Archive for the ‘povestiri’ Category

i

Simțea că o iubește, dar nu cu toată inima. Sentimentul era intens dar localizat. Nu se simțea plin.

O cunoscuse pe Anca în urmă cu un an. El mergea la Biblioteca Centrală Universitară pentru a-și scrie dizertația de master, ea era acolo învățînd pentru ultima sesiune. Frecventînd amîndoi aceeași sală, se văzuseră de mai multe ori accidental și își aruncaseră priviri timide și scurte la început, iar pe măsură ce se vedeau din ce în ce mai îndrăznețe și mai lungi. Mihai era prea timid ca să facă el primul pas, deși Anca i se părea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el vreodată în realitate. Avusese întotdeauna problema asta și îi invidia pe cei care puteau să abordeze o fată cu naturalețe și dezinvoltură. Recunoștea că arta agățatului era una de care el era cu totul străin și pe care credea că nu ar putea s-o învețe vreodată pentru că ținea de un mod de a fi mai mult decît de un mod de a face. Mihai nu era dintre aceia care nu sînt în stare să schimbe două vorbe cu o fată din cauza emoțiilor. Din contră, era spiritual, poate prea spiritual, amuzant și se pricepea să vorbească despre orice. Problema, de care era prea bine conștient, era neputința lui  de a crea ocazia în care astfel de conversații să aibă loc. O privea pe fata cu păr roșcat și ochi negri, pe care atunci nu știa că o cheamă Anca, cu o privire în care se amestecau dorința, disperarea și resemnarea. Era aproape sigur că Universul e indiferent la dorințele lui, și de aici disperarea și resemnarea. I se părea că ar fi nevoie de o minune pentru a o cunoaște pe fata cu păr roșcat și ochi negri și știa foarte bine că minunile sînt foarte rare. În orice caz, lui nu i se întîmplase niciuna. La fel de bine știa că zidul de gheață care îl despărțea de ea putea fi foarte ușor topit de o simplă remarcă accidentală, de un bilețel, poate un zîmbet mai susținut, și mai ales știa că nu are nimic de pierdut. Dar toate astea nu schimbau cu nimic faptul că el era absolut incapabil să facă ceva de felul acesta, în afară de priviri mai mult sau mai puțin timide. Nici măcar faptul că din privirile ei înțelegea, sau cel puțin așa i se părea, că și ea simțea ceva asemănător.

Sesiunea era aproape de  final și ea venea din ce în ce mai rar la bibliotecă. Sistemul bibliotecii cerea ca locurile să fie rezervate de la un birou special de rezervări. Lui Mihai biroul acesta i se păruse mereu inutil, ca și altele din felul în care funcționa biblioteca. Știa că își poate alege un loc și direct din sala de lectură, așa că acum urcă fără să mai rezerve loc în prealabil. Ajuns în sala patru, observă imediat că ea era acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Lîngă ea era un loc liber și el îl alese imediat, fără să stea pe gînduri. Pînă atunci nu mai stătuse niciodată lîngă ea, și nu era ăsta cel mai bun loc, pentru că nu poți privi în ochi pe cineva care stă lîngă tine. Și pînă atunci tot ce făcuse fusese să o privească. Nu era prima dată cînd simțea imperativul “acum ori niciodată”, dar era prima dată cînd inima îi bătea cu putere și știa că într-adevăr e acum ori niciodată. Era atît de aproape încît îi simțea parfumul, un parfum pe care nu îl cunoștea dar care îl amețea și parcă îi spunea “haide, îndrăznește!”. Cu inima bătînd și tîmplele zvîcnindu-i puternic, Mihai își scoase din buzunar telefonul și scrise cu litere mari “Bună, eu sînt Mihai”. Împinse ușor telefonul înspre ea. În timp ce făcea asta simțea natura invazivă a gestului său. Era pe jumătate laș, căci nu avea curaj să îi spună bună fără ajutorul telefonului, pe jumătate barbar cotropitor prin faptul că împingea telefonul în spațiul ei intim forțînd-o astfel să reacționeze.

