Mormoni de mii de ani

Toată lumea îi ştie pe băieţii, şi uneori fetele, îmbrăcaţi în cămaşă albă şi pantaloni negri care împart pliante religioase pe stradă şi prin autobuze. Şi toată lumea îi priveşte cu suspiciune şi cu o oarecare teamă poleită cu dispreţ, aşa cum sînt priviţi în România neortodocşii, indiferent dacă se plimbă prin autobuze împărţind pliante sau nu.

Dar nu ştiu cît de mulţi ştiu că este vorba despre Mormoni sau Biserica lui Christos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints). După reformele religioase începute în Europa spre sfîrşitul Evului Mediu, care au dus la apariţia a numeroase biserici prin contestarea monopolului Catolic asupra adevărului religios, pepiniera noilor mişcări religioase s-a mutat în America, unde bucurîndu-se de o libertate incomparabilă cu orice alt loc de pe pămînt, fiecare a fost liber să creadă după cum l-a tăiat capul, ceea ce a dus la o proliferare fără precedent în istoria umanităţii mişcărilor religioase. Dintre toate însă, Mormonismul este cea mai americană, din motive pe care nu pot să le spun aici fără să scriu un post de o lungime monstruoasă.

Dacă la noi mormonii sînt văzuţi ca un fel de instecte dăunătoare, poate un pic mai bine decît Martorii lui Iehova, care sînt văzuţi ca nişte ţînţari super-enervanţi, dar probabil mai rău decît Baptiştii, Adventiştii, Penticostalii şi alte mişcări neoprotestante care s-au integrat deja mai bine in peisajul religios local (deşi chiar şi aceştia sînt percepuţi tot ca nişte corpuri străine într-o ţară ortodoxă cum e România), în America lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, a fi diferit din punct de vedere religios este cel mai natural lucru din lume. Probabil ăsta este şi motivul principal pentru care America este cea mai religioasă ţară din lume, dar asta e altă poveste.

Din punctul de vedere al perspectivei româneşti asupra mormonilor (cea care îi vede ca pe nişte dubioşi finanţaţi din fonduri oculte pentru a corupe dreapta credinţă a românilor- ar fi foarte intersant pentru români să ştie cîte sacrificii face un misionar mormon pentru credinţa lui: cum renunţă la studii sau la serviciu, cum învaţă o nouă limbă, cum îşi finanţează singur parte din toate cheltuielile şi multe altele), nu poate fi decît ironic că în momentul de faţă există 45% şanse ca următorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii să fie mormon. Căci Mitt Romney, contracandidatul lui Obama la alegerile din toamna asta, este mormon.

Hai să mai zic odată, un pic altfel: preşedintele celei mai mari puteri din istoria umanităţii, deci cel mai puternic om din istoria umanităţii, ar putea foarte bine să fie mormon, adică unul dintre tipii ăia care vor să ne piardă nouă sufletele ortodoxe de mii de ani cu balivernele lor (de fapt Romney a făcut exact un astfel de misionarism în Franţa, în 1968). Uite, asta numesc eu şoc cultural!

De ce sînt adventist

Budiştii sînt budişti pentru că s-au născut budişti, hinduşii pentru că s-au născut hinduşi, creştinii pentru că s-au născut creştini. Există şi cazuri de convertire, cînd cineva îşi schimbă religia, adică trece de la Creştinism la Islam sau la Hinduism, dar cazurile astea sînt mai degrabă excepţionale. Mai frecvente sînt cazurile în care cineva trece de la o formă la alta a aceleiaşi religii, de exemplu de la catolicism la ortodoxie sau de la ortodoxie la o formă de protestantism.

Protestantismul, deoarece sufletul lui este individul şi principiul „sola scriptura”, adică libertatea de interpretare a Bibliei fără apelul la vreo altă autoritate omenească decît propriul cap (e adevărat că pînă la urma s-a renunţat şi la această ultimă formă de autoritate), a început un proces de auto-fragmentare incredibil de prolific, care continuă şi pînă în ziua de azi, deşi vîrful lui a fost în aşa numitele Mari Redeşteptări (Great Awakenings) din America secolelor 18 şi 19.

Atunci au apărut pe scena religioasă şi adventiştii, Biserica Adventistă fiind deci o biserică neo-protestantă (adică un fel de protest la protest) care are o trăsătură distinctivă foarte interesantă, anume aceea de a fi o sinteză de creştinism şi iudaism.

