Fantome adevărate

Îmi povestea mama aseară o întîmplare de acum cîțiva ani care a făcut să mi se ridice părul pe mîini. Era în bucătărie certîndu-se cu cineva la telefon. Mama nu e o femeie care își pierde cumpătul ușor, dar cînd și-l pierde, o face cu o pasiune deosebită. În timp ce revărsa valuri de mînie spumegîndă în receptor, un ceas de masă care se afla pe unul dintre rafturile din bucătărie a sărit dintr-o dată de la locul lui, ca și cum ar fi avut un arc, și a căzut cu zgomot pe podea. Ceasul respectiv era de o vreme bună acolo, și nu mai sărise niciodată de la locul lui. Nici nu era pe arcuri. Era un ceas cuminte care ascultase fără abatere de gravitație pînă în momentul ăla cînd ceva l-a făcut să pleznească brusc și șocant din veșnica și fireasca lui nemișare. Ce a făcut ca acest eveniment cu totul și cu totul ieșit din comun să coincidă cu descărcarea de furie a unei persoane aflată în camera respectivă? Nu știu. Nimeni nu știe. Am niște bănuieli, speculații, supoziții și așa mai departe. Poate Stephen King care a scris Carrie să știe ceva mai concret despre forța minții asupra lucrurilor, deși mă îndoiesc.

Bun, dar povestea asta nu e adevărată și interesantă decît pentru mine. De ce? Pentru că doar eu am auzit-o direct din gura mamei mele. Scrisă aici, povestea e golită de toată puterea și adevărul ei și redusă la nimic altceva decît o altă gogoașă cu iz supranatural, și internetul de plin de astfel de gogoși, și de altfel de gogoși. Iisus (pot să scriu despre Iisus, măcar acum de ziua Lui, nu?) spunea mai demult că adevărul este personal (Eu sînt adevărul), și cred că abia astăzi, în lumea noastră în care personalul e din ce în ce mai ce diluat în mase și tehnologie, înțelegem ce a vrut să spună. Adevărul este o substanță atît de fragilă și delicată încît nu rezistă la niciun alt mediu de comunciare decît clasicul, vechiul, cel-mai-naturalul gură-către-gură. Dar lucrurile sînt și mai complexe decît atît, pentru că adevărul este întotdeauna o funcție a relației dintre cei care comunică, adică poți să crezi ceva doar venind, nu dintr-o gură în general, ci dintr-o anumită gură, una în care știi că poți să ai încredere. Heidegger spunea într-un interviu cu un călugăr budist că filosofia, în secolul XX, se poate face doar față în față. Bineînțeles că nu spunea asta doar ca să-i aducă un omagiu lui Socrate, ci pentru a transmite ceva esențial despre natura extrem de volatilă a filosofiei și adevărului într-un secol dominat de mijloacele magice de comunicare în masă.

Bunicii îmi povesteau acum cîteva ore despre cum, în tinerețea lor, oamenii ieșeau pe uliță și vorbeau, la fel ca Moromete și ai lui. Vorbeau despre nimicuri, dar vorbeau. Astăzi nu mai iese nimeni pe uliță ca să vorbească. Spațiul care era odată umplut de oameni în carne și oase e din ce în ce mai umplut de o tehnologie fără suflet. Văzută de sus, această mișcare istorică de la personal la impersonal, de la gură și limbă la imagine, difuzoare și tastatură, de la oameni la fantomele lor virtuale, îmi trezește suspiciunea unei conspirații pentru asasinarea adevărului. O atmosferă ca cea în care trăim noi astăzi, în care rețeaua de sens nu mai este făcută din oameni vii ci din unde invizibile, este una în care adevărul moare sufocat la naștere și tot ce mai avem noi este fantoma lui bîntuind buimacă un labirint nesfîrșit de oglinzi și fum, cioburi de imagini reflectate în alte cioburi de imagini, fără rădăcini, amintiri și speranțe de viitor.
Singura soluție, dacă vrem să mai găsim vreo fărînă de rost și adevăr pe lumea asta, este să uităm cu totul de lume cu toate fantasmele ei și să ne ancorăm bine în gurile vii ale celor dragi, dacă sîntem suficient de norocoși să avem așa ceva în jurul nostru.