Cele cîteva secunde care au trecut de cînd el a împins telefonul și pînă cînd ea l-a observat și a reacționat, au avut în ele ceva din nesfîrșitul eternității sau din chinurile iadului. “Iadul poate fi veșnic chiar fără a fi nesfîrșit în timp” înțelese Mihai în cele cîteva secunde chinuitoare. Erau chinuitoare pentru că în mintea lui toată povestea lua proporții hiperbolice care depășeau cu mult realitatea situației. Și realitatea situației, văzută din afară, era simplă: un băiat trimite un mesaj unei fete sperînd să primească un răspuns pozitiv. Și acela a fost momentul în care Mihai a aflat că pe ea o chema Anca.

 

ii

Trecuse un an de cînd era cu Anca și fusese cel mai fericit an din viața lui. Anca era nu doar frumoasă, ci după cum ghicise din privirile ei, era și bună și inteligentă. Detesta minciuna și avea planuri de viitor.  Pe măsură ce se apropiase de ea, Mihai îi descoperise și mai mult frumusețea, bunătatea și inteligența. Pe scurt, se îndrăgostise de ea. O iubea, dar nu pe deplin. O parte din el rămăsese neatinsă de Anca. Auzea un cîntec de sirenă care venea de..ei bine, de nicăieri și de peste tot. Își amintea de momentele în care o văzuse prima dată la bibliotecă. I se părea atunci că ea este dragostea. Apoi, pe măsură ce Anca devenea mai reală, cu atît dragostea, orice ar fi însemnat cuvîntul ăsta, devenea mai ireală.  Blestema natura umană pentru festele pe care le juca oamenilor. Văzut de afară,  pute fi descris ca încă un porc de bărbat care s-a plictist de partenera lui. Văzut de acolo de unde doar el se putea vedea, era un om slab bîntuit de fantoma posiblității. Cîntecul de sirenă era de fapt un vînt puternic ce nu îl lăsa se prindă de nimic concret. În cele din urmă nu putea să sfîrșească altfel decît zdrobit de vreo stîncă, dar asta nu schimba nimic situația lui disperată. Citise cîndva un articol în care autorul folosea un termen englezesc, proximity incentives, pentru a descrie modul irațional prin care oamenii se lasă atrași de satisfacții imediate deși știu că destinația finală le poate fi fatală. Cel mai bun exemplu erau fumătorii, care cedau întotdeauna satisfacției pe termen scurt deși toate dovezile le spuneau că pe termen lung efectele fumatului sînt dezastruoase.

Stă în bibliotecă și scrie, la fel ca acum un an. Astăzi, o blondă cu ochi verzi tocmai i-a aruncat priviri scurte însoțite de un zîmbet jucăuș. Nu e sigur dacă el e cel care a început jocul din priviri, dar e sigur că îi plac ochii blondei. Și golul din el privește afară și parcă spune, uite, ea are forma mea! Între timp, își cumpărase un telefon cu un ecran mai mare.

 

Era de fiecare dată trist cînd vedea blocul murdar în care locuia. Tristețea se continua în lift pînă la etajul zece unde îl aștepta garsoniera în care vara era prea cald și iarna  prea frig. Dar acum tristețea era o fiară sălbatică ce îi sfîșîia inima cu gheare reci și otrăvite. Și otrava asta era dintre cele mai periculoase, dintre acelea care nu aduc moartea ci doar te lasă să o contemplezi în toată goliciunea ei obscenă.

Bebe, așa i se spunea fratelui său, căzuse pe șine în fața metroului la stația Tineretului.   Ce tineretului ? Moartea, în cazul ăsta, căci bebe avea doar 25 de ani. Apropiindu-se de lift, i se părea că îl aude alergînd pe scări, așa cum făcea mai mereu. Bebe se plîngea mereu că nu face destulă mișcare și că s-a îngrășat. Ar fi vrut să o ia pe urma lui dar simțea că nu are putere să urce niciun etaj, cu atît mai puțin zece. Dintr-o dată i se păru că din golul mare ce îi umplea stomacul ar putea aduna destulă putere ca să urce după el, doar că în aceiași secundă gîndul că  Bebe era mort, dînd buzna prin toate sinapsele,  îi închise stomacul și îi fură vlaga. Așa că luă liftul. De la lift pînă la ușă era întuneric și întunericul îl făcea să creadă că poate doarme, poate visează, poate nimic nu e adevărat. Poate chiar acum Bebe o să-i pună o piedică așa cum făcea mereu și cum făcuse atunci cînd el își spărsese nasul într-un cuier pe care un dobitoc de vecin îl lăsase pe coridor și cînd îl urîse pentru asta. Își amintea că uneori Bebe îl scotea din sărite și în momente alea îl ura. Își dorea să nu-l mai vadă niciodată. Și acum că nu mai era, era tot ce își dorea să vadă și își dorea să nu mai vadă nimic altceva știind că nu o să-l mai vadă niciodată pe el.

