Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Probaţiunea ca un fum

 

Dacă nu aş sta la biroul meu, adică la fostul meu birou, probabil nu aş mai simţi nevoia să scriu despre probaţiune. Sîntem fiinţe foarte imediate, adică trăim în imediat. Pentru noi, există doar ceea ce ne atinge acum. Mă gîndesc, de exemplu, la oamenii care trec prin vieţile noastre. La un moment dat sîntem înconjuraţi de oameni despre care  credem că o să rămînă cu noi toată viaţa noastră. Prieteni, colegi, iubiţi. Dar nici n-apucăm să zicem bine „peşte”, că cei din jurul nostru dispar. Dar nu rămînem singuri. Pentru om, oamenii sînt ce este apa pentru peşti. Asta înseamnă că imediat dispăruţii sînt înlocuiţi cu alţi oameni. Oameni odată dragi s-au transformat peste noapte în amintiri fumurii şi ne trăzim într-o bravă lume nouă, înconjuraţi de alţi oameni, la fel de dragi ca cei de odinioară sau poate chiar mai dragi, al căror singur defect e că mai devreme sau mai tîrziu o să se transforme şi ei în amintiri fumurii. Şi tot aşa pînă eu însumi mă transform în fum şi mă împrăştie vîntul în cele patru colţuri ale Pămîntului.

Probaţiunea a fost primul meu loc de muncă, şi acum e prima dată cînd scriu despre ea din prima mea zi ca fost consilier de probaţiune. În două cuvinte, probaţiunea este alternativă la puşcărie. Ştie toată lumea că puşcăria produce puşcăriaşi profesionişti. Aşa că cineva s-a gîndit la un moment dat să introducă o formă de executare a pedepselor pentru infracţiuni comise, fără puşcărie. Consilierul de probaţiune, adică ce am fost şi eu pînă ieri, are un statut extrem de ambiguu, şi nu mă refer doar la statutul profesional (nici funcţionar public, nici magistrat, nici struţ, nici găină), ci la misiunea lui de zi cu zi. Probaţiunea a început ca o idee umanitar-misionară, a unui creştin (John Augustus) foarte dornic să facă ceva pentru păcătoşii din jurul lui care putrezeau prin puşcării. Aşa că s-a dus la un judecător pe care l-a rugat să îi încredinţeze un infractor, garantînd cu reputaţia lui, şi promiţînd că o să facă om din el.

Iniţiativa asta a fost instituţionalizată, formalizată, birocratizată, secularizată şi în cele din urmă remunerată (prost), astfel că consilierul de probaţiune de astăzi nu mai seamănă deloc cu John Augustus de altă dată. Dar în misiunea consilierului de probaţiune de astăzi au mai rămas frimituri (sau să zic amintiri fumurii?) din practica lui John Augustus.  Ambiguitatea misiunii consilierului de probaţiune provine din două atribuţii ale acestuia, aproape diametral opuse. Pe de o parte, consilierul trebuie să fie un supraveghetor strict al modului în care persoanele supravegheate respectă măsurile de supraveghere impuse de instanţă. Din acest punct de vedere, consilierul de probaţiune nu e în niciun fel diferit de celelalte rotiţe din sistem, care îndeplinesc orbeşte şi birocratic litera legii. Dar pe de altă parte, şi de aici ambiguitatea, consilierul de probaţiune are şi misiunea să contribuie activ la recuperarea psiho-socială a persoanei supravegheate, să îi acorde asistenţă în procesul de reintegrare socială. Aici se regăsesc urmele fantomatice ale lui John Augustus. Şi această misiune este aceea care face să bată tare inima (cum îmi bătea şi mie acum aproape şase ani) în pieptul consilierului de probaţiune debutant. Nu supravegherea strict birocratică a modului în care sînt respectate măsurile de supraveghere. Altfel spus, consilierul de probaţiune ţine într-o mînă sabia iar în cealaltă o pungă cu sînge pentru transfuzie. Doar că birocraţia ajunge mai devreme sau mai tîrziu să sugă  sîngele şi viaţa din orice. Aşa se face că astă vară serviciul nostru de probaţiune a instituit nişte reguli absolut idioate care interziceau accesul în clădirea Judecătoriei Sectorului 3 bărbaţilor îmbrăcaţi în pantaloni trei sferturi sau papuci. Aşa se face o colegă de-a mea, care n-ar trebui să lucreze aici, se răţoia odată la mine spunînd că, ce, treaba mea e să  ascult poveştile tuturor infractorilor?  Păi da, dragă fostă colegă, exact asta e treaba ta. Şi în afară de treaba asta aproape că nu mai ai nicio altă treabă. Pentru că noi astăzi  nu mai avem ce să le dăm infractorilor, spre deosebire de John Augustus care avea. Putem măcar să le ascultăm poveştile.