Anunțuri

Sînt mai multe lucruri în cer și pe pămînt decît în cărțile tale, Horatio

Am avut acum ceva timp o serie de experiențe care mi-au arătat, într-un mod foarte tulburător și greu de negat, că nimic nu e ce pare a fi. Că ceea ce vede ochiul nu e ceea ce este, e un fapt pe care lumea l-a știut de mult, și l-a întors pe toate părțile. Că e vorba de distincția (cît se poate de modernă și de serioasă, în sensul nostru, occidental al cuvîntului) fenomen-noumen a lui Kant sau de Maya hinduismului, umanitatea a avut de la bun început și pînă azi (chiar dacă unii și-au îngropat capul în microscop sau telescop și se prefac că distincția nu există, ca struțul proverbial care-și îngroapă capul în nisip) intuiția că ceea ce numim realitate nu e decît un percepție imperfectă a ceva care ne rămîne nouă veșnic inaccesibil și doar acel ceva merită de fapt să fie numit realitate. Nu propun să ne lăsăm toți cuprinși de paranoia și să nu ne mai încredem în simțuri, ci doar să facem din cînd un cînd un pas înapoi și să ținem un moment de reculegere pentru Realitate, de care am uitat. Asta îmi aduce aminte de Heidegger (fără să pretind că îl înțeleg pe Heidegger) a cărui întreagă filosofie și viață au existat sub semnul unui refren aproape obsesiv, anume uitarea ființei. Heidegger ne trage întruna de mînecă să ne aducă aminte că, mai ales aici în vest unde ne credem mai deștepți decît toată lumea (și poate chiar sîntem, dar asta nu înseamnă mare lucru oricum), am uitat ființa. Ce înseamnă toate astea pentru noi, muritorii de rînd care trăim ca și cum am fi pe pilot automat (adică facem ce trebuie să facem, ascultăm de cine trebuie să ascultăm și așa mai departe)? Înseamnă vești bune! Înseamnă că lumea nu e locul putred dominat de pofta de bani și de putere pe care îl vedem la televizor, ci ceva mult mai minunat decît atîta. Poate nu știm exact ce, dar să facem un efort să ne aducem aminte. S-ar putea să merite.

Pereții universului

Imi plac oamenii. Îmi place să vorbesc cu oamenii pentru că fiecare dintre ei, chiar și cei mai șterși și toxici, e o scînteie care poate arunca un pic de lumină asupra lumii în care trăiesc. Și eu am ca principală ocupație, deși nu mă plătește nimeni pentru asta, încercarea de a-mi da seama pe ce lume trăiesc. Din ce sînt făcuți pereții universului, ce e dincolo de ei. Da, mai ales ce e dincolo de ei. Încep însă să-mi dau seama că nu trebuie să bat miliarde de ani lumină pînă la marginile universului ca să bat în pereții lui sperînd să-mi răspundă cineva. Nu, răspunsurile sînt mult mai aproape, pentru că fiecare individ este un portal prin care o altă realite irumpe în realitatea noastră de zi cu zi. În termeni filozofici, transcendentul comunică cu imanentul prin om, acest loc unde eternitatea se întîlnește cu timpul, cum zicea Kierkegaard și după el Heidegger. D-asta îmi place să citesc, pentru că pot sta de vorbă cu oameni, cu cei mai luminați dintre noi. Dar peste tot sînt luminați, nu doar în cărți, de aceea îmi place să vorbesc cu oamenii, să-i iscodesc întrebîndu-i ei în ce cred și cum văd ei lumea. Din simplă lene, ca să nu fiu nevoit să bat tot amarul acela de drum pînă la pereții universului în care oricum nu știu dacă aș putea să bat. Cum să bați în ceva ce nu există?

În căutarea perfecțiunii

S-ar putea spune că una dintre cele mai mari provocări ale condiției umane este acceptearea imperfecțiunii. Imperfecțiunea lumii, imperfecțiunea oamenilor, imperfecțiunea mea. Dintre toate, probabil imperfecțiunea personală e cea mai greu digerabilă. Că ești mult mai prost decît îți place să crezi, mai rău, mai leneș și așa mai departe- să faci pace cinstită cu tine acceptînd toate astea, aceasta este ultima frontieră, nu spațiul, cum ar vrea căpitanul Picard să ne facă să credem. La imperfecțiunea celor din jur, în schimb, ne raportăm mult mai ambivalent. Ne bucură și ne întristează în același timp. Ne bucură pentru că în imperfecțiunea celor din jur găsim, printr-un procedeu obscur de inversiune psihologică, compensare pentru propriile noastre imperfecțiuni. Și ne întristează pentru motive evidente cărora n-are rost să le mai spunem pe nume. Ne plimbăm imperfecți, înconjurați de oameni imperfecți, într-o lume imperfectă, dar, culmea ironiei, mereu în căutarea perfecțiunii. De unde ne-o fi venit ideea asta?