Aprinse lumina pe hol și după ce durerea pricinuită de valurile de fotoni trecu, ar fi vrut să o stingă din nou. Acolo pe hol erau pantofii lui sport pe care și-i luase cu o săptămînă în urmă. Acei pantofi care costaseră 400 de lei. Bebe își lua întotdeauna lucruri scumpe. Se supărase atunci pe felul lui iresponsabil de a cheltui banii și fusese invidios că printr-un mecanism misterios Bebe avea mereu bani să-și ia cîte ceva scump. Apoi el trebuia să plătească întreținerea pentru amîndoi. Acum nu mai trebuia să plătească niciodată întreinerea pentru el, și gîndul ăsta îl lovi în stomac cu puterea unui ciocan iar mecanismul care produce lacrimi se pusese în mișcare pînă la ultima rotiță, dar aceasta era blocată. Plînsul lui era mut, ceva îl ținea înăuntru, unde se lovea de toți pereții ființei lui făcîndu-l să se simtă ciuruit.

O amețeală ciudată îl făcea să se simtă despărțit de corp și să plutească. Pluti înspre baie și acolo se văzu spălîndu-se pe mîini. Era primul lucru pe care Bebe îl făcea de fiecare dată cînd intra în casă. El mai uita. I se părea că Bebe stă într-un colț și îl privește aprobator și mai i se părea că spălîndu-se pe mîini execută un ritual care ar putea să dea timpul înapoi. Dar timpul curgea iremediabil înainte fără să-i pese că în curgerea lui  strivea vieți. Și cum să-i pese, lui, care forma împreună cu spațiul un continuum ce cuprindea sute de miliarde de stele?! Pe un bulgăre albastu o trestie cugetătoare își dorea să dea timpul înapoi. El și alte cîteva sute de milioane, probabil. Dar asta nu era de ajuns ca să schimbe ceva în continuumul spațiu-timp. În timp ce se spăla pe mîini se gîndea la poveștile SF pe care le știa și care erau inspirate din teorii științifice serioase. Apoi se gîndi: dacă spațiul și timpul formează un continuum, înseamnă că între ele  trebuie să fie o asemănare fundamentală, și dacă poți să mergi prin spațiu încoace și-ncolo, de ce n-ai putea să mergi și prin timp la fel, înainte și înapoi? Dar săgeata timpului rămînea în continuare îndreptată inexorabil în jos.

De ani de zile primul lucru pe care îl făcea cînd intra în casă era să aprindă calculatorul. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să aibă habar ce face. Îl trezi scurtul intro muzical care îl anunța că s-a încărcat sistemul de operare. Îi plăcea melodia, dar se certase cu Bebe atunci cînd acesta instalase noul Windows 7. Poate doar ca să nu fie ca Bebe, el insistase să rămînă la vechiul XP căruia îi știa toate secretele. Asta era una dintre diferențele dintre el și Bebe, se gîndi. Lui îi plăcea siguranța pe care i-o dădeau lucrurile familiare, în timp ce lui Bebe îi plăcea noul. De exemplu, începea trei sau patru jocuri și termina doar unul. În plus, Bebe schimba și prietenele la fel de ușor, dar asta, își spuse, n-avea de-a face doar cu slăbiciunea lui pentru nou. Își aminti că Bebe avea întotdeauna cele mai frumoase fete fără să se chinuie. În schimb pentru el nu era așa de ușor. Întotdeauna îl invidiase pe ascuns pentru succesul lui la fete. Și acum Bebe, chipeș și atletic cum era, era doar o bucată de carne secționată și în curînd nu avea să mai fie nici atît. Durerea lui nu reușea să plîngă. Poate totul era încă prea ireal, poate o umbră de provizoriu mai colora încă ceea ce era de fapt definitiv.

