Archive for the ‘Literatura’ Category

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Scriam data trecută despre faptul că Proust mi-a zărănicit un proiect literar, că dacă m-aș apuca să scriu povestea respectivă, n-aș putea s-o fac fără sentimentul că îl plagiez pe el, care, ziceam eu, a scris odată pentru totdeauna, într-o formă literară desăvîrșită, despre iadul pe care cel care descoperă că a fost trădat în fiecare secundă a  poveștii lui îl trăiește retroactiv, atunci cînd momentele cheie ale fostei iubiri trebuie reinterpretate în lumina trădării ieșite la lumină.

Dar citindu-l în continuare pe Proust am descoperit că îl plagiasem deja, înainte chiar de a-l fi citit. Am trăit odată voluptatea de a fi intuit ce urma să spună Heidegger în următoarea frază, în timp ce îl citeam. Ajunsesem să vibrez pe aceeași frecvență cu e într-o asemenea măsură încît la un moment dat mi-am spus în gînd: dar dacă așa stau lucrurile, atunci de aici rezultă cutare lucru. Iar în urmăoarea propoziție Heidegger mi-a redat gîndul, cuvînt cu cuvînt. Poate ochii îmi fugiseră, fără să-mi dau seama, în josul paginii, și așa se explică virbarea mea pe aceeași frecvență cu Heidegger, ceea nu-mi mai lasă prea mult spațiu pentru auto-măgulire.

Acum două zile, în timp ce îl citeam Proust, am dat peste pasajul următor:

„O să primesc o scrisoare de la Gilberte, îmi va spune, în sfîrșit, că m-a iubit întotdeauna și îmi va explica motivul misterios pentru care a fost silită  să îmi ascundă, pînă astăzi iubirea ei, prefăcîndu-se că poate fi fericită fără să mă vadă, motivul pentru care și-a luat înfățișarea unei Gilberte simplă prietenă de joacă.” În fiecare seară îmi închipuiam această scrisoare, credeam că o citesc, îmi repetam întruna fiecare frază a ei. Dintr-o dată, mă opream, înspăimîntat, înțelegeam că dacă aș fi primit o scrisoare de la Gilberte, aceasta nu ar fi arătat așa, de vreme ce textul pe care mi-l repetam era alcătuit de mine însumi. Și din acea clipă mă străduiam să-mi întorc gîndul de la cuvintele pe care aș fi dorit ca ea să mi le scrie,  de teamă că, enunțîndu-le, le voi exclude tocmai pe acelea  – pe cele mai dragi, pe cele mai dorite – din cîmpul realizărilor posibile.”

Acum cinci ani eu scriam pe blogul ăsta (de fapt pe vremea aia scriam pe Blogspot, înainte să migrez cu blogul de acolo pe WordPress) următorul text. Link-ul este acesta, dar redau aici textul pentru a obține efectul dorit și care poate fi obținut doar prin punerea față în față a celor două texte:

Avem darul, sau poate blestemul, sa ne proiectam in viitor, si acolo ne petrecem mare parte din viaţă. Viitorul e format dintr-o virtualitate infinită de alternative, nu? În momente de aşteptare înfrigurată, încercăm să epuizăm infinitul, actualizînd în gîndire o posibilă variantă a viitorului. Apoi ne spunem că e imposibil să fim noi atît de pătrunzători încît să fi ghicit acea variantă care se va actualiza în realitate, şi considerăm că acea variantă pe care noi am gîndit-o va ramîne veşnic o virtualitate. Şi atunci, printr-o dialectică de magician, transformăm slăbiciunea într-o putere supraomenească şi încercăm să ne gîndim la cît mai multe variante, la cele mai rele dintre ele, fireşte, în încercarea de a ne asigura un viitor cît mai roz, eliminînd din realitate, prin gîndire, acele variante de care ne temem cel mai rău. Un pas încă şi mai îndrăzneţ este să spui cu voce tare ceea ce gîndeşti. De exemplu, dacă părinţii tăi au întîrzîiat cîteva ore, să iei o postură nevinovată şi să declari că e posibil ca părinţii tăi să fi murit într-un accident de maşină. Asta este exorcizarea realităţii prin limbaj.

Fondul celor două texte este aproape identic, în asemenea măsură încît nu se poate spune decît că l-am plagiat pe Proust. Doar că eu eu am început să îl citesc pe Proust abia acum două săptămîni. Pînă astăzi nici măcar nu am răsfoit primele două volume din În căutarea timpului pierdut, pentru că niciodată nu le găseam, acesta fiind și motivul pentru care nu m-am apucat pînă acum de acest roman despre care s-a spus că este cel mai lung roman scris vreodată.