Filosofia a murit. Trăiască filosofia!

Titlul unei ştiri Reuters: De ce există ceva? Oamenii de ştiinţă descoperă o părticică din răspuns. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic, dar în mine a atins nişte corzi care au cîntat o melodie cu  un amestec de tonuri vesele, ironice, răzbunătoare, melancolice şi optimiste în acelaşi timp. Pe scurt, aproape o simfonie.

De ce? E vorba de o poveste pe care cei  sensibili la vocea de sirenă a filosofiei o pot aprecia cel mai bine. Filosofia a fost odată ca niciodată piatra de temelie a tuturor întreprinderilor intelectuale ale umanităţii. Apoi, foarte recent, filosofia a fost detronată de ştiintă, care acum o priveşte de sus şi abia dacă o mai bagă în seamă. De fapt Zeitgeistul creat de ştiinţa modernă e atît de puţin sensibil la chemările filosofiei încît filosofia abia dacă îşi mai găseşte locul în lumea academică de azi dominată de discipline ştiinţifice serioase. Ca orice detronat, filosofia trebuie acum să se împace nu doar cu punerea din ce în ce mai mult la îndoială a legimitităţii vocii ei între vocile certificate ale vremii, dar mai ales cu ruşinea intrinsecă  faptului că odată a fost totul şi acum e din ce în ce mai puţin, aproape nimic.

Cred că am mai spus odată aici pe blog că istoria e plină de ironii şi filosofia se vede astăzi răzbunată chiar de ştiinţa care o detronase. Ştiinţa, care a debutat prin anihilarea  invizibilului,  e nevoită să stea din nou în faţa invizibilului, după cum poetic şi speculativ încercam eu să arăt aici. Acum, ştiinţa e nevoită să se întoarcă şi la întrebări specific filosofice, pe care iniţial le expediase ca irelevante. Întrebarea fundamentală a filosofiei este de ce există ceva mai degrabă decît nimic. De fapt, s-a spus că filosofia a luat naştere din mirarea că există ceva mai degrabă decît nimic. Pentru ştiinţă, o astfel de întrebare nu era decât expresia unui efort speculativ fără speranţă şi fără rost cu care nu voia să aibă nimic de-a face. Doar că în urma celor mai noi avansuri ştiinţifice (avansuri pentru care LHC-ul de la CERN, care acum vreo doi ani speria lumea cu găuri negre, joacă un rol extreme de important) care descoperă noi şi noi mistere care stau la baza realităţii noastre de zi cu zi, ştiinţa redescoperă întrebările depăşite ale filosofiei. Unul dintre aceste mistere fundamentale ale realităţii noastre e legat de problema materie-antimaterie. La început Universul era format din materie şi antimaterie în proporţii egale, numai că în prima secundă antimateria a dispărut aproape în totalitate, ceea ce a dus la Universul în care trăim astăzi, cu stele şi oameni făcuţi din materie. De ce a cîştigat materia şi nu antimateria, aceasta e întrebarea! la care ştiinţa încearcă să răspundă şi al cărei ecou e întrebarea de ce există ceva? pusă de Reuters. Întrebarea asta ar putea fi pusă şi în legătură cu începutul însuşi al Universului- care nu avea nicio motivaţie inexorabilă să existe, pentru că nu avea de fapt niciun fel de motivaţie, din moment ce nu exista. De ce există ceva mai degrabă decît nimic?  întreba  de mult filosofia. De ce există ceva?  întreabă azi cea mai nouă ştiinţă.

Mă simt foarte norocos că trăiesc astăzi. Da, ştiinţa ne-a dat şi bombele nucleare cu care ne ameninţă pe toţi Kim Jong-un, şi din punctul asta de vedere noi cei care trăim azi nu sîntem cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Dar cred că în următorii zece ani, după ce acceleratorul CERN o să atingă energia maximă şi datele obţinute o să fie interpretate, o să fim martorii unor descoperiri care o să schimbe radical înţelegerea noastră despre natura fundamentală a realităţii, o înţelegere care o să fie mai bogată pentru că o să fie nevoită să-şi aducă aminte de înţelepciunea antică a filosofiei şi poate chiar alte feluri de înţelepciune antică.