Acum sistemul era încărcat și pe desktop erau zeci de iconițe, înghesuite haotic. După cîteva minute își dădu seama că privea în gol și că mîna lui era pe mouse așteptînd o comandă. Ca și cum ar mai fi vreo comandă care să aibă sens în fața morții. Ca și cum cineva ar putea să-și dorească altceva, în tot Universul ăsta mare, decît ca moartea să nu mai fie. Dar moartea era în continuare. Și pînă la noi ordine domnia ei era supremă. Simțea că orice alte ordine ar putea să dea oamenii, sînt doar joacă de copii comparate cu impotența lor de a poruncii morții. Se gîndea la toate lucrurile astea aproape cu detașare, și abstractizată astfel, moartea îl durea mai puțin. Asta pînă în secunda în care trupul care nu avea să se mai miște niciodată al lui Bebe îi veni în minte. Dintr-o dată moartea nu mai era o idee, aproape că nici nu mai exista. Totul se reducea la: Bebe e mort! “Bebe” e mort. Gîndul ăsta nu mai era doar un gînd, ci formase, printre organele pe care le avea deja, un nou organ din carne și singe la fel ca celelalte. Putea să-l simtă și știa că o să facă întotdeauna parte din el. Organul ăsta căpătase viață în fiziologia lui, ca și cum viața asta ar fi putut regleze echilibrul tulburat de moartea lui Bebe. Dar nu putea. Nimic nu putea și durerea îl făcu din nou să se simtă aproape de leșin. Dar nu putea să plîngă. Durerea lui era ca o furtună în care vîntul smulge copaci și acoperișuri dar în care norii rămîn uscați.

Comanda pentru mîna care stătea pe mouse veni în cele din urmă, dar nu ca un act voluntar, ci ca un reflex. Programul pe care îl deschidea întotdeauna primul era Yahoo Messenger. Făcu și de data asta la fel, cu gesturi mecanice, fără să gîndească, pentru că fiecare mișcare a gîndirii îi producea durere la fel cum fiecare mișcare a piciorului îți produce durere atunci cînd ai un cuțit înfipt în el. Messengerul memorase identitatea și parola lui Bebe. Erau acolo. Pentru  un moment simți că ar putea să intre în pielea lui Bebe și să trăiască în locul lui. Ar fi fost fericit să renunțe la viață și să îl lase pe Bebe să trăiască în locul lui. Se gîndi apoi că realitatea virtuală e oricum plină de fantome, plină de oameni care și-au lăsat carnea și oasele și părul pe scaun și au pătruns, prin dexteritatea degetelor, într-o lume în care tot ce contează e ce spui și cît de bine te pricepi să asortezi asta cu emoticoane. Ar putea să fie fantoma lui Bebe în virtual, se gîndi, și gîndul ăsta îl făcu, acum că durerea deja îi fura luciditatea, să creadă pentru un moment că așa ceva ar fi posibil. N-ar mai fi nevoie să se ridice niciodată de pe scaunul din fața calculatorului. I se părea că oricum nu mai are rost să se ducă nicăieri, acum. Toate destinațiile i se păreau dinainte fundături și din cauza asta nu mai merita să te ridici de pe scaun. Moartea parcă absorbise totul în nimicul ei atotcuprinzător și totul strălucea acum cu lipsa ei de lumină, cu generozitatea ei de gaură neagră.

Așa că apăsă pe butonul “Sign in”. O fereastră cu mai multe mesaje offline apăru imediat și îi atrase instinctiv atenția. Nu erau pentru el, erau pentru Bebe, și tocmai din motivul ăsta i se păreau cele mai importante mesaje offline din istoria serviciilor de mesagerie instantă.

Erau acolo mesaje de la cîțiva prieteni prieteni comuni, amestecate cu alte mesaje de la nimeni. Oameni care se adresau unui Bebe viu, fără să aibă habar că Bebe era mort.