Din toţi aceşti ani de probaţiune, nu rămîn cu nicio altă satisfacţie profesională decît aceea că am fost o ureche gata oricînd să asculte nenumărate poveşti de la nişte indivizi care înainte de a fi infractori sînt oameni, şi care poate pentru prima dată în ronţăitorul contact cu sistemul penal erau trataţi ca şi cum ar fi fost nişte oameni: cu defecte şi slăbiciuni, dar şi cu visuri şi calităţi, nu doar nişte maşini de încălcat legea. Şi cea mai mare insatisfacţie pe care o am este că în dosarele mele de supraveghere nu rămîne mare lucru în afară de o grămadă de stîngăcii birocratice. Nimic din momentele puternic încărcate existenţial şi care poate au însemnat o cotitură în existenţa unui infractor, nimic din încercările mele de a arăta celor care îmi erau supravegheaţi că viaţa se poate vedea şi altfel, şi că eu am de învăţat de la ei la fel de mult pe cît aveau şi ei de la mine. Sau, în cazul consumatorilor de droguri, mult mai mult eu de la ei.

Dar gata. A stat şi ploaia şi pot să plec de la birou. Am stat pînă la ora asta pentru că bicicleta şi ploaia nu fac casă bună împreună. Mai ales cînd eşti îmbrăcat cu o jachetă de piele. Foarte frumoasă, de altfel.

Dar acum că a stat ploaia, o să plec şi o să uit  de probaţiune. Şi de colegele care nu m-au înghiţit şi pe care la rîndul meu nu le-am înghiţit nici eu. O să uit chiar şi de cei care m-au iubit şi la rîndul meu i-am iubit şi eu. Pentru că aşa e viaţa: mai devreme sau mai tîrziu din toate şi din toţi nu mai rămîne decît fumul amintirilor.

Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.

Despre români şi oi

Lucrez într-o instituţie publică (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). De fapt, lucrez la Serviciul de Probaţiune de pe lîngă Tribunalul Bucureşti, dar pentru  care nu s-a găsit spaţiu chiar pe lîngă Tribunal, aşa că acum este localizat în Judecătoria Sectorului 3.

Probaţiunea e o activitate frumoasă, atunci cînd nu e înecată în birocraţie şi în „efectul Lucifer” (asta e doar pentru cunăscători), dar are un statut ambiguu, încă slab definit. În consecinţă, şi consilierii de probaţiune, adică eu şi colegii mei, avem un statut ambiguu şi slab definit.

Consilierul are înainte de toate o dublă misiune: pe de o parte supraveghează iar pe de alta asigură suport. Ambele misiuni sînt complexe, doar că supravegherea e întotdeauna mai uşoară decît suportul, şi mai în ton cu efectul Lucifer. Oricum, un consilier de probaţiune bun trebuie să fluctueze permanent între aceste două aspecte contradictorii ale misiunii lui:  pe de o parte sprijinirea umanităţii persoanelor  care au comis infracţiuni, iar pe de alta sancţionarea derapajelor acestora în raport cu regulile impuse.

Dar despre ambivalenţa asta şi despre cum una dintre cele două dimensiuni tinde să o eclipseze pe cealaltă, poate o să scriu altă dată mai mult. Acum vreau să scriu despre un altfel de derivă.

Recent, exact în toiul verii dantiene bucurestene, cineva din Judecătorie a luat decizia să închidă o uşă. Uşa asta făcea ca birourile nostre să dea direct în curtea interioară. Ceea ce însemna un acces mai rapid la maşină (în cazul meu la bicicletă), mai însemna că puteai să dai fuga afară dacă voiai să răspunzi la un telefon personal. Uşa asta mai făcea şi să circule aerul prin holurile îmbîcsite ale clădirii vechi, cu aer kafkian, a Judecătoriei. Circulaţia aerului într-o clădire fără aer condiţionat e o chestie vitală pe vreme de caniculă-o să iau asta drept o axiomă pe care n-o s-o pună nimeni în discuţie.

Bun, deci la un moment dat cineva poruncit să se închidă uşa, pentru că i s-a năzărit dintr-o dată că uşa asta deschisă prezintă pericol pentru securitatea judecătoriei. Recunosc că nu sînt la curent cu toate regulile de securitate ale unei instituţii publice, dar cînd o astfle de decizie se ia din senin, după şase ani, nu poţi să nu fii lovit în plexul surprinderii de arbitrarul ei.

