O navă spațială

 

fata cu fragi

Toată vara am stat la soare. La un moment dat eram negru, foarte negru. Toată vara am murit de cald. La un moment dat mi se părea că am murit și am ajuns în iad, atît de cald era. Dar doar din acest punct de vedere, pentru că altfel vara mea a fost destul de ruptă din rai. Deci nu mă plîng. Deloc. Vreau doar să spun că la un moment dat căldura mi se părea un blestem. Acum deja s-a răcorit puțin și deja caut soarele și căldura ca și cum aș fi trăit la Polul ord în ultima vreme. Așa că ieri am stat cîteva ore la soare, pe care l-am sorbit ca și cum nu l-aș mai fi văzut de cîțiva ani. Așa e omul, uită repede. Sau cel puțin așa sînt eu, uit repede. Uitasem și să mai scriu. Uitasem că nimic nu mă face să mă simt mai plin de sens decît scrisul. Am făcut lucruri mai importante, lucruri care îmi asigură existența, și am uitat că, orice ar fi, singura existență care merită asigurată e doar una care e îmbibată în sens. În fine, ieri am citit Fata cu fragi și am scris și mi-am amintit ce bine e să te scalzi în sens, iar faptul că în același timp mă scăldam și în lumina aurie și călduță, potrivită, a soarelui de toamnă, a făcut îmbăierea mea și mai minunată.

Uitasem să mai scriu și aici. Dar în momentele astea îmi aduc aminte. Chiar dacă am lucruri mai importante de făcut, lucruri care îmi asigură continuarea existenței lumești, adică în lume, mi-am adus aminte că scrisul e cel care îmi asigură continuarea existenței sufletești, adică în mine, cea mai importantă dintre toate felurile de existență.

Am scris și am citit și m-am încălzit și mi-am promis să nu mai uit. Dar lumea are un fel de a ne inunda cu nimicurile ei (căci lumea e un ocean de nimicuri care, amestecate și legate între ele, par importante) și a ne face să uităm unde curge adevărata viață.

De două luni sînt consilier de probațiune, la fel cum eram acum zece ani cînd am început prima data, și deși nu văd asta ca pe un regres, ci doar ca pe o învîrtitură în marea tiribombă a vieții, știu că viața mea nu e asta. Fac în continuare emisiuni scurte, Reflecții de cîte 15 minute, în fiecare zi, la o televiziune pe internet (asta nu e oare contradictio in adjecto? nu, nu e, nu mai există așa ceva în ziua de azi), A7 TV, unde pentru prima dată în viața mea, sînt plătit să vorbesc, să spun ce-mi trece prin cap, și asta e minunat, dar nici asta nu e viața mea.

Viața mea curge cu adevărat doar odată cu cerneala invizibilă a tastelor laptopului meu, atunci cînd le apăs pentru a da deschide porți către interior, către suflet, căci doar acolo e adevărata viață, care moare nebăgată în seamă cînd uit să scriu, cînd uit să mă uit la ea așa cum te uiți la un pîrîu sau un rîu sau o mare, adică pierdut, cu atenție, fascinat, pierdut, curios, mirat pînă la cer, plin de speranță că voi înțelege și voi putea da formă, plin de anxietate că de fapt nu voi înțelege nimic și îmi voi trăi viața fără rost, sufocat de sîrme ce desenează forme goale.

Așa mi se pare, așa mi s-a părut mereu, dar cine știe, poate viața sufletului nu se pretează la cuvinte, poate pur și simplu n-am cuvinte pentru ea și poate nici n-o să am vreodată. Poate o să am altceva, nu cuvinte, cine știe. Sau poate n-o să am nimic. Pînă la urmă tot ce contează e să am bună credință, reverență pentru viață și iubire pentru tot ce există. Pentru că sfîrșitul lumii a și venit deja, așa mi se pare cînd citesc știrile, și nu există, asta știu sigur, nicio altă navă spațială care să ne salveze de moartea și distrugerea de aici de jos, decît iubirea.

 

Anunțuri

Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Cu tăvălugul prin Alaska

Imagine

Duminica trecută, după un weekend petrecut în cabana (sau cabina) din imagine, am oprit, aproape împotriva voinței mele, într-un magazin cu tot felul de chestii. Cum aproape toate lucrurile bune ni se întîmplă împotriva voinței noastre, am găsit în magazinul respectiv o carte despre cultura nativă din Alaska. Cartea este proiectul unui fotograf pe nume Roy Corral care s-a plimbat peste tot prin Alaska, cît e ea de mare (și e foarte mare!), prin sate izolate și uitate de lume, unde a încercat să imortalizeze ultimele vestigii ale unei culturi care nu e deloc imortală.

Modernitatea este, simplu spus, perpetua înlocuire a unor lucruri cu alte lucuri, cu lucruri noi care se doresc mai bune decît cele vechi. Lucrurile noi pot fi bune, și de cele mai multe ori chiar sînt, dar lucrurile vechi sînt mult subestimate în zilele noastre. Nu e deloc întîmplător că America, una dintre cele mai moderne țări din lume, e responsabilă de dispariția atîtor culturi indigene. Dispariția culturilor era inevitabilă, a indivizilor însă nu era, dar asta e altă poveste.

