O altă întîmplare funny

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Anunțuri

O întîmplare funny

Exista lucruri care sint funny nu pentru ca sint amuzante ci pentru ca au o anumita calitate, o aura de neobisnuit, de oh-uite-cît-de-ciudat-s-au-aliniat-stelele, o micro-coincidența care în ciuda microcității ei este cosmică. Pe scurt, ceva e funny cînd din acel ceva stralucesc, mai puternic sau mai slab, razele unei coincidente cosmice. Dacă e funny, nu înseamnă că nu poate fi și altceva, mai mult decît funny. Poate. Dar acum ne interesează doar ce înseamnă că ceva e funny.

 

Exemplu de poveste funny. Pe 7 noiembrie eram în Atocha, probabil cea mai mare stație din Madrid, citind Childhood’s End the Arthur C. Clarke. Chiar înainte să mă urc în tren citeam un pasaj în care extratereștrii atotputernici și binevoitori care veniseră din senin peste no si care voiau cu orice pret sa repare lumea noastra, au interzis tot răul de pe fața Pămîntului, inclisiv coridele din Spania. O coridă era gata să înceapă în Madrid, în ciuda poruncilor extraterestre că aceste jocuri barbare trebuie să înceteze, cînd mulțimea de spectatori avizi de sînge a fost lovită de ceva invizibil și absolut neviolent dar care a pus odată pentru totdeauna capăt coridelor din Madrid și din toată Spania. Deși eram în Spania de cîteva luni bune în momentul pe care-l povestesc acum, nu stăteam în Madrid și ajungeam de fapt destul de rar în centrul orașului, de exemplu unde eram acum cînd citeam pasajul despre care e vorba. Deci mi s-a părut interesant că, uite, citesc despre o coridă din Madrid chiar în momentul ăsta în care…sînt în Madrid. Pe o scală de la unu la zece a intensității fiorului de wow care m-a traversat din cap pînă în picioare atunci, ăsta avut cam 2, deci nimic ieșit din comun de ațîțător pentru sufletul meu, ca să nu mai zic pentru al altcuiva. Doar că povestea nu se oprește aici. La doar cîteva ore, eram în Mejorada del Campo, unde mi-am petrecut toata vara (ce vară!), vorbind pe Skype cu prietenul meu din Alaska. După vreo oră pe Skype cu el, m-am apucat să citesc din nou din aceeași carte din care citisem mai devreme în Atocha. Dupa vreo cinci minute de lectură dau peste un pasaj în care cineva sosește la o petrecere dată în casa cuiva care locuia la marginea junglei, tocmai din…Alaska. Momentul în care personajul respectiv coboară din vehiculul zburător din viitor si este lovit de zăpușeala din junglă a fost și pentru mine o lovitură destul de puternică, poate la fel de puternică ca șocul resimțit de cineva care experimentează o trecere bruscă de la aerul uscat și rece al Alaskai la cel mai puțin uscat și mai puțin rece al junglei. Dacă intensitatea primei brize cosmice fusese de 2, asta era deja de 5. Știi ce zic? (Se zice că cine se prostește rămîne așa- știu cîteva cazuri- sper să nu fiu și eu unul dintre ele). Așadar pala asta îmi tulburase ceva mai mult apele sufletului și eu încă eram pierdut în contemplarea valurilor de la suprafața lor, probabil cu un semi-zîmbet tîmp pe față, cînd a răsunat a treia și cea mai puternică notă din acest cîntecel funny. După ce vorbesc cu prietena mea (de la momentul respectiv) la telefon, mă urc în mașină și plec înspre Coslada. Ajung în Plaza San Pedro y San Pablo și în timp ce o aștept să coboare mă apuc să citesc. Știu din experiență că așteptarea mea s-ar putea să nu fie scurtă. Ma afund din nou în sufletul cărții care mă învăluie instant, ca și cum n-aș fi plecat niciodată de acolo, și mă trezesc la o petrecere, cea la care venise tipul din Alaska, la care fac imediat cunoștință cu o virtuoză (nu sînt sigur de acest feminin, și nici the world wide web nu ma ajută în momentul ăsta) a viorii. Moment în care mi-a căzut partea de jos a maxilarului. Cum se cheama? Mandibula, așa. Pentru că prietena mea, sub al cărei balcon așteptam, era ea însăși o virtuoză a viorii. (Adică, ea este o virtuoză a viorii, trecutul precedent era pentru altceva.)