Mai recunosc şi că uşa asta închisă nu e o tragedie, mai ales pentru mine care sînt norocos şi stau în singurul birou cu aer condiţionat din serviciu. Dar chiar dacă nu e vorba de o tragedie, am simţit închiderea acestei uşi ca pe o atingere directă a confortului personal şi chiar a demnităţii mele. Am reacţionat şi sfătuindu-mă cu cîţiva colegi care mi-au împărtăşit indignarea am redactat o hîrtie oficială către preşedintele Judecătoriei.

Pentru mine, problema era simplă: sînt un angajat al Tribunalului care îşi desfăşoară activitatea în această clădire şi care, în consecinţă, are drepturi egale cu tot restul angajaţilor. Un angajat, într-o ţară civilizată şi democratică (deşi ce se întîmplă zilele astea demonstrează că România nu e niciuna nici alta şi n-a fost niciodată aşa ceva-dar totuşi nu pot să nu mă prefac că trăiesc într-o ţară civilizată), are dreptul să îşi exprime eventualele nemulţumiri legate de condiţiile de la locul de muncă.

Aşa că exact asta am făcut în hîrtia respectivă: am spus care este problema, cum ne deranjează, ce aşteptări avem şi că sîntem dispuşi să discutăm argumentele pro şi contra închiderii uşii împricinate. Am împrăştiat hîrtia prin serviciu şi apoi… a început furtuna. Reacţia a fost următoarea: cine eşti tu, mă, să spui că eşti dispus să discuţi argumentele pro şi contra închiderii uşii? (nota bene, răspunsul ăsta a venit de la colegii mei, nu de la preşedintele Instanţei). Păcatul suprem al hîrtiei era tonul ei prea îndrăzneţ. Tonul nu era îndrăzneţ, era astertiv (consilierii de probaţiune ar trebui să ştie ce e asertivitatea mai bine decît restul muritorilor de rînd şi s-o şi folosească din cînd în cînd- formula DESC e minunată formulă de viaţă), şi nu făceam altceva decît să mă comport în virtutea unui statut pe care credeam că îl am. Doar că nu îl am, îmi spun colegii mei. Eu sînt nimeni în judecătoria asta şi în consecinţă nu am dreptul să mă comport ca şi cum aş avea dreptul să negociez anumite chestiuni, cum ar fi închiderea unei uşi.

În fond, este vorba de veşnica problemă a românului, adică de spiritul lui mioritic, de veşnica resemnare în faţa sorţii (sau a unei reguli birocratice stupide), de monstruoasa lipsă de vocalitate. Sigur, zilele astea observăm un spectacol politic în care se încearcă asasinarea funcţională a preşedintelui, ceea ce ar putea să ne coste statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este vorba de trezirea spiritului civic al românilor, de renaşterea valorii de sine sau naşterea vocalităţii, ci de o manveră politică josnică şi strigătoare la cer. Uite că am ajuns să scriu şi despre politică-nu credeam că o să apuc ziua!

Ca să termin: azi m-am lăsat purtat de valul conştiinţei demintăţii personale şi profesionale, al dreptului la liberă exprimare şi alte valuri asemănătoare, şi mi-am luat-o grav în freză. La fel cum mi-am luat-o şi cînd m-am îndrăgostit. Am impresia că orice val care îţi dă impresia că te poartă spre cine ştie ce culmi ale umanităţii şi împlinirii personale sfîrşeşte inevitabil prin a da cu tine de stîncile mizerabile ale concretului.

Consilier de probaţiune la bine şi la rău

De la începutul anului şi pînă acum aproximativ o lună cînd am revenit la serviciu, cam uitasem că sînt şi consilier de probaţiune. Vinerea trecută, însă, mi-am amintit asta într-un mod destul de dramatic. Mă aflam pe teren, undeva în zona Brîncoveanu, făcîndu-mi meseria  care pe teren înseamnă în general că vizitez  inculpaţi (sau infractori ipotetici). Mă aflam, deci, în curtea unui inculpat cu vilă şi cu un rottweiler foarte needucat. Needucat pentru că în timp ce mă aflam cu spatele la el, a băgat capul prin grilajul foarte generos (nici stăpînul nu era foarte educat) şi m-a muşcat de fund. Dacă descriu o întîmplare adevărată, am voie să folosesc cuvîntul fund, nu-i aşa? M-am dus la urgenţă şi de acolo la spitalul Colentina pentru a-mi face injecţiile necesare.

