Să-mi aleagă cineva un titlu…

Mă uit la un număr special al revistei Respiro dedicat fenomenului Facebook, o revistă pentru adolescenţi de care nu a auzit nimeni şi pentru care am scris şi eu un articol. Cînd te uiţi la ea  îţi dă impresia că e mai degrabă o fiţuică decît o revistă. Pe copertă un titlu mare îţi sare în ochi, Ecuaţia timpului pe Facebook. Este titlul articolului meu, care pare a fi la piece du resistance a numărului, judecînd după mărimea literelor cu care este scris. Şi nici măcar nu este un titlu pe care  l-am ales eu.

De fapt, ideea articolului nu mi-a aparţinut cîtuşi de puţin. A fost unul dintre alte multe lucruri pe care le-am făcut împins la spate de alţii. Pentru articolul acestui număr am fost împins de la spate sau tras din faţă, n-are importanţă cum o pun în cuvinte, de redactorul şef al revistei, o tînără de 23 de ani care acum două săptămîni a fost omorîtă într-un accident  pe trecerea de pietoni de un tip care mergea pe bulevardul Camil Ressu ca pe autostradă.

Cine şi cum a omorît-o, nu mai are importanţă. Importanţă mai are acum durerea care a rămas în urma ei. Accidental, am fost şi eu în preajma durerii pe care a lăsat-o ea în urmă şi am gustat-o atît cît poate să o guste cineva care nu i-a fost nici părinte, nici frate, nici iubit, ci doar un tip pe care îl ştia destul de bine şi pa care, îmi place să cred, îl aprecia.

Îmi place să cred asta pentru că aprecierea ei este unul dintre lucrurile pe care le-a lăsat în urmă, şi care acum că ea nu mai este capătă astfel  o greutate fabuloasă. La fel de fabuloasă ca o gaură neagră în care materia este atît de condensată încît un volum microscopic poate conţine masa unui întreg sistem solar. Aşa simt că este acum şi aprecierea pe care mi-o purta ea, o gaură neagră. Altă dată ai fi putut să  spui că acolo era un soare care radia inteligenţă şi bucuria de a trăi. Dar nu e soarta cîte unui soare să fie supernovă şi apoi gaură neagră?

Îmi vine acum în minte faptul că munca lui Hawking a sugerat că există totuşi ceva ce scapă, adică emană, chiar şi din găuri negre. Cum îmi place să spun mereu, universul şi tot ce e în el nu e decît o metaforă pentru nişte lucruri mult mai mari decît el însuşi.

Dar să revin la Respiro.  L. nu doar că mi-a ales un titlu, dar mi-a împărţit articolul în secţiuni şi a ales subtitluri pentru ele. Mi-a corectat pe ici pe colo, căci eu l-am scris mai degrabă neglijent şi dintr-o suflare, aşa cum le scriu pe toate.

Michel Houellebeq spunea într-o carte pe care tocmai am terminat-o că, deşi el a scris multe cărţi şi datorită lor nu ar fi uitat chiar imediat, pe absolut nimeni nu interesează supravieţuirea în memoria celorlalţi. Că, deşi e ateu şi nu poate să creadă în nimic, i-ar plăcea să supravieţuiască el, şi într-o formă materială, cît mai materială. Întrebarea lui Freddie Mercury este cea mai patetic de inautentică întrebare pusă vreodată; asta o spun eu. Houellebecq este aici, fără să ştie, adventist, foarte adventist. Căci adventiştii sînt un fel de oi negre ale Creştinismului tocmai din motivul ăsta: pentru că sînt materialişti, pentru că, adică, nu concep realitatea, orice realitate, fără ceva care să semene trupului pe care îl avem acum şi aerului pe care îl respirăm şi soarelui care ne încălzeşte pielea. Şi tocmai aici stă geniul lor. Dar despre asta altă dată.

L. a supravieţuit cumva în ce a făcut în revista Respiro, în ceea ce m-a pus pe mine să fac pentru revista asta, în toate celelalte lucruri pe care le-a făcut. Dar pe cine încălzeşte o astfel de supravieţuire? Pe ea nu, în orice caz. Şi nici pe cei care sîngerează după pierderea ei. E rece şi ar fi totul veşnic rece dacă nu ar fi speranţa unui soare capabil să topească cel mai încrîncenat scepticism. Un soare soare care nu fuzionează atomi de hidrogen pentru a rezulta heliu, ci care fuzionează toate paradoxurile conceptibile pentru a rezulta speranţa simplă a învierii.


Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

Despre oameni și zei

Aseară am văzut Des Hommes et des Dieux, filmul care a cîștigat anul acesta Grand Prix-ul festivalului de la Cannes. Filmul a fost proiectat în cadrul evenimentului Filmele de la Cannes la București, la cinema Studio.

Am scris de mai multe ori că îmi place foarte mult să merg la cinema și de ce. Dar am scris de multe ori și despre dezavantajele faptului de a merge la cinema. De fapt e un singur mare dezavantaj: într-o sală de cinema sînt tot felul de oameni, cei mai mulți fără cei șapte ani de acasă sau din altă parte, fără un minim de cultură cinematografică, dar mai ales fără un minim de neuroni activi și de bun simț.

Aseară, la cinema Studio, lucrurile au stat altfel. Nu cred că a fost cineva în sală care a venit la film așa cum se duc oamenii în general la film: se uită pe lista de filme care rulează și de acolo aleg cel mai șmecher titlu sau cea mai haioasă poză, iar cînd filmul nu se dovedește a fi așa de șmecher, încep să facă gălăgie în sală.

Filmul este în esență despre moarte. Este și despre Creștinism și despre Islam, despre solidaritate, credință, terorism, dragostea de oameni, sacrificiu și despre multe alte lucruri. Dar înainte de orice este despre moarte, cel puțin așa s-a văzut prin ochelarii mei. Nu, nu e un film 3d. Filmul recreează o întîmplare din anul 1996, dacă îmi aduc bine aminte, în care călugării unei mănăstiri catolice dintr-un sat musulman sînt răpiți și executați de către extremiști musulmani.

Ziceam că filmul este înainte de orice despre moarte, și mai exact despre frica de moarte. Da, călugării catolici sînt niște suflete curajoase care refuză protecția armatei, refuză să își părăsească mănăstirea, semnîndu-și practic cu mîna lor condamnarea la moarte. Dar asta nu înseamnă că nu le este frică de moarte.

De ce le-ar fi frică de moarte unor oameni care sînt convinși că moartea nu este nimic altceva decît eliberarea sufletului din cușca lui de carne? Să fie frica de iad? Nu, nu e frica de iad, e frica de moarte, pentru că moartea e reală. Nu e o portiță către altceva, un  simplu pasaj.  Creștinismul este în esență despre victoria asupra morții, pentru că moartea este dușmanul ultim. În toate religiile însă, inclusiv cea mai mare parte a creștinismului,  moartea a fost golită de conținut, prin doctrina platonică și deloc creștină a nemuriri naturale a sufletului. Dacă sufletul e nemuritor, moartea nu e există și e o simplă neînțelegere. Însă frica de moarte, frica mea, a ta, a călugărilor din filmul care a cîștigat Grand Prix-ul de la Cannes anul ăsta, e o dovadă extrem de elocventă pentru realitatea morții.

Ortodox de mii de ani

Azi m-am plimbat prin vecinătate. Cum nu am avut treabă în oraș, am ieșit să văd împrejurimile. Doar așa, ca să iau aer și să mă mișc. Mens sana in corpore sano, nu-i așa? Din fericire, la vreo doi kilometri de unde stau încep marile lacuri suedeze. De fapt, e un singur lac care se împarte în multe lacuri mici care se unesc mai încolo în lacuri mai mari și care parcă nu se mai termină. Pînă acolo însă, am avut ocazia să văd de aproape ruralul de aici. Casele sînt frumoase, unele ca de poveste, altele nu chiar de poveste. Ce e frumos, e că deși nu sînt identice, reușesc să creeze un peisaj. Adică niciuna nu pare ruptă din piesaj și fiecare își aduce contribuția la pictarea unui tablou de poveste. Ar fi trebuit să fac poze. Poate fac mîine. Mergînd și minunîndu-mă, sigur că mi-am adus aminte de România. Da, sîntem săraci, dar chiar și acolo unde sîntem bogați reușim să creem doar peisaje de prost gust. Însă, fără îndoială, principala noastră problemă e sărăcia. Și nu cea materială în primul rînd. Românii se laudă că sînt ortodocși de mii de ani și vor cu orice chip să îl facă pe un protestant ca mine să se simtă prost că nu e și el ortodox de mii de ani. Dar dacă te uiți în lume, nu poți să nu observi imediat diferența dintre țările ortodoxe și cele protestante. Nordul Europei, Danemarca, Suedia, Norvegia, cel mai avansat din toate punctele de vedere, e Luteran. Apoi vine Marea Britanie, care e Anglicană. Apoi vine Germania, care e tot protestantă. Catolicii sînt pe undeva pe la mijloc, cu Franța plasată destul de bine în ierarhia economică și culturală și cu Spania și Italia chinuindu-se să țină capul la suprafața mlaștinii mediocrității. Iar țările Ortodoxe sînt atît de departe încît nici măcar nu fac parte din același clasament. În general li se pune eticheta de subdezvoltate sau cea mai binevoitoare de în curs de dezvoltare. Sigur, nu poate spune nimeni că religia e factorul principal în toată povestea asta, deși Max Weber a arătat în unul dintre cele mai strălucite studii sociologice cum protestantismul, mai exact Calvinismul, a jucat un rol esențial în nașterea capitalismului modern. Dar cînd te uiți în jur, nu poți să nu faci corelația asta dintre religie și gradul de dezvoltare, care practic îți sare în ochi. Țările care au îmbrățișat Reforma și au pus în centrul creștinismului lor Scriptura, lăsînd la o parte păgînismele bisericilor tradiționale de mii de ani, și-au cîștigat statutul de cap, în timp celelalte abia dacă pot fi numite coadă. Singura mea mirare e de ce țările Catolice nu sînt mai jos decît cele Ortodoxe. După anumite calcule, care poate nu țin seama de factori relevanți, așa ar trebui să fie. Cu toate astea în minte și mergînd pe drum cu ochii fugindu-mi de la o casă la alta, găsind la fiecare cîte un detaliu care mă făcea să oftez de bucurie și, specific românesc, oftică, mi-a venit să rîd de mîndria românilor noștri care se cred ortodocși de mii de ani și totodată mi-a venit ideea să scriu postul ăsta. O fi fost bună, o fi fost proastă, nu știu. Dar nu puteam să nu-l scriu, așa că l-am scris.