Fiecare dintre aceste secvențe avea deja în ea însăși o adiere funny, dar puse cap la cap într-un lanț semantic desfășurat într-un inteval de cîteva ore și pe o arie cu raza de vreo 30 de kilometri, reprezintă pentru mine cea mai bună ilustrare la care pot să mă gîndesc acum a acestei arome exotice a realității pe care în lipsă de un cuvînt mai bun o numim (eu și cine se mai joacă jocul ăsta), funny.

Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Crinii de pe cîmp

Iisus ne-a spus atunci de mult că avem multe de învățat de la păsările cerului și de la crinii de pe cîmp. Mult mai tîriziu, Kierkegaard a scris unele cele mai frumoase pagini din literatura tuturor timpurilor, brodînd pe marginea cuvintelui lui Iisus care ne trimitea sa învățăm de la crinii de pe cîmp și de la părăile cerului unele dintre cele mai importante lucruri pe care le poate învăța o ființă omenească. Zilele trecute, eram în Fred Meyers  (unul dintre cele mai importante lanțuri de supermarketuri din America, din cîte bag de seamă, și mai bag de seamă și că America nu are atît de multe lanțuri de supermarketuri ca Europa; mai multe monopoluri? Sau poate ar trebui să mă plimb eu mai mult prin America), uitîndu-mă la secțiunea cu flori, cea mai frumoasă secțiune din supermarket, firește, și m-am trezit întrebîndu-mă dacă niște flori, crinii lui Iisus de exemplu, ne mai pot fi învățători rupți din natură și transplantați în buncărele noastre consumeriste. M-am uitat mult și bine la florile acelea așteptînd liniștite să fie cumpărate, și mi-am dat seama că întrebarea pe care mi-o puneam era mai grea decît mine. Îmi aminteam destul de clar că Iisus ne trimitea la crinii de pe cîmp, nu la crinii din supermarket. Oare între crinii de pe cîmp și crinii dintr-un supermrket e aceeași diferență ca cea dintre păsările cerului și păsările dintr-o colovie? Nu prea știam, nici acum nu prea știu. Nu am plecat mai înțelept de la insula de flori, doar mai fericit. Poate mă învățaseră, totuși, ceva, fără să-mi dau seama, o înțelepciune invizibilă impregnîndu-mi toată ființa ca un abur îmbătător. La urma urmelor, orice înțelepciune care nu ne face mai fericiți, nu-și merită numele.

Viața e un cerc plat

lac

Viața e un cerc plat, anunță la un moment Rust Chole, detectivul bîntuit de ciumă existențială din răvășitorul serial True Detective. De fapt vocea lui e doar ecoul vocii lui Nietzsche, ale cărui vorbe de duh circulă și astăzi prin gura lumii care a uitat de unde au plecat, de exemplu ca foarte celebra ce nu te omoară te face mai puternic, care tot din gura lui Nietzsche a ieșit și a uitat de unde s-a născut. Nu știu cît de serios era în privința asta, dar Nietzsche credea în povestea aceea fără început și fără sfîrșit a eternei reîntoarceri, un vîrtej al devenerii al cărui principal scop pare să fie reciclarea, și cînd un geniu crede în ceva, în orice, se pricepe să facă chestia respectivă, oricît de aberantă, să pară convingătoare. Destul de convingătoare încît minți ascuțite dar dezamăgite și disperate să se agațe masochist de ea, ca Rust Chole care credea că e prins pentru veșnicie într-un cerc al morții și suferinței.

Vorba asta îmi vine și mie uneori în gură, cînd pe măsură ce trăiesc văd cum viața mă duce prin locuri în care am mai fost. Ieri am ajuns din nou în Alaska, pe care am găsit-o mai caldă și mai umedă decît ar fi trebuit să fie în perioada asta anului, dar desigur că nu mă pot plînge de asta.  Nu mă pot plînge nici că viața e un cerc plat, pentru că deși sînt din nou în Alaska, eu nu mai sînt chiar același de data trecută, nici Alaska nu mai e chiar aceeași, și sînt aproape sigur că viața e, nu un cerc plat, ci o spirală multi-dimensională, o spirală care se poate desface înspre înălțimi uluitoare, cucerind mereu noi planuri ale existenței, sau se poate scurge ca apa din chiuvetă prin subteranele spurcate ale realității. Și dacă totul merge în sus sau în jos depinde în mare măsură, într-o măsură decisivă, nu de forțe cosmice incontrolabile sau de hazard pur, ci de noi, de înțelepciunea pe care o descoperim pe măsură ce ne învîrtim în caruselul vieții sau, din contră, pe care o lăsăm să treacă neînțeleasă în timp ce noi ne lăsăm amețiți de jocul de culori, lumini și umbre din jurul nostru ca niște petrecăreți care s-au amețit prea tare.