Dacă nu l-am plagiat, înseamnă că am gîndit gîndul lui, că există – nu există altă explicație – o înrudire sufletească între mine și el sau cel puțin un moment trecător în care mințile noastre au gîndit la fel. Sigur, această concluzie nu este valabilă decît pentru mine, pentru că nu există altă garanție pentru autenticitatea acestei potriviri decît cuvîntul meu. Dar voluptatea pe care am trăit-o în momentul în care am dat peste pasajul din Proust și mi-am amintit de ce scrisesem eu acum cinci ani a fost mai intensă decît orice alte voluptate trăită de mine în ultima vreme și, ca în cazul oricărei fericiri strict subiective,  nu poate să mi-o fure nimeni.

Poate că o iubire mare se definește în primul rînd prin păstrarea și creșterea energiei ei interne în ciuda unuia sau mai multor defecte mortale ale obiectului iubirii.

De exemplu, eu continui să îl iubesc pe Dostoievski, pe care l-am cunoscut de mult, în ciuda a ceea ce eu cred că este un defect major de formă în unele dintre romanele lui. Și în același fel dragostea mea față de Proust, care tocmai se naște, continuă să crească în ciuda aceluiași defect. Nu sînt critic literar, deci ceea ce spun nu e critică literară, ci mai degrabă o invitație pentru cineva care se pricepe la așa ceva să mă lămurească și pe mine cu stau lucrurile de fapt.

Cînd cineva se apucă să scrie un roman, are mai multe opțiuni în ceea ce privește forma și construirea personajelor. Astfel, putem avea de-a face cu un autor omniscient, care nu este el însuși personaj în roman, ci doar narator detașat, un fel de Dumnezeu deist, care observă și disecă cu luciditate dramele personajelor sale, dîndu-le astfel viață; sau avem de-aface cu un autor-personaj, deci un roman în care autorul alege să fie el însuși integrat în fluxul evenimentelor ca un observator localizat, fiind astfel nevoit, de dragul logicii elementare și al bunului simț, să  renunțe la toate avantajele omnișcinței.

Se întîmplă însă că unii dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, de exemplu Dostoievski si Proust, au scris romane în care au amestecat cele două posibilități. Adică au optat pentru un autor-personaj, pentru cineva care relateaza niște întîmplări așa cum le-a fost el martor, direct sau indirect, dar care sfîrșește prin a deveni autor-omnișcient. În Demonii, de exemplu, naratorul începe prin a anunța că o să povestească niște întîmplări la care a fost martor și sfîrșește prin a reda cu acuratețe gînduri ale celorlalte personaje și întîmplări la care el nu avea cum să fie prezent. La fel face și Proust, care în În căutarea timpului pierdut. După ce m-a cucerit în mod absolut de la primul volum, cu fluxul de conștiință al autorului-personaj care își revizitează trecutul, în a doua parte, O iubire a lui Swann, schimbă macazul către șina autorului-omniscient, dar fără să renunțe la poziția de autor-personaj. Frumusețea sublimă a scrisului lui Proust și analiza peste măsură de profundă pe care o face sufletului omenesc, modului de viață burghez parizian și, în fine, oricărui subiect pe care se întîmplă să îi cadă bisturiul fermecat, toate acestea au reușit doar după o lungă bătălie cu mine însumi să mă ajute să termin cartea pe care acea schimbare de macaz, sau mai bine zis acea mișcare de nepermisă călărire a acestor două căi ferate care după mintea mea cu niciun chip nu pot co-exista în același plan, cea de autor-omniscient și cea de autor-personaj, deci o simplă problemă de formă, o făcea să sufere o lovitură pe care bunul meu simț sau logica mea le credeau fatale.

Am reușit, nu știu cum, să ajung să îl iubesc pe Proust în ciuda acestui defect, la fel cum cu mai mulți ani în urmă continuasem să îl iubesc pe Dostoievski în ciuda aceluiași defect. Cu toate că aș avea și alte motive de supărare față de Proust, de exemplu acela că, după ce am citit descrierea magistrală a dragostei lui Swann pentru ușuratica și prostuța lui Odette, nu mai am curaj să întreprind și eu un proiect literar pe care o poveste trăită recent mă făcuse să-l iau în considerare.  M-am regăsit atît de bine în Swann, încît citeam cu sentimentul că Proust a scris chiar despre mine. Dar probabil că același sentiment l-ar avea mulți dintre cei care iubind descoperă că de la bun început fuseseră încornorați.  În orice caz, literatura nu se naște din resentiment, și la mine resentimentul ar fi fost încă un motor puternic, ca să nu mai zic că dacă aș încerca totuși să scriu despre asta aș avea sentimentul că îl plagiez pe Proust, ca și cum el a dat odată pentru totdeauna forma literară desăvîrșită acestui tip de poveste de dragoste.