Cine a furat Crăciunul sau un pumn în burta mare a Moșului

Vezi prin filme cîte un personaj negativ, care nu a înțeles spiritul Crăciunului sau care pur și simplu e rău și care face tot posibilul să strice Crăciunul pentru ceilalți. Dar, în realitate, adevăratul erou negativ cînd vine vorba de Crăciun, e chiar Moș Crăciun. Ce e Crăciunul? S-ar putea spune multe, dar, pe scurt, e cea mai importantă sărbătoare creștină, nașterea Domnului sau Christos. Și cu toate astea, sărbătoarea astea e dominată de un moș cu burtă mare, barbă albă și haine roșii (reprezentarea exactă a unui spirit din mitologia nordică), un personaj de legendă care s-a strecurat în creștinism și, ușor, ușor, a acoperit cu burta lui mare imaginea Celui despre care se spune că este Lumina lumii. Uitîndu-te la poveștile pe care părinții le spun copiilor, la televizor, în ziare, peste tot în jurul tău, Moș Crăciun e centrul atenției, în timp ce Christos, cel a cărui zi de naștere se presupune că  o sărbătorim, e uitat complet. El e obișnuit cu umilința și suferința și nu i-ar plăcea lumina reflectoarelor și gălăgia de ho-ho-ho (că tot veni vorba, a văzut cineva porcăria aia românească cu Ștefan Bănică, Ho ho ho ? Să nici n-o vedeți! Execrabilă este! ). Cu toate astea, nu mă pot abține să nu spun că mi-ar plăcea să-i trag un pumn în burta grasă tipului ăstuia nesimțit care a furat Crăciunul!

PS: Și ce dacă postul ăsta vine la două zile după Crăciun? Mai bine mai tîrziu decît niciodată, căci oricum,  și la anul de-om veni, tot la fel vă vom găsi. Din păcate! Pentru că Moș Crăciun ăsta s-a instalat bine în scaunul lui și n-are de gînd să renunțe ușor la supremația asupra sărbătorii nașterii Mîntuitorului lumii.

Avatar

Da, e adevărat că Avatar se  vede cu casa închisă zilele astea la IMAX în Cotroceni Afi Palace, sau cum îi zice.. Azi am plecat de la serviciul cu gîndul să trec pe la IMAX doar ca să mă conving cu ochii mei de ce auzisem, anume că nu mai e niciun loc liber, nici măcar la spectacolele de la prinz. Ajung la casa de bilete, după ce mă minunez de noua catedrală ridicată în religia consumerismului, care e, recunosc, impresionantă (mă refer la mall-ul ăsta, pentru cine nu și-a dat seama), și întreb dacă sînt locuri la Avatar pe IMAX. Mai era unul singur, unul dintre  cele mai bune locuri din sală. Deși aș fi preferat să văd filmul ăsta cu prietenii, n-am putut rezista tentației, așa că am cumpărat biletul ăla și am văzut filmul. Mai ales că nu mai e niciun loc liber pînă pe 27, așa mi-a spus tipul de la bilete. E prima dată în viața mea cînd cumpăr ultimul bilet rămas la un film.