Bun, acum revenind la mine, eu sînt adventist pentru că m-am născut într-o familie adventistă undeva în sudul (sărac şi ortodox) al României. Sigur, unii o să fie de părere că trebuie să închei discuţia aici, că am spus tot atunci cînd am spus că m-am născut într-o familie adventistă. Într-un fel au dreptate, dar sînt şi multe alte feluri în care n-au dreptate. A spune că eu sînt în continuare adventist doar pentru că m-am născut într-o familie adventistă, înseamnă a-mi nega apriori capacitatea de auto-evaluare critică, capacitatea de a mă distanţa de mine însumi, cum ar veni, şi a înţelege cît de cît ce e cu lumea asta şi ce e cu mine aruncat prin ea.

Sigur, modul adventist de a vedea lumea a jucat un rol esenţial în dezvoltarea mea intelectuală timpurie, dar asta nu înseamnă că mi-a fost astfel anulată capacitatea de a mă răzgîndi. Îmi amintesc că în jurul vîrstei de 16 ani am început să mă îndoiesc nu doar de adventismul meu şi al părinţilor mei, dar chiar de existenţa lui Dumnezeu. Contactul cu lumea, în special prin cărţile pe care le citeam, a însemnat pentru mine un salt de pe planeta adventistă (mai general planeta creştină), atît de violent încît la un moment dat abia dacă mai simţeam gravitaţia acestei planete. Totuşi, nu m-am desprins de tot, şi în virtutea gravitaţiei am revenit la această planetă, deşi evident că nu în acelaşi punct de unde avusese loc saltul.

Asta înseamnă că astăzi nu mai sînt un adventist foarte ortodox, că nu aş fi, adică, considerat tocmai un adventist model de către liderii bisericii sau chiar de către fraţii mei; dar pentru mine tot ce contează este că eu ştiu mai bine (rămînînd astfel fidel principiului libertăţii individuale, al recursului la autoritatea supremă a propriului cap care este, în fond, esenţa protestantismului).

Nu vreau să discut toate punctele în care adventismul meu de azi diferă de adventismul copilăriei mele, pentru că ar fi prea multe. O să prezint doar cîteva dintre cele care mie mi se par esenţiale pentru esenţa adventismului însuşi.

Spuneam că adventismul e o sinteză de Creştinism şi iudaism. Şi aşa este. Adventiştii sînt frecvent ironizaţi pentru modul copilăresc în care se agaţă de anumite chestii pe care Creştinismul le-a lăsat de mult în urmă ca fiind simple chestiuni evreieşti. De fapt, tot ce are adventismul interesant şi original, adică ceea ce îi dă caractertul idiosincratic în peisajul unei creştinătăţi altfel destul de omogene, este de origine iudaică.

Am impresia că alunec pe panta teologiei comparate, o pantă pe care nu m-aş pricepe nici măcar să mă rostogolesc la vale. Hai să încerc să schimb registrul.

Adventiştii, la fel ca evreii, nu  mănîncă carne de porc (şi multe alte feluri de carne pe care nu le mîncau evreii). Adventiştii s-ar grăbi să precizeze că ăsta nu e deloc un element important pentru identitatea lor, că porcul nu e o chestiune teologică serioasă. Şi cu toate astea, aproape de nicio altă chestiune teologică nu se loveşte adventistul în viaţa lui de zi cu zi ca de porcul omniprezent. Adventiştii s-ar putea să se abţină de la porc din motive greşite (teologice), dar indiferent din ce motive se abţin, faptul că se abţin  e un lucru formidabil. Carnea de porc are o reputaţie proastă şi este prima la care renunţă oricine este cît de cît preocupat de propria sănătate. Consider a fi fost unul dintre cele mai bune lucruri ale istoriei corpului meu acela de a nu fi fost alimentat cu porc. Întrevăd aici la lucru o logică ciudată, care traversează lucrurile de la cele mai originare şi sacre pînă la cele mai recente şi seculare şi le uneşte, ca un fir roşu, într-un discurs bine articulat, legitim, adevărat, în cadrul căruia  însăşi distincţia sacru-profan pare a fi abolită- doar că gîndul îmi sare la dialectica hegeliană: poate sacrul şi profanul fuzionează astăzi într-o altă categorie, necunoscută pînă acum; cine ştie?!.

