O veste bună

Pentru toţi cei care au plîns după Gigapedia sau Library.nu, am o veste bună. De la ruşi nu vine doar ploaia sau nori radioactivi, ci uite că vine şi una dintre ultimele oaze de piraterie culturală virtuală. Mă rog, poate nu sună aşa de bine ce am zis. Oricum încep să-mi pierd cititorii, aşa puţini cum erau…

Pentru cei care mă vizitează, vestea  bună e la linkul ăsta : http://gen.lib.rus.ec/ . E mai bogat, mai divers şi mai bine organizat decît Gigapedia sau alte foste siteuri similare, iar downloadul se face extrem de simplu şi eficient.

Dacă o să am probleme cu legea din cauza asta, o să am măcar satisfacţia că am făcut un bine public. O să fac puşcărie ca un erou, adică.

Ne vedem la răcoare, dragii mei cititori.

P.S.: Îmi vînd telefonul (Nokia N8)  pe care l-am tot lăudat pe aici că face poze foarte bune. Are în continuare cea mai bună cameră de pe piaţa telefoanelor mobile, aşa că cine e interesat să îmi spună. Deşi n-o să-l dau gratis, cum se dau cărţile sau alte bunuri virtuale, o să-l dau ieftin.

 

Si inca un PS: Pentru cine nu si-a dat seama, e vorba de un site de unde se pot da jos, gratis, cărţi. Multe cărţi.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

Moartea dinaintea morții

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

Am și eu ceva de spus

Orice individ de pe lumea asta, fără excepție, are sentimentul că în el este ceva ce merită să iasă afară într-un fel sau altul. Asta îi face pe unii să picteze, pe alții să scrie sau să compună muzică. Tehnologia pare să fie un excelent instrument care facilitează această ieșire-înspre-lume a individului. Modernitatea,  care  a creat propriu-zis individul, a dat, a impus de fapt, libertatea de auto-expresie.  Dar pentru că nu toți putem să pictăm, să scriem cărți sau să compunem muzică, încercăm să spunem ceva prin mijloace mai la îndemînă. De exemplu încercînd să fim în centrul atenției în cercul nostru strîmt de prieteni, prin felul în care ne îmbrăcăm sau făcîndu-ne blog. Blogul este pentru scris, după cum spuneam mai de mult, ce este masturbarea pentru actul sexual. Dar probabil că e mai bun decît nimic.

Ce vreau să spun aici este că unul dintre impulsurile fundamentale care caracterizează ființa umană (în excelentul cuvînt englezesc: drive) poate fi cuprins în această patetică (patetic, înțeles ca patos) și scurtă propoziție: am și eu ceva de spus.

Am fi tentați să expediem acest impuls fundamental al ființei umane ca absolut iluzoriu. Dar, fiind vorba de ceva atît de fundamental, ar fi greșit să ne pripim a conchide că e vorba  doar de o iluzie. S-a spus că fiecare individ reprezintă un eveniment unic în istoria universului. Dacă este așa, și așa este, căci nu există nici măcar un gînd care să se repete identic de la un individ la altul (afirmație aparent neverificabilă, dar demonstrată, cred eu, tocmai de imposibilitatea verificării ei, adică de insularitatea fiecărui individ în parte), atunci credința oricărui individ, oricît de puțin dotat, că are ceva de spus, este perfect legitimă.