Cogito

E ziua mea şi am decis să mă nasc pe mine însumi, cum ar veni.  Pentru cine nu ştie, Cogito înseamnă gîndesc pe latineşte. În cultura occidentală verbul ăsta a fost făcut vedetă de Descartes, care a produs un declic fundamental în filosofia modernităţii (unii zic că cu el a început de fapt filosofia modernă-eu nu ştiu ce să zic, nu mă pricep) cu celebra sa „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Nu mai ştiu cum am ajuns să mă identific cu acest cogito. Rădăcinile acestei întovărăşiri se pierd undeva în negurile, de mult apuse, ale adolescenţei. Cert e că la un moment dat am început să folosesc cogito pe internet, ca id. Pe internet fiecare site vrea un nume de la tine, un nume de utilizator, o identitate virtuală. Ţi se cere să naşti instant cîte un nou alter-ego. Eu am încercat să rămîn la cogito, pe unde s-a putut. Pe Yahoo, de exemplu, cogito era luat, aşa că am zis cogitocata.

Ziceam că am decis să mă nasc pe mine însumi de ziua mea. Sună fantastic, dar chiar aşa e: am decis să îmi fac pagină pe Facebook, ca persoană publică. Am ales categoria scriitor, pentru că scriu. N-am publicat deloc literatură, deci nu sînt de fapt scriitor. Dacă ai blog nu se cheamă că eşti scriitor, oricît de mult şi de bine ai scrie. Un scriitor este cel care e recunoscut ca atare de cei din jur, iar recunoaşterea asta înseamnă să publici cărţi. Da, am publicat şi eu o carte, dar aia nu se pune. Dacă îndrăznesc să mă cred scriitor e pentru că mă simt scriitor, adică simt că dacă o să fac ceva pe lumea asta, o să aibă legătură cu scrisul. Există un pasaj foarte frumos din Borges unde el spune că a ştiut dintotdeauna că destinul său e literar, că o să i se întîmple lucruri rele şi unele lucruri bune, dar că pînă la urmă toate o să fie trasnspuse, transformate în cuvinte; mai ales cele rele, spune el, pentru că fericirea nu are nevoie să fie transformată. Fericirea nu are altă finalitate în afară de ea însăşi. La fel simt şi eu. Asta nu înseamnă că sînt un idiot arogant care se compară cu Borges, ci doar că simt o afinitate sufletească pentru cuvintele lui, atîta tot.

 

Nu trebuie să mai explic de ce am simţit nevoia să mă nasc din nou pe Facebook: ca să exist şi eu pe internet. E singura cale de a primi „like-uri”. Ştiu că orice reclamă e frivolă şi însăşi personificarea frivolităţii, dar cine poate să scape logicii capitalismului? Nimeni. Nici măcar cogito. Aşa că am trimis invitaţii către prietenii mei de pe Facebook, ca să îi anunţ că am pagină şi că le aştept cu infrigurare like-urile. Din cinci sute şi ceva, trezeci şi ceva au dat like. Ceilalţi încă nu. Ştiu de ce doar trezeci şi ceva. Invitaţia de a-ţi plăcea ceva e frivolă (abuzez de cuvîntul ăsta pentru că se potriveşte de minune aici). Dar nu de plăcut e vorba aici, ci de atenţie. Un like înseamnă recunoaşterea existenţei, atîta tot. Şi m-aş bucura foarte mult de mai multe semne alre recunoaşterii existenţei lui Cogito. Dar, cum zicea bancul ăla: vise, Mărie, vise!

 

Săgeata timpului

Într-o carte-dialog între Michel Houllebecq şi Bernard-Henri Levy, îl văd pe Cioran citat alături Baudelaire, Pascal şi alţii şi îmi spun: uite un român care a reuşit. Că a reuşit cu preţul românităţii, n-are nicio importanţă. Important e că a reuşit. Şi mă trece un fior că mi-ar plăcea să reuşesc şi eu. Dar am ratat startul. L-am ratat în ţara asta şi nicio altă ţară n-o să mi-l dea înapoi. Aş avea nevoie, pentru reuşită, eventual de un alt univers, unul în care timpul e recuperabil. Ce bine ne-ar prinde la toţi aşa ceva, nu-i aşa? Un timp recuperabil. Cîte greşeli n-am îndrepta, cîte tragedii n-am evita, cîte clipe pierdute fără rost n-am răscumpăra.

