Căsătorie la prima vedere

Recitesc Romeo şi Julieta şi în afară de frumuseţea versului shakespeareian mă izbeşte şi altceva. Romeo tocmai fusese părăsit sau înşelat de o anumită domnişoară nu foarte onorabilă şi suferea cumplit. Mercutio, dacă îmi amintesc eu bine, îl provoacă să meargă la un bal dat de Capuleţi, familia rivală, unde îi proimte că o să vadă o fecioară care o să-l facă să uite imediat de cea care îl făcea acum să sufere. Romeo e indignat de o asemenea sugestie. Cum, lacrimile lui, nopţile nedormite etc să fie şterse aşa uşor de viziunea unei alte domnişoare?! Romeo acceptă totuşi să meargă la petrecerea Capuleţilor şi acolo o întîlneşte pe Julieta. Deci Mercutio avusese dreptate. Dar nu asta mă izbeşte pe mine, ci faptul că la nici 24 de ore de cînd s-au întîlnit, Romeo şi Julieta iau decizia să se căsătorească. 24 de ore! Ce e asta, căsătorie la prima vedere?

O să spuneţi că aşa se făceau lucrurile altă dată. Şi aşa e. Astăzi se fac cam aşa: întîlnim pe cineva, ne îndrăgostim, începem o poveste şi aşteptăm. Ce anume aşteptăm, nu e sigur. Poate aşteptăm să fim mai bogaţi sau să îl cunoaştem mai bine. Sau poate aşteptăm să întîlnim pe altcineva. În orice caz, în perioada de aşteptare, de cele mai multe ori se întîmplă ceva (ori nu merge, ori apare altcineva, ori unul se plictiseşte etc. etc.)  care face să se ducă totul de rîpă şi povestea reîncepe. Cu altcineva.

Dar ăsta nu e decît vîrful icebergului. Partea lui nevăzută, şi cea mai substanţială, e asta: instituţia căsătoriei şi-a pierdut puterea. Ceea ce în cazul lui Romeo şi Julietei făcea ca aceştia să îşi jure credinţă veşnică, să se onoreze reciproc printr-un angajament absolut, fără rezerve, la noi se transformă într-o relaţie. Şi nimic nu e mai relativ şi mai fragil decît o relaţie.

Asta nu înseamnă că militez pentru căsătoria la prima vedere. Dar nu mă pot abţine să nu îmi spun cu o anumită nostalgie, atunci cînd mă gîndesc la Romeo şi Julieta, ce vremuri domnule, ce vremuri!

Cel mai mare risc dintre toate

Cel mai mare risc pe care şi-l poate asuma un om e acela de a face un copil. Pentru că instinctul de reproducere e atît de puternic,  riscul ăsta este doar rareori conştientizat. Toţi vrem copii, toţi facem copii, este, în fine, cel mai natural lucru din lume să avem copii. Doar că unii dintre noi îşi pierd copiii. Acestora le este dat să trăiască cea mai monstruoasă durere imaginabilă. Fără fund, fără speranţă, fără consolare. Durerea asta ar fi fost evitată dacă nu ar fi făcut copii. Acum cred că e mai limpede de ce cred eu că acesta e cel mai mare risc dintre toate.

Scriam odată că absolut tot ce se întîmplă sub soare e o metaforă care ne trimite la o realitate supra-omenească. Eu am înţeles lucrul ăsta şi îl cred din tot sufletul. Desigur, nu foarte mulţi vor vedea lucrurile la fel ca mine în privinţa asta. Cu toate astea, pentru cei care le văd, discuţia despre riscul suprem reprezentat de decizia de a a vea un copil reprezintă o ocazie extraordinară de a înţelege riscul inimaginabil la care s-a expus Dumnezeu atunci cînd a ales să facă copii, adică pe noi. Pentru că, s-o mai spun odată,  toată fabrica omenescului nu e altceva decît un complex de metafore menite a ne îndrepta înţelegerea către realităţile supra-omeneşti.

