Dezintoxicare planetară

Lumea, adică omenirea în întregul ei, nu e niciodată liniștită. Probabil că n-a fost nici măcar un an fără un război, mai mic sau mai mare, de la începutul timpului. În ciuda a ceea ce se crede în general, lumea nu devine din ce în ce mai bună cu fiecare nouă descoperire științifică și revoluție culturală, ci mai rea. Dovada este secolul 20, care a fost cel mai rău secol din istoria umanității, și secolul 21 care d-abia a început și pare plin de tot felul de promisiuni întunecate față de secolul 20, ca și cum i-ar arăta pumnul rîzînd batjocoritor și i-ar zice, ehe, lasă că-ți arăt eu ce înseamnă să fii rău!
Nu vreau să fiu pesimist și nici nu sînt, dar lucrurile n-arată bine pentru nimeni. Și asta o spun eu care nici nu văd nici nu înțeleg mare lucru din toată grozăvia situației în care ne aflăm. Ce știu eu e că în momentul de față sînt cinci, șase focare de război potențial mondial, dacă nu mai multe, cîteva focare de ebola, cîteva focare de revoltă și revoluție de mase, o grămadă de probleme economice, haos cultural ca rezultat al dezradacinării maselor și ciocinirilor dintre ele, și multe altele. Faptul că echilibrul extrem de fragil al lumii încă se păstrează, ca un om beat care se clatină dar nu cade, te face să crezi că e cineva care parcă ar ține frîiele istoriei, duce bețivul de mînă, ca să continuăm metafora, dar zguduirile din ce în ce mai puternice ne dau de înțeles că mîna care ne ține și ghidează se retrage, ușor, ușor, și că în curînd lumea o să se prăbușească. Să sperăm că o să ne trezim din beție înainte de a se ajunge acolo, deși, slabe șanse să renunțe omenirea la băutura ei preferată, sîngele, și să se trezească din beția puterii, urii și a lăcomiei. E nevoie de cineva, mai puternic și mai lucid, care să-i ia băutura și să o trimită la dezintoxicare. Vestea proastă e că nu există vindecare pentru viciul omenirii, că boala care ne-a ros de la început n-are leac, cel puțin nu unul omenesc. Dacă istoria demonstrează ceva, atunci demonstrează asta cu vîrf și îndesat.

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)