Din păcate, cel puţin în universul ăsta, săgeata timpului e îndreptată inexorabil în jos. Deşi anumite speculaţii din fizica teoretică ne zgîndăresc imaginaţia şi flacăra din suflet, care ar vrea, cu tot felul de idei periculoase care relativizează această inexorabilitate. Deocamdată ideile astea au fost exploatate doar în literatura science fiction. Şi în sufletele unor disperaţi.

Meta-post

Din cînd în cînd mă întreb de ce scriu pe blogul ăsta. Şi mereu îmi dau acelaşi răspuns. Nu scriu pentru alţii, pentru că nimeni nu are nevoie, de fapt, de ce scriu eu. Nu  sînt agenţie de ştiri, nu sînt nici analist politic, nici om de cultură, nici poet, nici prozator, deci practic nu produc nimic nou. Tot ce produc e un fel de auto-literatură, adică o literatură centrată în jurul sinelui meu, generată de el şi orientată de întrebările şi răspunsurile lui, adică ale mele.

Pe scurt, scriu pentru mine. Desigur, cei care mă citesc joacă un rol esenţial în povestea asta. N-aş putea să scriu pentru mine fără ei. Chiar dacă una dintre funcţiile principale ale  blogului este pentru mine este aceea de jurnal, e vorba de un jurnal public, pentru care publicul e ca aerul pe care îl respiră şi fără care s-ar sufoca şi ar muri, cum mor multe jurnale începute cu pasiune şi părăsite prin vreun sertar.

P.S. :  Poate e  bună  o clarificare, pentru ca prefixul meta poate fi folosit in cel putin doua feluri. Odata ca in meta-fizica, si inseamna ceea ce depaseste sau transcende realitatea fizica. A doua oara ca in meta-limbaj, unde inseamna „a vorbi despre limbaj” sau „limbaj despre limbaj” şi e potrivit pentru desemnarea unui auto-referent in general.  E limpede în ce sens l-am folosit eu in titlu.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Climaxul copacilor și a șaptea nevastă

E frumos să traversezi Cișmigiul la ora 12:30, după ploaie. Copacii sînt înfloriți (cineva zicea că s-ar prea putea ca acesta să fie climaxul lor, caz în care sînt mult mai norocoși decît oamenii, la care climaxul nu ține atît de mult. În schimb, avantajul oamenilor e că la ei nu se întîmplă doar odată pe an, nu-i așa?) și florile lor pictează piesajul și parfumează aerul. Dar să nu devin prea liric, probabil nu-mi șade bine. Și probabil e mult mai frumos (în orice caz mult mai productiv) să traversezi Cișmigiul la 9:30, nu la 12:30, dar asta e altă poveste. În legătură cu frumusețea Cișmigiului, cea mai bună întrebare este de ce. De ce e o întrebare vagă, dar în cazul ăsta e bună pentru că include atît din ce motiv, cu ce scop și altele. Dar nu vreau să răspund la întrebarea asta pentru că aș intra în ideologie.   Ce m-a făcut să vreau să scriu despre întîlnirea mea cu Cișmigiul, a fost întîlnirea mea cu un bătrînel ai cărui ani de glorie au fost în perioada interbelică. Păr alb, mers legănat dar hotărît, îmbrăcat frumos. Mă intreabă cam așa: Cam cît este ceasul, domnule? Așa, aproximativ…Întrebarea lui e însoțită de o serie de microgesturi care îi dau un aer elegant, nobil chiar. Nu mă pricep să le recreez în cuvinte și așa ceva nici nu e posibil. Nici măcar pentru un cîștigător de premiu Nobel pentru literatură. Pentru că ceea ce se poate arăta nu se poate spune și gata. Mi-a făcut o plăcere să-i spun că e 12:30, pentru că nu mă întrebase, banal, cît e ceasul, ci o făcuse cu un anume stil care mi-a trezit nostalgia după nu știu ce. Poate după viața veșnică.