Mai sînt şi alte riscuri. De exemplu cînd iubeşti. Cu cît iubeşti mai mult, cu atît de te expui la riscul de a suferi mai mult. A te abandona fără rezerve cuiva, în dragoste, e totodată  acceptare cu dragă inimă a posibilităţii de a fi tranşant în adîncurile cele mai intime ale fiinţei tale (ca o oaie care merge la tăiere). Căci nu ştii niciodată ce o să facă cu tine cel căruia i te-ai abandonat. Pe de altă parte, cu cît eşti mai detaşat şi mai „şmecher” într-o relaţie, cu atît te păstrezi mai protejat; cu atît riscul e mai mic.

Dar vreau să termin cu o întrebare. Sau două. Are viaţa rost fără copii? Are viaţa rost fără dragoste? Tot ce putem face e să învăţăm să ne împăcăm cu posibilitatea durerii şi să avem grijă să nu ne pierdem pofta de jucători pătimaşi, adică aceea de a fi dispuşi să riscăm totul. Căci cine nu riscă, nu trăieşte.

Jucării pentru copii

Am o conversaţie cu o colegă de birou despre de ce astăzi ne e din ce în ce mai greu să facem copii. Occidentul, cu  cît a devenit mai bogat şi mai răsfăţat, cu atît a pierdut pofta pentru făcut copii, spuneam eu. Nu voiam să spun că a  scăzut pofta pentru sex, care nu e acelaşi lucru cu pofta pentru făcut copii, deşi la cel mai elementar nivel cele două sînt inextricabil legate. Mie mi se pare că între pofta pentru făcut copii şi pofta pentru sex, cel puţin în Occidentul civlizat, e o relaţie invers proporţională.

Colega mea face observaţia că părinţii de astăzi se simt datori să  îşi bombardeze copiii cu munţi de jucării, pe care aceştia sînt incapabili să îi aprecieze şi de care oricum nu au nevoie. Culme a ironiei, ăsta este unul dintre motivele principale pentru care occidentalul de azi nu vrea să facă copii, i se pare că nu o să îşi permită să îl îngroape în jucării. Cu nenumărate hăinuţe şi haine pe care oricum nu le apreciează nimeni. Hainele fac parte dintr-un complex de elemente prin care noi, adulţii, ne punem în scenă în faţa celorlalţi. Cred că va fi toată lumea de acord că un nou născut sau chiar un copil de patru ani, nu are niciun fel de grijă, cu atît mai puţin grija de a se pune în scenă. Tot ce-şi doreşte el e să primească sînul matern la timp. Sau biberonul surogat.

După observaţia asta legată de jucării, în creierul meu se aprind mai multe beculeţe care semnalizează că s-ar putea ca acolo să fie originea novomaniei (un termen inventat de mine acum prin care vreau să desemnez dimensiunea bolnăvicioasă pe care noul şi noutatea o au în vieţile noastre de indivizi moderni). Fără să am pretenţia că ştiu ceva despre dezvoltarea copilului, îmi imaginez totuşi că fluxul constant de jucării în care se scaldă copilul face imposibil ca acesta să stabilească vreo relaţie afectivă cît de cît substanţială cu vreuna dintre ele. Altfel spus, astăzi jucăria preferată, mîine definitiv uitată. Pentru că abordează povestea asta  seria de filme Toy Story este atît de bună.

Astăzi ştim că în primii ani de viaţă se formează şi structurează modalităţile fundamentale de funcţionare şi raportare la lume. Dacă noul este atît de important pentru copilul care vrea în fiecare zi altă jucărie, nu e deloc surprinzător că odată ajuns adult va alerga după filme noi, muzică nouă, haine noi. Că noul, adică, va fi devenit pentru el o valoare supremă.