 

“bah sa nu uiti sa iei biletele pentru filmul de mine- vezi ca sintem sase daca tu vii cu frate-tu- -intreaba-l si pe Andrei daca vrea sa vina si daca vine sa mai caute pe cineva ca sa fim opt”

“mai esti? daca mi-ai inchis iar in nas sa stii ca ai incurcat-o- vad ca nu mai esti- a fost ultima data cind ai vorbit cu mine, sa stii”

„ Da-l mai departe la toata lista si vezi ce vrea fiecare de la tn: 1)nr de tel 2)un sarut 3)sa fim impreuna 4)sa ne plimbam 5)iubirea ta. raspuns obligatoriu…lipsa de ocupatie scz de mass pt cei cu dnd l`am primit si eu”

“ce faci mah?- facem un unreal? daca esti, baga-te pe gameszone acuma ca sint niste noobi acolo, ii faci praf- sa te bucuri si tu ca bati pe cineva 😀 “

“ diseara ne intilnim in parc, la 6- Tineretului, locul unde ne intilnim de obicei-sa aduca cineva o minge daca are”

„17 ani si sufar de o forma rara de leucemie , singura mea sansa este un transplant de maduva , fara transplant nu voi mai putea trai , operatia costa 55.000 $ si familia mea a strans deja 32.000 $ si in cazul meu , cei care se ocupa , fundatia care ma va ajuta sa strang banii a incheiat o intelegere cu Yahoo si AOL si voi primi 0.01 centi pe fiecare mesaj dat mai departe……te rog frumos din tot sufletul meu da mesajul mai departe pentru ca si eu sa fiu la fel ca voi…

“stii Bebe, n-am avut curajul sa-ti spun fata in fata-asa ca iti spun pe mes-nici macar nu am curajul sa iti spun cind esti online, asa ca iti las mesajele astea offline-nu am vrut sa ies cu tine nu pentru ca nu imi place de tine-imi place de tine si chiar foarte mult, asa cum nu mi-a mai placut de nimeni pina acum-tocmai asta cred ca a fost-mi-era frica…dar acum, ca ma gindesc mai bine, imi dau seama ca nu am de ce sa-mi fie frica- m-am inselat de multe ori pina acum, dar tu esti cel mai bun om pe care l-am intilnit eu vreodata-cind ma uit in ochii tai ma faci sa simt ca nu am niciun motiv sa-mi fie frica-gata, am spus-o J d-abia astept sa vorbim J sper sa intri diseara…”

“ am nevoie de banii aia saptamina asta-imi pare rau te grabesc dar imi trebuie neaparat- da un buzz, ceva,  sa vedem cum facem”

Abia după ce termină de citit ultimul mesaj simți în gură gustul sărat al lacrimilor care îi curgeau din ochi ca dintr-o fîntînă arteziană îmblînzită. Izbucnise în plîns de la prima literă pe care o citea în numele lui Bebe.

 

Soarele rasarea parcă mai proaspăt ca niciodată, pentru a cine știe cîta oară, doar ca să lumineze o lume pentru care întunericul ar fi fost mult mai potrivit. Sau cel putin așa credea Andrei, căci el de mult nu mai vazuse altceva decît lucruri care ar fi trebuit să rămînă veșnic ascunse pentru lumina zilei.