Încercarea de a păstra în fotografii ceva ce a fost odată o formă de viață, are în ea un element tragic pe care nu sînt capabil să îl descriu așa cum ar merita. Tragicul ăsta, la fel ca orice tragic serios, se învecinează foarte mult cu comicul: fotografia, care e o tehnologie și o formă de artă modernă, încearcă să salveze tocmai ceea ce modernitatea însăși a distrus. Ironicul și comicul se țin mai mereu de mînă și au întotdeauna tragicul în apropiere.

Uitîndu-mă la fotografii și cititind cîte ceva din cartea asta  (Alaska native ways- what the elders have taught us) în timp ce ne îndreptam înspre Anchorage printre munții din Alaska pe care niște linii multi-etajate de nori îi făceau să pară mai frumoși decît altă dată, a început să mă posede sentimentul tragic că sînt și eu o particulă în tăvălugul nimicitor al modernității- citind despre o cultură pe moarte în timp ce admiram peisajul care a dat viață respectivei culturi: ironic, comic, tragic. Nu neapărat în ordinea asta.

Imagine

Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Filme cu împuşcături

Am fost să văd The Expendables, filmul în care au fost adunaţi toţi super-eroii umani ai ultimilor 30 de ani, la fel cum în The Avengers au fost adunaţi toţi super-eroii supra-umani ai benzilor desenate. Un film în care îi ai pe Schwarzenegger, Jean-Claude Van Damme, Sylvester Stallone, Chuck Norris, Dolph Lundgren, Jet Li, Bruce Willis, Jason Statham şi alţii, nu poate fi decît un film la care te duci sperînd că nu o să te vadă nimeni. Sigur, Bucureştiul e un oraş mare, dar ştim cu toţii că natura haotică a unui sistem urban de trei milioane sau mai mult de locuitori e uneori mînată de un soi de teleologie sadică capabilă să  ne arunce nas în nas cu vreun cunoscut exact atunci cînd ne dorim asta cel mai puţin.

M-am dus în primul rînd intrigat de faptul că filmul acesta are totuşi o notă mare pe IMDB, care, fără a fi absolut, e un indicator cît de cît rezonabil pentru modul în care un film este primit de mase. Şi masele, oricît de lipsite de gust ar fi, au totuşi nişte standarde minime pentru ceea ce, bineînţeles lipsit de orice valoare artistică, produce totuşi un anumit tip de delectare estetică. Şi nu-mi pare rău că m-am dus, pentru că mi-am elucidat misterul. Filmul nu este un dezastru în primul rînd pentru că nu se ia în serios: în filmul acesta Chuck Norris spune bancuri cu Chuck Norris, Arnold face glume despre Terminator, şi toată pleiada de super-eroi recunoaşte în cele din urmă că locul ei e la muzeu.

Ducîndu-mă la filmul acesta am vrut să văd şi dacă pot să rezist la un film “de acţiune”. Acţiunea nu e altceva decît un vid care simulează că ar fi ceva. Atunci cînd doi musculoşi se bat, o să cîştige unul sau celălalt. Cînd două maşini se urmăresc, toată tărăşenia nu se poate termina decît cu vreuna dintre ele explodînd sau plonjînd de pe vreun pod. Cu alte cuvinte, acţiunea este forma supremă de plictiseală, şi faptul că filmele de acţiune sînt totuşi cele mai gustate de public, arată cît de serios şi efectiv e procesul de cvasi-zombificare la care e supus individul modern. Filmele lui Tarkovski sînt artistice în cel mai înalt grad tocmai pentru că în ele nu se întîmplă absolut nimic. Narativitatea unidimiensională a filmelor de acţiune e înlocuită acolo de explorarea poetică a universului existenţial despre care, se ştie, habar n-avem în cîte dimensiuni există.

Faimă netransmisibilă

Pushwagner e un artist norvegian care arată foarte rău. Arată rău pentru că s-a ruinat prin paradisuri artificiale. A studiat la   Şcoala de Artă şi Design din Oslo, dar apoi a început să consume droguri. Şi a consumat în stil mare, aşa cum le fac artiştii pe toate. Dar l-a un moment dat, probabil unul dintre ultimele momente în care ar fi putut s-o mai facă, s-a trezit şi a reuşit să spargă bula în care creda că trăieşte ca în rai dar în care de fapt se sufoca încet şi sigur. A renunţat la consum şi s-a apucat să deseneze. Cel puţin aşa am auzit eu povestea de la un prieten din Oslo, în timp ce făceam fotografiile de mai jos. Le-am furat din expoziţia de pe Arke Brygge, ca un bun român ce sînt. Un prieten i-a cumpărat pe nimic desenele, care au fost imediat recunoscute  ca voloroase şi în consecinţă preţul lor a crescut ameţitor. Pushwagner şi-a dat prietenul în judecată, şi-a recuperat desenele şi acum se bucură de celebritate. Dacă ai o expoziţie pe Arke Brygge, cea mai hip zonă din Oslo, înseamnă că eşti foarte faimos. Să sperăm că Pushwagner mai are destulă vitalitate în corpul său supra-folosit pentru a se bucura de plăcerile faimei. Ar fi păcat să se piardă aşa, în van. Din păcate faima nu e transmisibilă, ca s-o lase moştenire cuiva, spre deosebire de alte boli.