Cu mine pe teren erau şi două studente care fac practică la noi şi pe care le-am luat pe teren ca să le arăt ce aventuri are un consilier de probaţiune. Din cîte ştiu, e prima dată în istoria Probaţiunii din România cînd un consilier de probaţiune e muşcat de fund, deci nu mă aşteptam la o astfel de aventură. Studentele respective (care probabil nu-mi citesc blogul, iar dacă mi-l citesc sper că nu se supără pentru ce o să scriu) trebuie să-şi pună impresiile şi observaţiile într-un jurnal de practică. Astăzi, le-am întrebat dacă au de gînd să treacă în jurnalul de practică cum au asistat ele la violentarea unui consilier de proaţiune de către un rottweiler needucat. S-au uitat mirate la mine şi mi-au răspuns că nici prin cap nu le -a trecut aşa ceva. Asta pentru că jurnalul e un document oficial în care se trec lucruri oficiale şi serioase. Dar şi muşcătura mea a fost oficială, pentru că la spital am declarat-o ca accident de muncă. Şi a fost şi serioasă pentru că am şi acum pe curea urmele dinţilor care n-au reuşit să-mi găurească fundul. Doar doi au făcut asta.

Dacă ai fumat canabis, ferește-te de 112

Să te duci seara cu șeful înspre  casă nu  e cea mai înfricoșătoare perspectivă dintre toate, mai ales cînd au un șef cool ca al meu. Chiar dacă ești obosit după o zi de muncă 2 în 1, adică munca propriu-zisă pînă la 4, urmată de scris la teză, adică și mai muncă, după ce a plecat toată lumea acasă și s-a făcut liniște, pînă la 9. Chiar dacă prietena ți s-a dus singură la o petrecere sau eveniment monden sau cum vreți să-i ziceți, o chestie unde lumea se îmbracă foarte frumos și unde fiecare individ funcționează ca o oglindă pentru celălat. Chiar dacă ai băut cam multă cafea pe la 6 și ți-e teamă că n-o să poți adormi. De fapt, departe de a fi o perspectivă înfricoșătoare, drumul cu șeful înspre casă a fost unul dintre momentele de vîrf ale zilei, poate singurul (șefu’ nu-mi citește blogul, deci nu fac pupincurisme aici, în caz că cineva se pregătea să-și schimbe părerea excelentă pe care o are despre mine).

Asta pentru că șefu’ care e ascultător fidel de Realitatea Fm, m-a pus la curent cu momentele de vîrf ale zilei, și se pare că ziua asta chiar a avut niște momente de vîrf, spre deosebire de mine. În primul rînd, azi a fost prins avocatul din Brașov care aranjat să-i fie omorîtă nevasta de un delincvent profesionist. Delincventul fusese prins acum vreo trei luni cînd a avut loc crima, dar avocatul abia azi. De ce? Șeul meu  dădea vina pe faptul că e român și că noi nu ne pricepem la nimic, nici măcar la omorît. Avocatul, oricît de incredibil ar părea, păstrase niște bilete scrise de mîna lui în care dădea instrucțiuni celui care urma să-i omoare nevasta. Cît de prost să fie cineva să facă așa ceva? Îmi vine să-mi explic asta prin vreun soi de perversă deformare profesională,  dat fiind că era avocat mă gîndesc că n-a putut să se despartă de biletele alea deoarece reprezentau probe în Instanță, n-avea importanță că împotriva lui.

Șeful și-a continuat topul zilei cu accidentul din Primăverii, unde, pe la ora 4 dimineața, un șofer beat a intrat într-o mașină de poliție care era acolo  cu radarul. Se pare că au ajuns toți la spital.

Dar momentul cu adevărat de vîrf al zilei e dat de un apel la 112 al unui tînăr din Timișoara, care  a sunat  acolo pînă a fost luat în serios și în cele din urmă pe sus, spunînd că el e fiul lui Dumnezeu și cultivă canabis, și că vrea să fie luat. Pînă la urmă polițiștii l-au crezut și chiar au găsit la el acasă mult verde și pe el foarte high. Atît de high încît: 1: Se credea fiul lui Dumnezeu, 2: S-a autodenunțat și acum probabil o s-ajungă la pușcărie sau la Probațiune unde o să se ocupe colegii mei de la Timișoara de el.

După drumul înspre casă cu  șefu’, am ajuns la concluzia că uite cîte pierde unu care n-ascultă niciodată Realitatea Fm în mașină și stă ca prostu’ doar cu muzica bună de pe Guerrilla.

Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.