Este apoi chestiunea zilei de odihnă. Adventiştii se numesc de fapt Adventişti de Ziua a Şaptea, pentru a sublinia că ei au altă zi de odihnă decît restul creştinilor. Şi aşa este, pentru că în timp ce toată lumea sfinţeşte (?) duminica, adventiştii sfinţesc sîmbăta, care este, ştie toată lumea, ziua sfîntă a evreilor. Nu vreau cîtuşi de puţin să intru în nesfîrşita ceartă teologică cu privire la care zi e de fapt corectă (adventiştii ştiu foarte bine care e, la fel şi restul creştinilor, să fie fiecare sănătos pe limba lui). Vreau doar să spun că în timp ce pentru întregul Creştinism ziua de odihnă şi-a pierdut aproape definitiv dimensiunea ei sacră, absolută, indiscutabilă, transcedentă, adventiştii se raportează la sîmbăta lor ca şi cum ar fi efectiv din altă lume. Vineri seara cînd apune soarele, adventistul intră într-un alt spaţiu temporal, în care aproape toate chestiunile lumeşti îşi pierd relevanţa pînă sîmbătă seara cînd apune din nou şi adventistul aleargă imediat şi cu o poftă teribilă, ca şi cum ar fi un nou născut în corp de adult,  după toate lucrurile pe care şi le refuzase în Sabat. Văzut astfel, Sabatul nu mai apare ca mijloc de represiune a poftei de viaţă, ci ca mijloc privilegiat de stimulare a ei.

Chestia asta e cît se poate de intersantă, atît de intersantă încît un prieten ateu (şi care probabil o să facă comentarii acide chiar la acest post) spunea că „cine a inventat Sabatul ăsta al vostru a fost un geniu”. Afirmaţia lui nu avea nimic de ordinul reverenţei religioase în ea, ci izbucnise exclusiv din frustrarea pe care o resimte tot omul modern, inclusiv ateul, de a nu mai găsi nicăieri o oază sacră,  ci doar o mişcare perpetuă şi obositoare. Sabatul oferă adventistului un pretext absolut pentru nemişcare. Eficacitatea Sabatului ca zi de odihnă şi oază radicală de libertate în raport cu fluxul lucrurilor rezidă exclusiv în sacralitatea lui, pentru că doar sacrul, în măsura în care mai există, are puterea să se constituie ca insulă în oceanul dezvrăjit al vieţii moderne. Duminica e o zi de distracţie, nu de odihnă, pentru că în ea exigenţele productivităţii sînt înlocuite cu exigenţele distracţiei, dar rămîn în orice caz ca exigenţe.

John Polkinghorne, un mare fizician, a fost întrebat cîndva cum vede el supravieţuirea sufletului. El a răspuns, surprinzător pentru un creştin, că el nu crede că sufleul supravieţuieşte corpului. Că el crede într-un act (re)creativ divin prin care individul este readus la existenţă la înviere în integralitatea lui materială  (într-un alt tip de materie), dar că nimic din el nu supravieţuieşte după moarte, ca vreun abur sălăşluind prin cine ştie ce atmosferă supranaturală. În fapt, aceasta este concepţia modernă despre om, anume aceea de unitate psiho-somatică, în care sufletul este inspeparabil de trup, în care dimensiunea spirituală şi cea corporală sînt inextricabil legate, influenţîndu-se reciproc, exprimîndu-se una în alta. În consecinţă, conform înţelegerii moderne pe care o avem despre om, concepţia creştină dualistă, în care sufletul este văzut ca un prizonier în corp, care abia aşteaptă să zburde vesel şi descărnat prin sferele astrale, apare ca nimic mai mult decît puerilă nostalgie după un platonism care de mult nu mai e la modă. În orice caz, concepţia adventistă despre natura omului şi suflet, ciudată şi probabil unică în creştinism, se potriveşte perfect cu concepţia lui Polkinghorne despre om. Şi de altfel cu tot ceea ce ne spune bunul simţ şi întreaga existenţialitate. În plus, exclude toate poveştile cu fantome, cu monstruosul iad veşnic şi alte abominaţii morale şi raţionale.

Ca să termin: sînt adventist nu în ciuda ci tocmai datorită caracterului de sinteză originală între iudaism şi creştinism care este adventismul.