Părinți și copii

Copiii nu pot să înțeleagă niciodată crepusculul ambiguu și noroios din care au ieșit. Pentru că ei nu pot cu niciun chip să-și imagineze părinții altfel decît ca pe doi sfinți care au fost predestinați din veșnicii să fie împreună. Cînd în realitate părinții lor și majoritatea părinților în general sînt două păpuși din lut care s-au lovit una de alta la un moment dat și au rămas așa, împotmolite una în alta, mai mult sau mai puțin la întîmplare. De aici incapacitatea copiilor de a accepta divorțul părinților. Și poate tot de aici idealul sufletului pereche, al unei povești de dragoste ca-n povești etc. Și poate nu e așa de rău. La urma urmelor eternitatea n-a vorbit niciodată direct, a făcut mereu ocolul prin pămînt, pe acolo de unde vin toate, inclusiv miraculoasele păpuși de lut care sîntem noi și toate visurile noastre hămesite după infinit.

Love is why we are here

Nu obișnuiesc să mă fițoșesc cu titluri în engleză, dar acum cîteva zile am văzut pe la Piața Sudului o doamnă cam șleampătă purtînd un tricou negru lălîu pe care scria cu litere mari, albe „Love is why we are here”. Mesajul mi se pare greu de tradus în limba română, nu pentru că ar fi greu să traduc înțelesul, asta ar fi floare la ureche, dar mi se pare greu să traduc înțelesul păstrînd în același timp o formă așa de condensată și care lovește ca un pumn în capul pieptului sufletului. Cel puțin pe mine acolo m-a lovit, m-am simțit lovit de un trăznetel, care nu m-a omorît și nici măcar nu mi-a dat super puteri, dar mi-a dat o secundă de limpezime care a luminat dintr-o dată tot întunericul din univers. Da, chiar așa, love is why we are here.

Unul dintre filmele mele preferate mă pune într-o situație destul de stînjenitoare, pentru că are doar 5.5 pe IMDB. Și mai rău decît atît, metascorul e 32 (adică acel scor obținut și prin cuantificarea opiniei criticilor). Filmul se cheamă It’s all about love (Thomas Vinterberg),  un titlu de asemenea greu de tradus, dar ușor de ințeles. În film se întîmplă multe lucruri ciudate, dar e unul care m-a răscolit pînă la fund, deși știu că sînt fără fund. Oameni cad din senin morți pe stradă, fără să fie bolnavi sau împușcați și fără ca asta să mai șocheze pe trecători, de fapt nimeni nu se mai grăbește să ridice nici cadavrele, iar explicația pe care toată lumea pare să o știe deși n-a fost dată oficial de nimeni, e că oamenii mor din lipsă de dragoste.

E adevărat că în zilele noastre dragostea e doar glazura subțire și siropoasă de pe diferitele torturi ale vieții (romantice, prietenești, familiale, etc) și uităm din ce în ce mai repede și mai adînc adevărul, adevărul mai adînc decît lumea că lumea este întemeiată pînă la fundul ei pe dragoste și pe nimic altceva, și că atunci cînd dragostea începe să dispară nu doar că oamenii încep să moară, dar lumea însăși începe să se deșire de la particulele ei cele mai elementare. Și d-asta îmi place așa de mult filmul ăsta cu nota cinci pe IMDB și tricoul ăla lăbărțat.

Poate și postul meu de azi o să ia tot o notă sub mediocră, ca It’s all about love, ca mesajul de pe tricoul ala lălîu, dar asta nu înseamnă că dragostea e doar poleiala lucioasă pe care o arunci la gunoi după ce ai desfăcut pachetul proaspăt cumpărat din vitrină. Nu, că dragostea este realitatea ultimă pe care orice altă realitate stă grefată și își extrage din ea seva vitală e un adevăr care se impune cu puterea soarelui de amiază oricui are ochi să vadă. Și nu și-i ține tot timpul pironiți in telefon sau în laptop.

Dar ce e dragostea? Poate o să întrebe cine a ajuns pînă aici cu cititul…Și n-o să încerc să răspund la această întrebare, in primul rind pentru că nu se poate răspunde și in al doilea pentru ca nici nu e nevoie, știm toți ce e fără o definiție general acceptată și oficială. E suficient să ne întrebăm și dintr-o dată răspunsul ne va răsuna în urechile inimii ca un tunet care vine de aproape în mijlocul unei ploi de vară.

Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.