Archive for the ‘Duşmanul ultim’ Category

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Am găsit pe blogul unui comentator zgîrcit dar bun (arethe e comentatorul- iertat fie-mi masculinul deși e vorba de o femeie, dar nu puteam să zic zgîrcită dar bună fără să trimit la tot felul de vulgarități-  iar blogul e ăsta) următoarea chestie pe care eu o văd ca pe o metaforă simplă dar puternică. Textul e foarte frumos și nu vreau să comentez pe lîngă el ca să nu-i știrbesc din frumusețe. Chiar și cei care se vor identifica cu embrionul necredincios vor trebui, dacă sînt sinceri, să aprecieze frumusețea textului. Nici eu nu cred propriu-zis în viața de după moarte în accepțiunile ei clasice (creștine sau păgîne), eu cred mai degrabă într-o viață după învierea, dar la urma urmelor de la un punct încolo e vorba de tehnicalități. Important e că, fără îndoială, mă identific cu embrionul credincios din povestioara asta. Am avut chiar tupeul să mă îmbrac cu un tricou pe care scria „cred” (oricît de ridicol ar fi fost asta) și să apar neblurat într-o emisiune în care restul oamenilor o să apară blurați. Poate era bine să apar și eu blurat. Nu de  alta, dar tricoul ăla alb cu scris negru nu mă avantaja deloc, eram nebărbierit și cu părul nu într-una dintre cele mai bune zile ale lui.

Dar să-i ascultăm pe domnii embrioni:

„Discutie intre doi embrioni umani (gemeni in burta mamei) – Si tu crezi in viata de dupa nastere? – Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza. – Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate? – Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura. – Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical. – Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici. – Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric. – Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi. – Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie? – Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc. – Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista. – Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!””Discutie intre doi embrioni umani (gemeni in burta mamei) – Si tu crezi in viata de dupa nastere? – Desigur. Dupa nastere trebuie sa urmeze ceva. Probabil ca ne aflam aici tocmai pentru a ne pregati pentru ceea ce urmeaza. – Ce prostie! Dupa nastere nu urmeaza nimic. Si, de altfel, cum ar putea sa arate? – Nu stiu exact, dar desigur ca va fi mai multa lumina decat aici. Poate ca vom umbla pe propriile picioare si vom manca cu propria gura. – Ce tampenie! Nu se poate sa umbli. Iar ca sa mananci cu gura, chiar ca ar fi de ras! Doar noi mancam prin cordonul ombilical… Insa ia sa iti spun eu ceva: putem exclude viata de dupa nastere, pentru ca deja acum e prea scurt cordonul ombilical. – Ba da, ba da, cu siguranta va fi ceva. Insa, probabil, ceva mai altfel decat ne-am obisnuit aici. – Pai de acolo nu s-a intors nimeni. Odata cu nasterea, viata se termina, pur si simplu. De altfel, viata nu este altceva decat o permanenta inghesuiala, in intuneric. – Eu nu stiu exact, cum va fi, daca ne vom naste, dar desigur ca o vom gasi pe MAMA, iar ea va avea grija de noi. – Pe mama? Tu crezi in mama? Si dupa tine, unde ar putea ea sa fie? – Pai oriunde, in jurul nostru. Doar traim in ea si prin ea. Fara ea, nu am fi deloc. – Eu nu cred asta! Eu nu am vazut nicicand, nici un fel de mama, asa ca e evident ca nu exista. – Dar, uneori, cand suntem in liniste, o auzim cum canta, simtim cum mangaie lumea din jurul nostru. Stii, eu cred ca viata adevarata ne asteapta abia de acum incolo!”

Sînt oameni pe lumea asta care parcă personifică sau întrupează Răul, adică un fel de draci pe pămînt. Din păcate e o listă lungă de astfel de oameni. Ar fi fost bine dacă ar fi fost încheiată cu Stalin sau cu Hitler. Cel mai recent și căutat drac în momentul de față de Joseph Kony,  care e primul pe lista celor mai căutați de curtea internațională de la Haga pentru crime de război, crime împotriva umanității, violuri și multe altele. Crima lui preferată era aceea de a răpi copii (Uganda, Africa), a-i pune să își omoare părinții pentru a-i zdrobi psihic și a-i putea transforma astfel în soldații lui, eventual cu ajutorul drogurilor dacă omorîtul părinților nu era suficient, și a le vinde surorile ca sclave sexuale.

Filmul pe care l-am pus aici, și care e probabil cel mai vizualizat video de pe Youtube zilele astea, spune mai bine decît mine povestea, așa că recomand să fie văzut. E foarte bine făcut și nici nu simți cînd trec cele treizeci de minute. Tot despre povestea asta incredibil de urîtă este și un film mai lung, unul de la Hollywood, cu Gerard Butler (Machine Gun Preacher). Filmul nu e tocmai o operă de artă, dar spune povestea din păcate adevărată a acestor copii răpiți,  din perspectiva unui biker care s-a făcut creștin la un moment dat și apoi a pus mîna pe mitralieră pentru a-i apăra. Ambele filme spun povestea a doi oameni care încearcă să facă ceva pentru a-l opri pe dracul Kony.

Dacă altceva nu poți să faci, ai putea  măcar să-ți rupi trezeci de minute pentru a vedea filmul ăsta.  Îți promit că după ce îl vei fi văzut, toate problemele tale de genul  celor pe care le enumăr în paranteză (că nu-ți ajung banii pentru un iPhone 4S sau pentru „noul iPad”, că te-a părăsit iubita, că maică-ta e isterică, că ești un plictisit cronic etc. etc.) vor fi dispărut ca prin minune.