Despre filmul ăsta nu se poate vorbi, trebuie văzut. Și trebuie văzut neapărat pe IMAX. Uite cum stau lucrurile: cine vrea cu adevărat să facă treabă, o să vadă filmul ăsta pe IMAX. Chiar dacă nu e din București. Eu cred că după cum bucureștenii pleacă din oraș să vadă muntele, marea etc, așa ar trebui să vină restul țării în București ca să vadă Avatar pe IMAX. Merită mai mult decît  o excursie în Grecia, îi spuneam unui văr încercînd să-l conving. Aline, dacă citești rîndurile astea, fă-ți un cadou de Craciun și vino la București să vezi filmul ăsta! Ah, uitasem, de Crăciun nu se poate, nu ma sînt locuri. Dar vino măcar la anu’ , vino cînd vrei tu, numai să vii!  Filmul se poate vedea, în cel mai rău caz, și pe un ecran 3d obișnuit, dar asta ar însemna să nu te respecți. În orice caz, nu e cel mai rău mod de a vedea filmul. Pentru că mai sînt unii, unii pe care nu pot să-i înțeleg oricît m-aș chinui și cărora mă abțin cu greu să le pun o etichetă usturătoare, care iau filmul de pe internet și îl văd ca vai de mama lor. E clar, filmul e filmat din sală, că încă nu a apărut altă versiune pe internet. Dar chiar dacă ar fi o versiune HD, bluray, orice, tot ar fi o mare tîmpenie să vezi filmul ăsta acasă. Sincer, mi-e milă de oamenii care fac asta!

Acum, recunosc și eu că IMAX-ul nu e chiar experiența ecstatică pe care mi-o imaginam eu din auzite. Auzisem multe lucruri despre IMAX și în imaginația mea luaseră dimensiuni hiperbolice. Că tot veni vorba de dimensiuni, ecranul nu e așa de mare pe cît credeam. Dar e mare, mult mai mare decît orice alt ecran de cinema. Iar imaginea…imaginea e delectare pură! Acuma, nu e mereu pură, că se mai întîmplă și lucruri impure pe ecran. Diferența față de un ecran 3d obișnuit, în care ai impresia că lucrurile din film plutesc prin sală, este că experiența IMAX te face pur și simplu parte din ce vezi pe ecran, te introduce acolo, te scufundă în fluxul vizual. Pe scurt, IMAX-ul face ca totul să pară cît se poate de real. Dar, oricît aș povesti eu, degeaba. Experiența asta trebuie trăită, și vă asigur că nu există un film mai bun pentru a vedea ce poate oferi IMAX-ul decît Avatar.

Povestea te prinde atît de bine încît la un moment dat uiți că ești la IMAX, adică nu te mai interesează atît de mult CUM se vede, pentru că ești extrem de preocupat de CE se vede. Sigur, are și el minusurile lui, nimeni nu e perfect, nici măcar Cameron. Cu toate astea, filmul te ține în scaun, cu sufletul la gură, aproape trei ore. Uneori, dacă ești mai sensibil, așa ca mine, ochii ți se umezesc, fără să știi prea bine de ce. Imaginile sînt atît de frumoase, lumea din Avatar este atît de minunată, încît te trezești că oftezi și că ochii aproape îți lăcrimează. Noroc că ai ochelari la ochi și nu te vede nimeni.

Oricum, trebuie să spun că lumea din Avatar nu e foarte originală. Toată filosofia din spatele filmului e un amestec de animism, panteism, reîncarnare sau transmigrație și alte cîteva isme specifice religiilor orientale. Mama Pămînt sau Gaya, spiritul pămîntului, e propusă de Cameron ca o divinitate tocmai bună de venerat. Dacă ne amintim că el, Cameron, e cel care s-a lăudat că a găsit mormîntul lui Christos, ceea ce echivalează cu a da lovitura de grație creștinismului, căci creștinismul stă sau cade în funcție de faptul dacă Christos a fost sau nu un simplu om,  faptul că în filmul ăsta aduce la viață  o divinitate orientală, devine ușor de înțeles. Și cu toate astea, cred că și un creștin poate să-i treacă cu vederea asta, pentru că filmul e mult prea frumos. Te face să te gîndești că toată lumea nostră, bazată pe tehnologie și exploatarea siluitoare a naturii, e de fapt o direcție greșită, că un alt stil de viață e posibil, unul în armonie cu natura și totodată infinit mai plin de satisfacții decît așa numita noastră modernitate bazată pe tehnologie.

În concluzie, Avatar e o experiență complexă și completă, una care te face să mulțumești IMAX-ului că există.