După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Anunțuri

O idee bună

Ideile sînt cele mai puternice şi importante lucruri din lume. Ideile, deşi nu par a avea aceeaşi greutate ca forţa brută, ca forţele naturii sau în genere ca nimic material, sînt în realitate mai puternice şi mai decisive decît toate lucrurile materiale. Ideile au transformat faţa planetei şi a istoriei, ne-au adus maşini, poluare, medicamente, ne-au dus în spaţiu, au început războiae şi cine ştie ce o să ne mai  aducă în viitor. În fine, totul se reduce şi se rezumă la idee, pe lumea asta. La început a fost Cuvîntul!

Aţi auzit sintagma idei forţă, dar sintagma asta e  pur tautologică, pentru că orice idee, în măsura în care e idee, e forţă. Are forţa de a schimba destinele oamenilor, de afecta radical şi transforma natura. O idee e un act creator care diferă de actul creator divin doar prin aceea că nu este ex nihilo.

Nişte prieteni din satul meu, Vîrtoape, Teleroman, au avut ideea să facă ceva. Au avut ideea să se implice în viaţa comunităţii, să facă şi ei ceva pentru satul lor care să aibă o însemnătate. Totul a început, din cîte aud, la o şcoală de Sabat (doar adventiştii ştiu cu ce se mănîncă asta, aşa că poate ar trebui să explic ce anume e şcoala de sabat: cel mai simplu ar fi să spun că e şcoala de duminică a adventiştilor de ziua a şaptea). Ideea lor s-a îndreptat tot spre şcoală: s-au gîndit să premieze pe cel mai bun elev din şcoala cu clasele 1-8 din Vîrtoape. Statul îi premiază, dar doar cu diplome şi cărţi. Ei s-au gîndit la ceva mai substanţial, aşa că au pus mînă de la mînă şi au cumpărat o bicicletă.

Care e rolul meu în toată povesta asta? Păi oamenii ăştia s-au gîndit că din cercul celor care au terminat şcoala din Vîrtoape şi sînt accesibili, eu aş fi cel mai potrivit ca să ofer premiul. Şi totodată să ţin un discurs scurt în care să spun ce am făcut eu după ce am plecat din Vîrtoape şi ce vreau să fac de acum încolo. Scopul acţiunii era evident: să fiu un fel de model sau inspiraţie pentru copiii din Vîrtoape.

Aşa că ieri, într-o sală de sport plină de oameni, extrem de fierbinte şi gălăgioasă, am vorbit vreo 4 minute şi am oferit o bicicletă roşie Georgianei, eleva de la clasa a 8-a care a avut media 9,97. După ce am povestit foarte pe scurt aventurile mele post-Vîrtoape, le-am spus că secretul succesului e cititul. Şi le-am mai spus că pentru anul viitor cei care acum au oferit o bicicletă pentru  cel mai bun elev din şcoală, şi-au propus să ofere cîte un premiu pentru cel mai bun elev de la fiecare clasă.

Nu ştiu dacă eu am fost model şi inspiraţie pentru cineva de acolo. Probabil că nu poţi să ajungi model în patru minute şi nici dacă aş fi avut toată ziua n-aş fi ajuns: la urma urmelor nu e nimic extraordinar în toată povestea mea. Dar e posibil ca ideea asta să aibă efecte nebănuite. E posibil ca vreun copil, de dragul premiului sau de dragul meu (sic!), să prindă drag de citit şi să ajungă cineva care să producă o idee care să schimbe lumea. E posibil.