Ține degetul pe trăgaciul mitralierei și așteaptă. Din cînd în cînd, în cîmpul lui vizual apar niște forme mișcătoare destul de bine conturate, solide.  Nu praf si fum, dar totusi, datorita distanței de aproape două sute de metri, aceste forme rămineau  intr-un obscur care îi oferea lui Andrei suficienta libertate pentru a da acestor forme ce continut ii convenea lui. Stia foarte bine ca acele forme sint oameni, dar prefera sa creada ca sint altceva. Datoria lui era sa se asigure ca nimic nu iese viu din bataia mitralierei lui. Acolo era dusmanul, si trebuia tinut la distanta. Si pentru ca dusmanul era suficient de incapatinat incit sa vrea cu orice pret sa inainteze, trebuia omorit. Ca acum, de exemplu. Momentele de asteptare luara sfirsit cind Andrei vazu ceva miscindu-se. Incepu sa traga. Zgomotul si vibratiile il faceau  sa creada ca mitraliera tine cu tinta. Faptul acesta, oricit ar fi fost de nepotrivit momentul, facu sa treaca prin capul lui Andrei gindul ca s-ar putea ca mitraliera sa nu fie in totalitate un instrument de ucis, si ca, intr-o masura oarecare, s-ar putea sa aiba menirea de a proteja tocmai ceea ce era destinata sa extermine. Oricit de absurd i se paru de la inceput si pina la sfirsit acest gind, era in el o greutate care il facu sa persiste in mintea lui pe tot parcursul secundelor in care isi facuse mitraliera sa scuipe moarte. Acum era din nou liniste. Inca doua forme, cel putin, fusesera trimise in lumea umbrelor adevărate de catre mitraliera lui Andrei. In timp ce cauta sa-si pozitioneze mitraliera astfel incit sa trimita inspre formele miscatoare cit mai multe proiectile ucigase, isi inchipuia ca acestea erau niste creaturi magice iesite din pamint. Era usor, pentru ca aveau deja culoarea pamintului. Ce improsca el cu moarte nu erau oameni, ci niste creaturi de lut controlate de un spirit rau, ele insele fara suflet. Asta facea doborirea lor si urletele de suferinta mai putin problematice pentru constiinta lui, constiinta care se incapatina totusi sa vada in acele creaturi diabolice, fiinte in carne si oase, exact ca el. “Din tarina ai iesit, in tarina te vei intoarce”, spunea el monstrilor iesiti din iad pe care, intr-adevar, ii facea una cu pamintul.
Odata calmul si linistea reinstalate, soarele, care de-acum stralucea de-a binelea, il facu sa iasa din poveste. Realitatea era trista si, gindi el din nou, i se potrivea mai bine noaptea decit ziua. Nu putu sa-si stapineasca un zimbet amar, desi resimtea in mod dureros absoluta nepotrivire dintre un zimbet, fie el si amar, si lumea in care traia. Zimbea amar la gindul ca ziua e un fel de gluma proasta, că mult mai serioasa, adica adecvata, e noaptea. Fireste, stia ca realitatea, zi sau noapte, ramine aceiasi; ca binele si raul sint categorii independente de ora la care se petrect sau de gradul de luminozitate. Doar ca asa i se parea lui. I se parea ca noaptea, prin capacitatea ei de a ascunde, de a izola, era un fel de negatie cosmica la adresa mirsaviilor de sub soare. Pe cind soarele, luminînd, crea comuniune intre toti si toate cite se află sub el,  și astfel consimțea, incuraja, aplauda ca un spectator cosmic punerea in scena a conditiei umane. Spectacol care, fapt limpede ca lumina zilei, înainte de a fi orice altceva, e tragedie.

Dar Andrei fu nevoit să lase gîndurile deoparte, căci  trebuia să își pună din nou mitraliera la lucru. Aceasta pauza in gindire insemna de fapt reluarea vietii, iar reluarea vietii insemna, culmea ironiei si a paradoxului, reluarea mortii. Dar cum nimic nu e vesnic, gindurile gasira din nou prilej sa puna stapinire pe Andrei. Își spunea povești prin care dădea formelor pe care trebuia sa le tina la distanta alt continut decit cel pe care il aveau in realitate, însă acestea se spulberau imediat ce mitraliera tacea. Liniștea îl forța acum să se gindeasca la ceea ce, atunci cînd formele apăreau în cîmpul sau vizual, trebuia tinut cit mai departe de cimpul constiintei. Ce facea el aici? Tinea piept dusmanului. Si chiar daca pina cum reusise sa tina dusmanul la distanta de pozitia pe care el o apara, deodata cimpul constiintei lui fu invadat de dusman. Ce era acest dusman? Observa singularul cuvintului dusman. Desigur, dusman era doar un cuvint care reprezenta de fapt mai multi dusmani. Deci dusman, devenea deodata dusmani. Dar acest dusmani era atit de vag…Substanta lui era o masa perfect omogena de indivizi, oameni fara fete si fara nume. Si pentru ca erau la fel, treceau din nou din plural, in singular, si Andrei revenea in fata aceluiasi dusman unic de la care please. Dusmanul era cel mult un balaur cu mai multe capete.