Utilizatorii Filelist.ro știu că unul dintre oamenii importanți din spatele celui mai important site de torrente din România a murit recent. Era foarte tînăr și îmi imaginez că foarte multă lume îi simte lipsa. Cei de la Filelist s-au gîndit să îi onoreze memoria prin oferirea unor torente gratis (freeleech, in limbaj de specialitate). Ce altceva puteau să ofere? Dacă s-ar fi oprit aici, toate ar fi fost bune și frumoase, doar că Vandalism (numele unui hot shot de la Filelist) s-a gîndit să scrie și poezie în onoarea prietenului său dispărut. Acum, recunosc că și eu mai cad în ispita poeziei uneori. Toată lumea are impresia că poate să scrie poezie, doar că foarte puțini chiar reușesc. Din nefericire, Vandalism a avut ideea nefericită să scrie poezia asta  pentru mystery,  poezie pe care o citesc zecile sau sutele de mii de utilizatori ai Filelist, ceea ce înseamnă că Vandalism a ajuns peste noapte unul dintre cei mai citiți poeți din România.

Nu știu dacă trebuia să cer cuiva permisiunea pentru a reproduce această  poezie pe blogul meu, dar ar fi culmea ca tocmai cei de la Filelist, care se ocupă cu shareuitul, să se supere că le-am shareuit poezia. Iată poezia:

Inger intre Ceruri.

Tristetea-I  agonie…
Depresie  si lacrimi,
O raza de speranta
Vegheaza-n veci pe pajisti…

A fost o zi de doliu
A fost o zi cand cerul…
Indurerat de ganduri,
A suferit cu cel ce…
Cu cel ce e lumina
Cu flori de NU UITA
Ca-n gandul nostrum vesnic…
Iti vei gasi iubirea…

Sa nu uitam momentul
Cu toti am patimit
Moartea e departe…
El cu ce-a gresit…?!

Cred că dacă poezia asta  ar fi fost subiect la BAC, ar fi picat mai puțini. Căci e vorba de o poezie scrisă de cineva care, cred, nu a citit în viața lui o poezie și probabil nu citește nimic în afară de chestii de pe internet. Ceea ce înseamnă că opera lui literară este foarte adaptată la  profilul elevului tipic de clasa a 12-a care nu citește nimic în afară de ce scrie pe internet, și aia pe diagonală, și își ia toată cultura de pe Filelist.

Din cînd în cînd mă întreb de ce scriu pe blogul ăsta. Şi mereu îmi dau acelaşi răspuns. Nu scriu pentru alţii, pentru că nimeni nu are nevoie, de fapt, de ce scriu eu. Nu  sînt agenţie de ştiri, nu sînt nici analist politic, nici om de cultură, nici poet, nici prozator, deci practic nu produc nimic nou. Tot ce produc e un fel de auto-literatură, adică o literatură centrată în jurul sinelui meu, generată de el şi orientată de întrebările şi răspunsurile lui, adică ale mele.

Pe scurt, scriu pentru mine. Desigur, cei care mă citesc joacă un rol esenţial în povestea asta. N-aş putea să scriu pentru mine fără ei. Chiar dacă una dintre funcţiile principale ale  blogului este pentru mine este aceea de jurnal, e vorba de un jurnal public, pentru care publicul e ca aerul pe care îl respiră şi fără care s-ar sufoca şi ar muri, cum mor multe jurnale începute cu pasiune şi părăsite prin vreun sertar.

P.S. :  Poate e  bună  o clarificare, pentru ca prefixul meta poate fi folosit in cel putin doua feluri. Odata ca in meta-fizica, si inseamna ceea ce depaseste sau transcende realitatea fizica. A doua oara ca in meta-limbaj, unde inseamna „a vorbi despre limbaj” sau „limbaj despre limbaj” şi e potrivit pentru desemnarea unui auto-referent in general.  E limpede în ce sens l-am folosit eu in titlu.