Aici e momentul unde lucrurile devin cu adevărat serioase, anume momentul în care modalităţile de raportare la lumea obiectelor debordează şi ajung să fie modalităţie de raportare la oameni. Cea mai mare problema pentru cuplurile romantice de astăzi, care foarte rar mai reuşesc să ajungă o familie, este noul. Problemele apar odată cu instalarea rutinei, care rutină, după cum o înţeleg eu, înseamnă eliminare sistematică a noului. El sau ea ajung să îşi dorească altceva, pe altcineva, un nou partener care de cele mai multe ori nu are altă virtute în afară de faptul că e altceva sau altcineva. Pentru scurt timp, desigur. Pînă devine la fel şi acelaşi şiciclul este reluat. Pe scurt, vrem mereu alte jucării.

Cu privire la egoismul Occidentului care nu vrea să mai facă copii pentru că aceştia îi strică corpul, îi mănîncă timpul, banii, se impun două observaţii importante. Prima, anume că Occidentul pare să fi uitat faptul elementar că nu există pe lume fericire mai mare decît aceea de a face un copil. Oricîte realizări, premii Nobel, călătorii în jurul lumii etc etc ar avea  cineva, dacă nu a făcut cel puţin un copil, odată ajuns la sfîrşitul vieţii va fi zdrobit de sentimentul că a trăit degeaba.

În al doilea rînd,  a face copii mulţi reprezintă o adevărată investiţie pentru bătrîneţe. Occidentalii devin din ce în ce mai dependenţi  de stat de la care se aşteaptă să aibă grijă de ei. Dar dacă cineva a făcut  trei, patru copii, cu siguranţă cel puţin unul dintre ei nu va fi plecat peste mări şi ţări şi nici nu va o inimă atît de haină încît să fie lîngă ei înainte de moarte.

Cine ar fi crezut că jucăriile pentru copii pot fi atît de periculoase!

Paradox pe pîine

Lumea e o chestie paradoxală. Există, fără vreun motiv anume. Bun, după ce că există, mai e şi plină de alte paradoxuri. Existenţa, de una singură, e un paradox. Cel mult tautologie, sub forma: exist deci sînt. Un ceva solicită întotdeauna un altceva care îl precede şi aşa ad infinitum. Dar să nu mă pierd în speculaţii scolastice medievale. De fapt, n-ar fi posibil să mă pierd în aşa ceva deoarece sînt cît se poate de ignorant în ceea  ce le priveşte. Tot ce vreau să spun e că un lucru, chiar şi limbajul, sfîrşeşte întotdeauna prin a se autocontrazice, atîta timp cît e singur, cît nu face trimitere la altceva. La fel şi eul, a cărui cea mai bună definiţie a dat-o Kierkegaard, care spune că sinele sau eul e o metarelaţie, adică o relaţie a relaţiei. Dar să nu mă pierd nici în filosofiile existenţialiste mai recente, căci şi în cazul lor ignoranţa mea doar cu puţin mai mică decît în cazul scolasticii medievale.

Am pornit de la observaţia că lumea e paradox şi acolo vreau să mă întorc. Ce m-a făcut să îmi amintesc de lucrul ăsta, pe care nu-l uit niciodată (paradox, sic!), a fost o ştire despre o chestiune mai degrabă trivială. Dacă m-ar fi întrebat cineva care cred eu că e cel mai scump oraş din lume, aş fi răspuns că probabil New York sau Tokyo. Sau vreun alt oraş din lumea cea mai civilizată şi sofisticată şi bogată. Dar aş fi dat-o-n bară cu răspunsul ăsta, pentru că în realitate cel mai scump oraş din lume e în Africa, care e cea mai necivilizată şi mai nesofisticată şi mai săracă regiune din lume. Da, cel mai scump oraş din lume e Luanda, capitala Angolei, şi chiar dacă ăsta nu e chiar un paradox după definiţiile scolasticii medievale, e, în orice caz,  un paradox după  toate regulile bunului simţ.