Din nou viata isi cerea drepturile, caci ceva se intimpla in bataia mitralierei lui Andrei. Dupa citeva momente de confuzie, timp in care mai trimise pe lumea cealalta citeva din acele creaturi fantastice construite in mintea lui, isi dadu seama ca ceva se intimplase: dusmanul reusise sa se apropie de el destul de mult. In esenta, situatia ramasese aceiasi: trebuia sa impuste tot ce misca. Numai ca in urma reconfigurarii pozitionale a situatiei Andrei nu mai avea de mitraliat forme goale care se preatau la orice continut ar fi vrut constiinta lui care ignora realitatea si isi creea una alternativa, sa le dea. Acum formele aveau propriile voci si fete. Putea sa vada singe si sa auda urlete de durere.
Urmatorul val de forme refuza cu indirjire sa permita materializarea creaturilor fantastice care faceau, pina acum, mult mai usoara munca lui Andrei. Nici chiar galagia facuta de mitraliera dezlantuita nu putea sa acopere o voce din propriul sau cap, care ii spunea ca formele miscatoare din bataia mitralierei lui nu sint cine stie ce creature malefice venite din alta dimensiuni, ci oameni in carne si oase ca si el. Deodata i se paru ca mitraliera lui face un zgomot insuportabil, care il facu sa se intrebe cum de il suportase pina atunci. Dar asta era nimic in comparatie cu arsurile pe care i le provoca oriunde pielea sa atingea metalul. In momentele in care viata si moartea se retrasera pentru a lasa loc gindirii, realizase ca totul era in ordine cu mitraliera: era acelasi docil instrument de ucis care isi facea bine treaba. Si atunci isi dadu seama ca atit zgomotul teribil cit si caldura care ii ardea carnea, veneau din el si se proiectau asupra acestui obiect neinsufletit si aducator de neinsufletire. Ciudatenia nu putea fi explicata decit prin faptul ca mitraliera devenise locul in care se materializa conflictul din mintea lui. Zgomotul care ameninta sa il dezintegreze, asa de puternic cum era, nu era decit expresia dezintegrarii iluziei pe care si-o formase spunindu-si povesti cu creature fantastice, dar pe care acum, cind proximitatea dusmanului nu mai permitea asemenea povesti, nu mai putea sa o mentina. Iar caldura care ii ardea carnea era impulsul care ii soptea insidios in ureche ca trebuie sa faca ceva, altceva decit facuse pina acum. Dar ce sa faca? Deja facea ce trebuia: tinea piept dusmanului, isi facea datoria, asculta ordinele. Dar tensiunea dintre el si mitraliera lui devenise insuportabila. Fiecare nou val de invadatori cerea din plin folosirea ei. Dar cu cit Andrei folosea mai mult mitraliera, cu atit simtea ca da gauri nu prin dusman, ci prin luciditatea propriei minți. Mitraliera, in timp ce ramasese un simplu instrument de ucis pe care el il manevra, devenise in acelasi timp un instrument de tortura, pe care tot el il manevra, insa nu asupra altora, ci asupra lui insusi. Si era intensa aceasta tortura, caci intre timp mitraliera parca devenise o rana deschisa, o bucata de carne care, desi separata de el, facea totusi parte din el, si care la fiecare glont pe care il tragea, ca si cum l-ar fi tras in el si in ea insasi ca facind parte din el, ii producea lui Andrei infinit mai multa durere decit cea produsa victimei pe care o penetra fizic cu glontul ei. Aceasta bucata de carne cu tragaci devenise, fara ca insusi Andrei sa stie limpede cum dar banuia  ca avea legatura cu incapacitatea lui de a-si mai spune povesti, insasi materializarea durerii, centrul nervos universal al suferintei, sensibil la fiecare vibratie din aceasta lume a spasmelor.
Stia ca ar fi fost suficient sa se ridice in picioare in marea de gloante ca sa puna capat durerii. Orice om sanatos ar alege o moarte rapida in locul torturii. El abia daca intelegea ce se intimpla. Nu putea sa isi dea seama cum ceea ce se fusese la inceput ceva ce semana cu un joc in care trebuie sa impusti tot ce misca, se transformase in acest cosmar in care fiecare atingere a tragaciului facea ca toti nervii sai fie strabatuti de socuri electrice.
O noua pauza, si gindirea ii spuse ca ar fi bine sa fie ultima. La urma urmei el, Andrei, era un om sanatos.