 

 

Despre admirabilul eșec al concertelor în aer liber

Este vorba despre concerte în care muzica este produsă de instrumente vii: cu corzi, de suflat, percuție etc.; nu de concerte rock sau a la Lady Gaga. Acestea nu se pot ține decît în aer liber, dată fiind cantitatea enormă de zgomot produsă și care trece drept muzică. Dar să nu discutăm despre gusturi, căci despre acestea nu se discută!
Zilele astea se întîmplă Bucharest Music Film Festival, organizat de ARCUB și alții. Chiar lîngă BCU și Ateneu, pe o scenă în aer liber, la doi pași de rîul de mașini de pe Calea Victoriei și zumzetul constant și sîcîitor al acestora, se cîntă muzică. Bună. Bun! Problema e că din cauza mașinilor și a aerului liber, instrumentele sînt prea slabe ca să se audă singure. Trebuie ajutate. Sălile de concert sînt făcute în așa fel încît să ajute instrumentele, aerul liber nu și nici mașinile de pe Calea Victoriei! Așa că muzica bună este transmisă prin microfoane în niște difuzoare foarte mari.
Și aici se taie, cel puțin pentru mine, firul. Pentru că, fără îndoială, cel mai mare avantaj al concertelor este că îți permit să asculți muzica așa cum iese ea din instrumente, fără mijlocirea ei electronică. În aer liber, tocmai asta se pierde. Ai microfoane și difuzoare care se interpun între tine și instrumente și care spulberă magia. Într-o sală de concert, acolo unde muzica se aude, pură, direct din instrumente, ai impresia că ești pe un pămînt sfînt și îți vine să îți scoți încălțămintea din picioare. De la un concert în aer liber aproape că îți vine să o iei la picior.
Dar n-am luat-o. Și muzica a fost frumoasă și violoncelistul Marian Cazacu a fost o gazdă și un muzician admirabile. Cum admirabil a fost și eșecul concertului în aer liber.

Un drac pe pămînt

Sînt oameni pe lumea asta care parcă personifică sau întrupează Răul, adică un fel de draci pe pămînt. Din păcate e o listă lungă de astfel de oameni. Ar fi fost bine dacă ar fi fost încheiată cu Stalin sau cu Hitler. Cel mai recent și căutat drac în momentul de față de Joseph Kony,  care e primul pe lista celor mai căutați de curtea internațională de la Haga pentru crime de război, crime împotriva umanității, violuri și multe altele. Crima lui preferată era aceea de a răpi copii (Uganda, Africa), a-i pune să își omoare părinții pentru a-i zdrobi psihic și a-i putea transforma astfel în soldații lui, eventual cu ajutorul drogurilor dacă omorîtul părinților nu era suficient, și a le vinde surorile ca sclave sexuale.

Filmul pe care l-am pus aici, și care e probabil cel mai vizualizat video de pe Youtube zilele astea, spune mai bine decît mine povestea, așa că recomand să fie văzut. E foarte bine făcut și nici nu simți cînd trec cele treizeci de minute. Tot despre povestea asta incredibil de urîtă este și un film mai lung, unul de la Hollywood, cu Gerard Butler (Machine Gun Preacher). Filmul nu e tocmai o operă de artă, dar spune povestea din păcate adevărată a acestor copii răpiți,  din perspectiva unui biker care s-a făcut creștin la un moment dat și apoi a pus mîna pe mitralieră pentru a-i apăra. Ambele filme spun povestea a doi oameni care încearcă să facă ceva pentru a-l opri pe dracul Kony.

Dacă altceva nu poți să faci, ai putea  măcar să-ți rupi trezeci de minute pentru a vedea filmul ăsta.  Îți promit că după ce îl vei fi văzut, toate problemele tale de genul  celor pe care le enumăr în paranteză (că nu-ți ajung banii pentru un iPhone 4S sau pentru „noul iPad”, că te-a părăsit iubita, că maică-ta e isterică, că ești un plictisit cronic etc. etc.) vor fi dispărut ca prin minune.

PS : Spuneam că Machine Gun Preacher nu e o operă de artă, și e adevărat. Dar la fel de adevărat e că e unul dintre acele filme pe care, indiferent de nivelul artistic, oricine are o datorie morală să le vadă.

Voluptate peste toate

E adevărat că în România mass-media e o melodramă ieftină, nu raportare cît de acît acurată  a faptelor. Spaţiul mass-media românesc e unul în care profesionalismul e undeva la fund de tot în lista valorilor şi priorităţilor celor care profesează. Bineînţeles că se poate profesa fără profesionalism, dacă se întreba cineva.