Diseară merg să văd Ora lupului al lui Ingmar Bergman. Pare incredibil dar rulează în Plaza. Ar fi prima dată cînd văd un film de-ale lui Bergman la cinematograf. Și el era un nostalgic după viața veșnică. Mai ales după ce, la a șaptea nevastă, s-a îndrăgostit și nu putea să  accepte că moartea e sfîrșitul dragostei. Nici eu nu pot și mai ales nu vreau să accept nesimțirea asta!

PS (la cîteva ore după ce am scris textul, cînd îl și postez, de fapt): Ar fi fost frumos să mă opresc și să fac o poză cu domnul în vîrstă și cu pomii în floare. Ar fi fost o alăturare melancolică, aproape  poetică, un oximoron încarnat. Dar n-am făcut-o așa că n-am ce pune.

Ferește-mă, Doamne, de dragoste!

E bine știut faptul că, cel puțin în literatură, calea către măreție trece prin cele mai adînci abisuri ale suferinței. Aș putea să fac o listă lungă de mari scriitori care au ajuns ceea ce au fost, adică mari scriitori, doar după ce au suferit. Suferința e extrem de polimorfă pe planeta noastră albastră, dar cred că două dintre formele pe care le ia au fost cele mai fecunde pentru scriitori. Prima este suferința din dragoste. Dragostea, atunci cînd este nefericită, pe unii îi omoară iar pe alții îi face mari. A doua ar fi, simplu spus, foamea. Poate foamea nu are o relație atît de directă cu creația ca și nefericirea din dragoste. De fapt, cele două nefericiri sînt de ordine cu totul diferite. În orice caz, în istoria literaturii putem să vedem că foamea a fost mai degrabă un factor care a stimulat creativitatea decît unul inhibitor.

Acum, dupa cum ziceam, lucrurile astea sînt bine știute. N-am spus nimic nou. Ce e nou, e încercarea mea de a răspunde la întrebarea de ce stau lucrurile așa. Și, deși nu am pretenția să dau un răspuns care să explice în totalitate chestia asta, cred totuși că răspunsul meu se apropie de esențial. Din acest motiv, el nu poate fi decît foarte abstract. Și sună cam așa: suferința, mai ales atunci cînd este din dragoste dar și atunci cînd este rezultatul feluritelor lipsuri materiale, îl face pe individul care suferă să se regleze mai bine pe frecvența lumii acesteia. Și pentru că lumea asta e în esență suferință, individul care suferă și suferă pînă la capăt- nu există suferință mai devastatoare și mai deplină ca cea din dragoste, dar din cauza asta are și cel mai mare potențial de stimulare a creativității- este într-o poziție privilegiată de a surprinde și exprima esența lumii în opera lui. Pentru că doar în dragoste atingem fericirea supremă, niciun individ nu e mai departe de realitatea lumii acesteia decît un îndrăgostit.  Iar unul care are de toate  și n-a știut niciodată ce înseamnă foamea, va avea destule probleme în a înțelege realitatea de zi cu  zi a vastei majorități a populației de pe blog (am vrut să scriu glob, am greșit, dar acum las greșeala necorectată pentru că mi se pare interesantă, scriind unde scriu). Cu alte cuvinte, orice formă de fericire, dar mai ales dragostea, reprezintă o îndepărtare de condiția umană.

Gîndurile astea ar putea fi mult dezvoltate, dar un blog nu e locul pentru așa ceva și nici eu nu cred că sînt omul potrivit pentru misiunea asta. Pentru că și eu vreau să fiu mare (cine nu vrea?!), o să închei postul de astăzi, pentru prima dată în istoria blogului meu, cu o rugăciune: Ferește-mă, Doamne, de dragoste și de prosperitate materială!

 

PS: Pînă acum rugăciunea mi-a fost foarte ascultată.

 

Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.