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

Ce vreau să spun cu asta e ţi se pot întîmpla lucruri frumoase şi cînd eşti la muncă. De exemplu, ieri mi-am primit căştile prin FAN Curier la birou. Bucuria de a deschide cutia şi de a asculta pentru prima dată am încercat-o deci în timpul muncii. Pentru că tot a venit vorba, căştile AKG K370 sînt nişte căşti mici (in ear) şi drăguţe dar capabile de o calitate a sunetului impresionantă. Ce-i drept, nu sînt chiar ieftine. Dar ţinînd cont de faptul că eu am dat pe ele cam jumate din cît dă în fiecare lună un fumător care fumează cam 1,5 pachete pe zi (şi eu sper să le am cel puţin un an, dacă nu trei), nu cred că am dat chiar aşa de mult.

Astăzi, o colegă a adus la birou cea mai bună lasagna pe care am mîncat-o eu vreodată. E adevărat că mai mîncasem lasagna doar de vreo trei ori pînă azi. Tot azi, un prieten şi superior (cred că în ordinea asta) mi-a făcut cadou o  carticică tipărită în 1921. Cred că e cea mai veche carte a mea.  Se numeşte Religia viitorului şi a fost scrisă de Charles Eliot. O carte tipărită acum o sută de ani în trecut şi care vorbeşte despre viitor.

Ţinînd cont de toate astea, cum să nu zici că există viaţă şi la  birou?

Te plimbi pe o stradă aglomerată, prin faţa magazinului Unirea la ora 6 seara, să zicem, şi ai impresia că te plimbi printre oameni. Doar că cei printre care te plimbi nu sînt toţi oameni. Sînt multe bestii deghizate în oameni. Sau demoni cu chipuri de oameni, dacă vreţi. Unii dintre ei ajung la puşcărie, ca cel pe care l-am văzut eu azi, alţii nu ajung pentru că nu-i prinde nimeni. Avea părul lung, creţ şi prins în coadă la spate, slăbănog şi părea extrem de iritat. Executa o pedeapsă de 18 ani pentru viol la spitalul penitenciar Jilava. Dacă vi se pare mult, asta e pentru că nu ştiţi că victima violului a fost propria fiică în vîrstă  de doi ani. De doi ani! Pe de o parte, 18 ani e mult pentru un viol, da. Pe de altă parte, nici 1000 de ani nu ar fi suficient ca să repare răul făcut. În astfel de cazuri, dreptatea e pur şi simplu imposibilă. Asta l-a făcut pe Kant să declare că trebuie să existe o lume de dincolo în care să se facă dreptate, pentru ca simţul nostru moral să nu fie doar o glumă proastă. Dar nu vreau să-mi dau eu cu părerea acum dacă avea sau nu dreptate Kant, vreau doar să spun că ăla nu era om, era bestie sau demon cu chip de om şi sper că a fost violat de numărare ori de colegii lui de cameră.

Tot azi în Jilava, în timp ce aşteptam să înceapă comisia de eliberare condiţionată, citeam un roman. Citind, am avut sentimentul că pierd vremea. De ce, adică, să pierd vremea cu ficţiune cînd sînt atîtea cărţi de ştiinţă, filosofie, istorie, teologie etc de citit? Cu excepţia cazului cînd e vorba de Dostoievski sau altcineva de teapa lui, cititul romanelor e, totuşi, pierdere de vreme.

 

PS: La scurt timp după ce am scris asta, m-am dus in Cișmigiu unde am citit vreo sută de pagini din romanul respectiv.

Acum cîteva zile, se prea poate să fi fost chiar 27 iulie, auzeam pentru prima dată de Agota Kristof, o scriitoare unguroaică care a trăit în Elveţia şi care a scris în franceză. Romanul ei The notebook era folosit de Slavoj Zizek ca un exemplu pentru ceea ce crede el că ar fi singura salvare a umanităţii, anume un creştinism ateist, fără Dumnezeu. În paranteză  fie spus, ideea asta e foarte veche, datînd cel puţin de la Saint-Simon şi August Comte care în 1891 a scris Catehismul pentru o religie pozitivă. Aşa am auzit eu de Agota Kristoff şi mă gîndeam că aş vrea s-o citesc. Azi mă uitam pe Wiki să mai aflu lucruri despre  ea şi am aflat că a murit acum cîteva zile, pe 27 iulie, în casa ei din Neuchâtel. Deci cam în ziua în care auzeam eu pentru prima dată de ea, Agota Kristoff  (al cărei nume ne duce cu gîndul la Agatha Christie) murea sătulă zile, căci s-a născut în 1935. Tot un fel de sublim, mai mult sau mai puţin kantian, e şi sentimentul pe care-l încerc acum, un sublim creat de tensiunea dintre fiinţă şi neant (şi iar ajung la Sartre, fără să vreau). Căci ea murea  (în realitate) chiar în ziua în care se năştea (pentru mine).