Nu ştiu dacă a existat o conspiraţie a hipermarketurilor şi a televiziunilor, dar ştiu că unele hipermarketuri au încercat să se folosească de zvonurile de la televizor pentru a-şi creşte vînzările. Panica fusese înjectată de televiziunile care sfătuiau lumea să facă provizii, iar managerii de magazin au primit-o ca pe o mană cerească. Aşa se face că în unele magazine mari se putea auzi prin staţie “ne cerem scuze dacă lipsesc produse de la raft din cauza cererii foarte mari”, moment în care consumatorul-oaie (în fiecare dintre noi zace o oaie, adică suntem toţi susceptibili de a fi victimele spiritului de turmă)  mai arunca încă o conservă în cărucior. În caz că o să fie zăpada prea mare.

Astea toate sînt adevărate, dar dincolo de toate astea e un adevăr şi mai profund. Anume că mass-media nu a făcut altceva decît să răspundă unei nevoi dintre cele mai elementare: nevoia de haos. Nevoia asta de haos e strîns legată de voluptatea sfîrşitului despre care scriam aici. E, ca să zic aşa, o formă cotidiană şi atenuată a ei. E cotidiană pentru că e reacţie adversă la cotidian, căci cotidianul îşi creează, în virtutea demonului banalităţii şi al naturii umane căreia îi repugnă banalitatea, propriul ei nemesis.

Dar să nu mă pierd în abstractizări, care s-ar putea să pară unora aride, chiar dacă mie mi se par pline de substanţă. Ce vreau  să spun e că pînă şi cei mai cinstiţi şi mai muncitori dintre noi au încercat sentimente de bucurie la gîndul că o să fie o zăpadă atît de mare încît n-o să mai putem ieşi din casă. Pentru unii, bucuria asta e, desigur, un rezultat direct al lenei. Dar nu poate să fie la fel pentru toată lumea, pentru că nu sîntem toţi la fel de leneşi. Originea bucuriei trebuie căutată, atunci, în altă parte. Şi o găsim repede, pentru că ne zîmbeşte sfios din imediatul cotidianului. Adică, bucuria încercată la vestea că o să ningă mult provine nu atît din consecinţa că toate o să fie blocate, adică din nemişcare, ci din faptul că toate o să fie date peste cap, adică din răsturnare, dintr-un fel de mişcare distructivă dar tocmai din acest motiv creatoare. Creatoare de altceva, un altceva despre nu ştim nimic decît că se defineşte negativ prin raportare la banalul cotidianului.Acestei nevoi de haos au răspuns televiziunile care au făcut din predicţiile meteo melodrame ieftine.

În altă ordine de idei şi la fundul absolut al priorităţilor şi intereselor mele, tocmai am citit că Emil Boc a demisionat. Scriu asta doar pentru că în mod sigur o să am nişte vizualizări în plus în urma căutărilor pe Google după “emil boc”, “demisie”, “proteste”, “victorie”.

Hai să dărîmăm masonii (zidarii)

De cîteva zile, pe Lipscani,  în faţa Băncii Naţionale a României, şi-au făcut cuib nişte revoltaţi. Protestul în spaţiul public face parte din democraţie şi e, în principiu, bun. Doar că cei care şi-au făcut cuibul pe Lipscani fac parte din specia celor obsedaţi de teorii ale conspiraţiei care de obicei îşi fac cuiburi pe forumuri online.  Un tip ţipă întruna într-un amplificator de voce că francmasonii ne-au distrus economia şi că Mugur Isărescu e unul dintre principalii vinovaţi. Plimbarea pe Lipscani e întotdeauna plăcută, chiar şi de cînd centrul vechi a devenit un furnicar. Cine a trecut astă vară pe acolo seara, ştie că o plimbare pe jos pe Smîrdan sau Blănari îţi dă impresia că eşti la volan şi eşti blocat în trafic. Unii, cu tedinţe hipsteriste, au ceva împotriva centrului vechi. Cum că ar fi prea mainstream. Cum ziceam cuiva recent, viaţa însăşi este extrem de mainstream, aşa cu un hipster autentic ar trebui să ia serios în considerare varianta sinuciderii.
Pînă şi tipul francmasonofob care ţipă întruna în amplificatorul lui nu face decît să adauge un anume tip de farmec centrului vechi, chiar dacă un fel de farmec ce conţine o doză serioasă de paranoia.

