor. Era evident că se îndepărta de mine. Și m-am gîndit atunci, nu e uimitor că pînă și un fenomen pur fizic ca efectul Doppler are un corespondent atît de real în universul existențial al oamenilor? Și dacă așa e, oare ce înseamnă asta? Poate înseamnă că totul, absolut totul, se întîlnește într-un punct, unde totul coincide într-o armonie etern netulburată. Am o bănuială că în acel punct de maximă condensare a ființei totul se dizolvă în dragoste, care este legea ultimă a tot ce există. Dar n-aș vrea să impun această bănuială nimănui. Asta e o chestiune de credință.

Un altfel de polițist

Polițiștii nu se bucură de cea mai bună imagine. Și nu doar la noi în țară. Cam peste tot stereotipul despre polițiști e același, din America pînă în România. Știm cu toții care e stereotipul, n-are rost să murdăresc tastatura repetîndu-l. La acel stereotip se adaugă și altele, de exemplu că pot fi capabili de acte grave de cruzime sau, mai puțin grav, de nesimțire crasă și altele din același registru. Nu aș vrea să fac o treabă de mîntuială încercînd să explic de ce e așa sau de ce se crede că e așa, o să spun doar că simplul fapt de a îmbrăca uniforma respectivă are un efect teribil de puternic asupra personalității, devenind unul dintre principalii factori determinanți ai comportamentului și atitudinii. (Pentru cine vrea să aprofundeze, vezi Efectul Lucifer, cartea lui Zimbardo despre experimentul cu închisoarea de la universitatea Stanford).

Cînd vine vorba de stereotipuri sau prejudecăți, lucrurile stau cam așa. Întotdeauna e un sîmbure de adevăr acolo, dar pe cît de adevărat e asta la fel de adevărat e și că stereotipurile sînt mereu doar generalizări grosolane, deci există o sumedenie de excepții care contrazic stereotipul.

Acum vreo lună de zile eram pe Autostrada Soarelui, dar nu mă duceam la mare. Din fericire mergeam mai încet decît merg de obicei pe autostradă (din motive pe care nu are rost să le povestesc, dar care s-au dovedit a fi providențiale), și aveam cam 110 km/h cînd am făcut o pană. Nu știu cum aș fi reușit să ajung în siguranță pe banda de urgență dacă aș fi avut 150 în loc de 110, pentru că și așa cînd am oprit cauciul meu spart era deja franjuri, cum se spune, și cred că dacă ar fi trebuit să mai merg vreo sută de metri înainte să opresc, aș fi mers cu janta pe asfalt, ceea ce probabil m-ar fi lăsat fără jantă. Asta în cel mai fericit scenariu, pentru că se pot întîmpla multe cînd faci o pană la viteză mare.

Toate bune și frumoase, în afară de caucicul meu făcut franjuri. Nu dormisem prea sănătos în noaptea precedentă și eram puțin amețit. În plus, adrenalina incidentului mi-a tulburat și mai mult mințile, astfel încît nu am așezat cricul chiar cum trebuie și cînd am ajuns cu el la cap mașina tot nu era suficient de ridicată pentru a putea scoate roata, pentru că înfundasem pragul. Bravo, Cătăline, zic, ce deștept ești! – timp în care un val de resemnare amestecat cu disperare se amesteca cu adrenalina din sînge. Chiar cînd îmi puneam mîinile în cap de fericire, aud sirena unei mașini de poliție și o voce care îmi poruncește mecanic prin megafon, Așezați triunghiul de semnalizare! Asta îmi mai lipsea, îmi spun, poliția! Scot triunghiul din portbagaj, îl așez și apoi alerg la mașina de poliție. Domnule polițist, m-am turmentat, m-am turmentat! Nu, din fericire nu mă turmentasem, dar mă înfundasem, și polițistul, după ce inițial mă speriase, așa cum ne sperie în general acești reprezentați ai legii și ordinii, mi se părea dintr-o dată singura mea speranță, pentru că nu mai știam cum să scot cricul din pragul înfundat. Nu mai pățisem asta niciodată și nu prea știam cum să procedez. Domnule polițist, am o problemă, îi spun și cred că mi se citea problema în voce. Am simțit din prima că am de-a face cu un om de treabă, amabil, politicos, dar ce a urmat m-a șocat de-a binelea. Polițistul a coborît, și-a pus mănuși de plastic, și nu a avut nevoie de mai mult de cîteva secunde de contemplare a problemei. S-a pus în genunchi, a pus roata de rezerva sub mașină, a închis cricul, a reușit cu chiu cu vai să-l scoată din pragul înfundat, l-a așezat cum trebuie și a dat la cric fără să scîncească pînă a ridicat mașina. Abia atunci am intervenit si eu în ecuație, scoțînd roata franjurată și punînd roata de rezervă. Polițistul mi-a întins mîna pe care i-am strîns-o prin mănușa de plastic. Și pe el îl chema tot Cătălin. I-am mulțumit cum m-am priceput mai bine și am rămas locului de parcă mă lovise trenul. Tot incidentul avusese un aer suprarealist, cum tind să aibă toate situațiile care ne aduc oarecum în proximitatea morții, dar acum suprarealismul luase proporții de-a dreptul nebănuite. N-aș fi bănuit niciodată că un polițist dintre acești polițisti ai noștri pe care îi știm prea bine, pe care îi bîrfim și îi suduim și îi facem albie de porci, avea să transpire dînd la cric pentru a-mi schimba mie roata!