Trăiască LHC! Trăiască CERN!

Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Moartea lui cogito

Detest sa scriu fara diacritice, dar o s-o fac si azi. Am vazut, la recomandarea lui Slavoj Zizek, Being There (cu Peter Sellers). Zizek zicea ca acesta ar fi cel mai bun film american. Nu mie personal, desigur.

Filmul e o comedie excelenta, dar e mult mai mult decit atit. Dupa ce l-am vazut am inteles si de ce i-a placut lui Zizek atit de mult. Anume pentru ca este despre moartea subiectului. Totul a început cu moartea lui Dumnezeu, dar astăzi se vorbeste despre sfirsitul artei, sfirsitul istoriei, sfirsitul muzicii, sfirsitul limbajului, sfirsitul subiectului-eu si despre multe alte sfirsituri.  Ca sa nu mai zic despre sfirsitul petrolului, al apei potabile si chiar al lumii, despre care anul asta se vorbeste mai mult decit alta data (2012). Dar astea sint niste forme mai necioplite de sfirsit, de care poata sa vorbeasca toata lumea, spre deosebire de primele, care sint rezervate doar capetelor mai luminate.

Slavoj Zizek a scris cu pasiune despre cogito, si e de inteles ca i-a placut Being there, pentru ca filmul asta este inainte de orice altceva despre moartea lui cogito. In film, un individ matur dar semi-retardat, traieste exclusiv prin reproducerea a ceea ce vede la televizor. Nu are niciun fel de procese cognitive personale, nici emotii, ci e imitatie pura. Hiper-realitatea televizorului e realitatea lui, in care e cu totul dizolvat sau mai bine zis din care nu s-a produs niciodata ca subiect autonom, ca sine, eu, individualitate. Dar chiar si asa, reuseste sa ajunga sa influenteze politica si economia celei mai puternice tari din lume. Recunosc ca nu am inteles ce inseamna scena de la sfirsit in care Chance merge pe apa. Am citeva idei, dar nimic solid. Doar lichid.

Si cu toate astea, cogito nu e mort. Cine oare ii cinta prohoade si ii scrie epitafe? Nimeni altcineva in afara de cogito n-ar fi capabil sa constate moartea lui cogito. Ceea ce nu inseamna altceva decit: cogito a murit, traiasca cogito!

Paradox pe pîine

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.

Prea frumos să fie adevărat?

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

Există Dumnezeu

La două sute de ani după ce Occidentul se pregătea să-i dea lovitura de graţie lui Dumnezeu (Laplace îi spunea lui Napoleon că nu are nevoie de ipoteza Dumnezeu) şi la o sută de cînd Nietzsche anunţa că Dumnezeu chiar a murit,  Occidentul pare a se întoarce astăzi, dacă nu la Dumnezeu, cel puţin la problema Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit în ultimul timp un subiect de discuţie pentru învăţaţii lumii occidentale, după ce o vreme se crezuse că Dumnezeu mai poate consitui subiect de discuţie doar pentru proşti.

În contextul ăsta, cartea lui Anthony Flew, There is a God, care a fost cel mai serios ateu al secolului XX, serios în sensul că argumenta sistematic şi cu greutate împotriva existenţei lui Dumnezeu, reprezintă, după mine, unul dintre cele mai semnificative evenimente în in istoria intelectuală recentă a Occidentului. Asta pentru că Anthony Flew a recunoscut, după ce a ajuns celebru pentru ateismul său, că s-a răzgîndit. Că pe baza argumentelor, în special prin cele mai mari descoperiri din fizica şi biologia secolului XX, a ajuns la concluzia (asta face un om raţional, îşi adaptează credinţele în funcţie de argumente, nu invers) că Dumnezeu există.

Răzgîndirea lui Flew e în sine remarcabilă, dar mai mult decît atît e semnul unei reconsiderării serioase a tezei morţii lui Dumnezeu de către un Occident care demonstrează astfel că n-a înnebunit încă de tot.

PS: Pentru cei care vor cartea, am un pdf în engleză pe care o să-l dau oricui o să mi-l ceară.