Joaca de-a libertatea. A unor puşcăriaşi.

Ieri şi astăzi, la teatrul Nottara (pe bulevardul Magheru, aproape de piaţa Romană), are loc un altfel de festival de teatru. E altfel nu pentru că e cu mari stele ale teatrului. Din contra. Festivalul se intituleaza  Exit iar actorii sînt puşcăriaşi. Puşcăriaşii sînt persoane private de libertate pentru că au încălcat legea penală şi au fost prinşi. Există foarte mulţi oameni care încalcă legea penală dar nu sînt prinşi şi care, deci, nu ajung niciodată puşcăriaşi. Puşcăriaşii, pe lîngă timpul executat în puşcărie, trebuie să mai trăiască şi cu ruşinea de a fi fost puşcăriaş, sau de a fi în continuare puşcăriaş, pentru că odată puşcăriaş, pentru totdeauna puşcăriaş.

Deci actorii de pe scenă nu sînt chiar actori, şi nici publicul nu e chiar public de teatru, fiind format în principal din rude de puşcăriaşi, din alţi puşcăriaşi, din cadre militare, din studenţi şi cîte un curios care a aflat din întîmplare de evenientul. Ah, şi să nu uit: aseară publicul din public a făcut parte şi un consilier de probaţiune, adică eu. Care a făcut poze şi filme cu telefonul.

Piesele şi interpretările lor au fost în general patetice. Mă uitam cu un fel de milă amestecată cu sfială şi îmi spuneam ceva de genul: “Bun, ce se întîmplă aici nu e teatru, artă. Şi nici nu are cum să fie. Dar e bine că se întîmplă!” De ce e bine că se întîmplă? Cineva zicea că rolurile jucate de puşcăriaşi acolo sînt identităţi false temporare. E adevărat. Doar că nu e acesta tot adevărul. Adevărul e că identităţile respective devin reale pentru cel ce le mimează, iar efectele lor nu sînt neapărat trecătoare. Astfel, mă gîdeam eu, piesele astea de teatru au un dublu efect terapeutic: pe de o parte oferă ocazia unui puşcăriaş să se transpună într-un univers simbolic în care nu mai e un puşcăriaş, ci alteva. Conştientizarea faptului că poate fi şi altceva decît un puşcăriaş poate avea efecte semnificative pentru viaţa reală care se desfăşoară în afara scenei şi în afara puşcăriei. Apoi, efectul terapeutic se mai referă şi la public, ajungînd oamenii să vadă că dincolo de eticheta de puşcăriaş e un om cu o poveste, diverse talente, dorinţe, visuri. Pe scurt, un om.

Vorbind de talent, trebuie să spun că aproape toţi cei care au urcat aseară pe scenă nu aveau deloc talent actoricesc. După cum ziceam şi mai devreme, mă uitam la ei cu milă şi sfială.

Asta pînă la ora 8 cînd a început spectacolul realizat de cei dela PenitenciarulIaşi.Nu pot să spun că cei dela Iaşiau fost de pe altă planetă. Că au avut decoruri,  costume, o piesă şi interpretări demne de orice scenă din ţara asta. Eu nu mă pricep la teatru, dar cred că un critic de teatru ar fi putut să fie în sală şi să spună la final că a văzut o piesă de teatru. Poate bună sau mai puţin bună, dar în orice caz o piesă de teatru, pentru că celelalte reprezentări nu făcuseră nici măcar un pas în direcţia a ceea ce se numeşte teatru.

În clipul de la început se pot vedea cei de la Jilava care au optat, înţelept zic eu, pentru o pantomimă, reuşind astfel să evite penibilul care însoţea aproape fiecare cuvînt al celorlalţi „actori”, cu excepţia celor de la Iaşi, fireşte. Care se văd în pozele astea.