Am ținut să povestesc asta pentru că internetul e plin de povești cu polițiști răi și proști și ar fi fost păcat ca o poveste ca asta, în care eroul principal e un polițist bun și deștept, să rămînă nespusă. E important să încercăm să nu uităm niciodată că stereotipurile sînt doar stereotipuri, adică generalizări grosolane și oarbe la realitatea complexă, colorată și pline de surprize.

Să trăiți, domn polițist! Vă spun aici ce nu am apucat să vă spun atunci, față în față, și anume că faceți onoare Poliției Române! Ce bine ar fi să fie mai mulți ca dvs.!

I

Rîs salvator

WhatsApp Image 2020-03-26 at 07.36.38

Peter Berger, fie-i țărîna ușoară, a fost probabil cel mai important sociolog al religiei al secolului trecut și al acestui început de secol și de mileniu. Nu l-am cunoscut personal, dar cred că dacă aș spune că am fost pe aproape, nu aș minți. Am avut privilegiul să lucrez cu Grace Davie, și ea una dintre cei mai importanți sociologi ai religiei, care din fericire trăiește încă și e bine sănătoasă, sau cel puțin era înainte de virus. Ea a fost un colaborator apropiat al lui Peter Berger și într-o zi mi-a promis că o să mă prezinte acestuia. Din păcate n-am avut ocazia.

Dar asta nu e o tragedie așa de mare, cel mai important e că am cărțile lui, din care pot să îl cunosc foarte bine. Peter Berger a demonstrat, cu argumente empirice, cum șade bine unui om de știință, că propriu zis nu există un conflict  între modernitate și religie, dar nu despre teoria secularizării vreau să scriu aici, acolo unde Peter Berger a fost unul dintre cei mai importanți teoreticieni, ci despre altă parte a lui.

În timpul liber, Peter Berger s-a îndeletnicit și cu teologia, acolo unde el a dezvoltat o idee foarte interesantă, și anume că există ceea ce el a numit semnale ale transcendenței. E adevărat, spunea el, că trăim într-o lume unde nu se vede nimic dincolo de orizontul empiric, adică cerul este blocat în totalitate de cadrul imanent (Charles Taylor), cu alte cuvinte că pentru cei mai mulți oameni de azi realitatea e redusă la ceea ce se poate vedea și atinge. Dar, spune Berger, chiar în această realitate imanentistă, empiricistă, materialistă, există niște lucruri care funcționează ca adevărate portaluri către alte lumi, sau ceea ce el a numit semnale ale transcendenței.  Un astfel de portal prin care întrezărim realitatea unei lumi transcendente este umorul, spune Berger.

În cartea Redeeming Laughter (eu tradusesem literal, rîs răscumpărător, dar cineva mi-a sugerat că ar fi mai potrivit rîs salvator; și așa este: în primul rînd sună mai bine, în al doilea transmite mai eficace efectul umorului asupra sufletului), Berger explorează această dimensiune cu adevărat magică a spiritului uman, în care întrevede de fapt licăriri ale unui alt Spirit, care nu este uman. Cartea e frumoasă și ușor de citit, pentru că Berger scrie foarte bine, ca să nu mai zic de faptul, deloc nesemnificativ, că în ea am citit unele dintre cele mai bune bancuri pe care le-am auzit vreodată. Nu știu dacă Berger reușește să demonstreze că umorul este un portal către transcedent, cel puțin nu în aceeași manieră definitivă în care a demonstrat că teoria secularizării, care spunea că religia dispare pe măsură ce devenim din ce în ce mai raționali, este greșită.  Mie argumentația mi s-a părut foarte convingătoare, dar recunosc că eu nu aveam deloc nevoie să fiu convins de realitatea transcendentului.

În ciuda întunericului și a mizeriei și a suferinței, eu văd peste tot în jurul meu semnale ale transcendenței, știu că plutesc într-un ocean de dragoste divină în care, orice s-ar întîmpla, o să fie bine. Chiar și azi, în vremea virusului. Mai ales azi. Dar tocmai în aceste zile mi-am amintit de teza lui Berger cu privire la umor ca un semnal al transcendentei.  Ați văzut oceanul de glume despre virus care ne inundă ? Și nu e minunat? Nu e minunat că spiritul uman are capacitatea să metamorfozeze nenorocirea  asta  în cu totul alteva? Mai precis, să ignore nenorocirea și să facă mișto de ea, crescîndu-și astfel șansele să rămînă sănătos la cap. Dacă asta nu e o dimensiune cu totul și cu totul miraculoasă, dumnezeiască, a spiritului uman, atunci nimic nu e.