PS : Spuneam că Machine Gun Preacher nu e o operă de artă, și e adevărat. Dar la fel de adevărat e că e unul dintre acele filme pe care, indiferent de nivelul artistic, oricine are o datorie morală să le vadă.

Ziceam odată că Twin Peaks e probabil cel mai bun serial de televiziune. Făceam ceva ce aş putea numi greşeală la cald, adică o opinie exprimată sub impresia momentului. Nu vreau să spun că Twin Peaks nu e un serial bun. Lynch e unul dintre puţinii făcători de filme care ştiu să se joace magistral cu teme supranaturale. Deci cînd supranaturalul încape pe mîinile cuiva ca Lynch, rezultatul nu poate să fie decît extraordinar.

Între timp, însă, am văzut seriale mai bune. Cum ar fi Six feet under. Despre serialul ăsta se pot spune foarte multe, dar eu o să spun doar ce mie mi se pare esenţialul. Ce îl face mare, mare de tot, este omniprezenţa morţii. Întregul film e un dialog constant cu moartea (faptul că personajele sînt frecvent în dialog cu proiecţii ale morţilor nu e decît o parabolă a acestui fapt care e de fapt semnificaţia adîncă a filmului), motiv pentru care reuşeşte să ofere o imagine aşa de profundă şi de complexă asupra vieţii. Pretextul filmului, afacerea de pompe funebre (funeral home) serveşte în mod strălucit scopul de a aduce mereu moartea in discuţie, de a o întoarce pe toate părţile, a medita asupra ei din toate unghiurile, de a constata futilitatea ultimă şi patetică a oricărei încercări omeneşti de a o cosmetiza.

Deşi din perspectivă strict naturalistă ni se spune că moartea nu e decît destinul nostru ultim (pînă şi Eclesiastul e naturalist din punctul ăsta de vedere), moartea e înainte de toate un semn de întrebare, o ghicitoare, o palmă interogativă în faţa vieţii. Întrebarea de ce murim are un mult mai mare potenţial revelator decît sora ei geamănă, de ce trăim. După ce a fost astfel plesnită, de cele mai multe ori viaţa roşeşte feciorelnic şi se întoarce la ale ei. Uneori însă, îşi înghite nodul din gît şi continuă să privească sfidător în ochi moartea. Asta este, pe  scurt, povestea din Six feet under.

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”

Știu pe cineva care are nevoie urgentă de un psiholog pentru a evita ceea ce ar fi o catastrofă pentru el și pentru cei din apropierea lui. Și mai știu și că posibilitatea de a apela la un psiholog e cu totul în afara orizontului lui, adică în afara lumii lui. A-l pune față în față cu un psiholog ar fi, pentru el, același lucru cu a-l pune față în față cu un extraterestru. În așa măsură îi contestă legitimitatea și rostul pe lume. Asta se datorează, desigur, ignoranței. Acea ignoranță care nu știe că omul s-a deșteptat destul de mult pentru a cuceri lumea prin științele naturii și tehnologie și pe el însuși prin științele umane, în special psihologie, sociologie și economie, căci acestea sînt științele care, mai mult decît alte științe umane, au și o foarte pronunțată dimensiune aplicată. Dar se mai datorează și, poate înainte de toate, unei îngîmfări fatale, anume îngîmfarea autosuficienței. Suferă de boala mortală a autosuficienței cel care, pe de o parte, crede că nu mai e nimic de îmbunătățit la el, că a atins, cum zic unii, desăvîrșirea, iar pe de altă parte și strîns legat de asta că nu are nevoie de altcineva ca să îl ajute să se vadă așa cum e.

Cu privire la prima parte a autosuficienței, bolnavul s-ar putea să nu gîndească în termenii ăștia. Să nu se creadă, adică, desăvîrșit sau neprihănit, ca să folosesc un argou religios, dar să demonstreze prin faptele lui că se crede astfel (ca să rămîn în același registru religios). Cel care critică peste măsură pe alții, demonstrează astfel că se crede mai bun decît ei. E doar un simptom. Cel veșnic nemulțumit și ușor irascibil, dovedește același lucru, căci sugerează că nimic nu e suficient de bun pentru el.  Cu privire la a doua parte a autosuficienței, care e la fel de gravă ca prima sau poate mai gravă, prin refuzarea din principiu a unei perspective la persoana a treia, adică să încerci să te  vezi așa cum te văd alții, bolnavul se izolează efectiv de umanitate, murind, cum s-ar zice, înainte de a fi murit. Același lucru se întîmplă și cu cei care consumă droguri și care ajung curînd să fie mulțumiți cu viața din capul lor și să nu le mai pese de restul umanității. Ei nu mai citesc, nu se mai uită la filme, nu-i mai interesează politica sau alte chestiuni lumești, pur și simplu pentru că viața din capul lor e incomparabil mai bogată decît cea din afară. Dar și ei sînt tot morți înainte de a fi murit, căci omul poate exista doar ca intersubiecitvitate, care este substanța umanității lui, adică părtășie cu alți oameni și cu mințile lor.

Un psiholog bun poate vindeca boala ucigașă a autosuficienței. Doar să-l lași. Dar ca să-l lași, ar trebui să nu fii bolnav. Cerc vicios. Sau mai bine zis capăt de linie.

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.