O navă spațială

 

fata cu fragi

Toată vara am stat la soare. La un moment dat eram negru, foarte negru. Toată vara am murit de cald. La un moment dat mi se părea că am murit și am ajuns în iad, atît de cald era. Dar doar din acest punct de vedere, pentru că altfel vara mea a fost destul de ruptă din rai. Deci nu mă plîng. Deloc. Vreau doar să spun că la un moment dat căldura mi se părea un blestem. Acum deja s-a răcorit puțin și deja caut soarele și căldura ca și cum aș fi trăit la Polul ord în ultima vreme. Așa că ieri am stat cîteva ore la soare, pe care l-am sorbit ca și cum nu l-aș mai fi văzut de cîțiva ani. Așa e omul, uită repede. Sau cel puțin așa sînt eu, uit repede. Uitasem și să mai scriu. Uitasem că nimic nu mă face să mă simt mai plin de sens decît scrisul. Am făcut lucruri mai importante, lucruri care îmi asigură existența, și am uitat că, orice ar fi, singura existență care merită asigurată e doar una care e îmbibată în sens. În fine, ieri am citit Fata cu fragi și am scris și mi-am amintit ce bine e să te scalzi în sens, iar faptul că în același timp mă scăldam și în lumina aurie și călduță, potrivită, a soarelui de toamnă, a făcut îmbăierea mea și mai minunată.

Uitasem să mai scriu și aici. Dar în momentele astea îmi aduc aminte. Chiar dacă am lucruri mai importante de făcut, lucruri care îmi asigură continuarea existenței lumești, adică în lume, mi-am adus aminte că scrisul e cel care îmi asigură continuarea existenței sufletești, adică în mine, cea mai importantă dintre toate felurile de existență.

Am scris și am citit și m-am încălzit și mi-am promis să nu mai uit. Dar lumea are un fel de a ne inunda cu nimicurile ei (căci lumea e un ocean de nimicuri care, amestecate și legate între ele, par importante) și a ne face să uităm unde curge adevărata viață.

De două luni sînt consilier de probațiune, la fel cum eram acum zece ani cînd am început prima data, și deși nu văd asta ca pe un regres, ci doar ca pe o învîrtitură în marea tiribombă a vieții, știu că viața mea nu e asta. Fac în continuare emisiuni scurte, Reflecții de cîte 15 minute, în fiecare zi, la o televiziune pe internet (asta nu e oare contradictio in adjecto? nu, nu e, nu mai există așa ceva în ziua de azi), A7 TV, unde pentru prima dată în viața mea, sînt plătit să vorbesc, să spun ce-mi trece prin cap, și asta e minunat, dar nici asta nu e viața mea.

Viața mea curge cu adevărat doar odată cu cerneala invizibilă a tastelor laptopului meu, atunci cînd le apăs pentru a da deschide porți către interior, către suflet, căci doar acolo e adevărata viață, care moare nebăgată în seamă cînd uit să scriu, cînd uit să mă uit la ea așa cum te uiți la un pîrîu sau un rîu sau o mare, adică pierdut, cu atenție, fascinat, pierdut, curios, mirat pînă la cer, plin de speranță că voi înțelege și voi putea da formă, plin de anxietate că de fapt nu voi înțelege nimic și îmi voi trăi viața fără rost, sufocat de sîrme ce desenează forme goale.

Așa mi se pare, așa mi s-a părut mereu, dar cine știe, poate viața sufletului nu se pretează la cuvinte, poate pur și simplu n-am cuvinte pentru ea și poate nici n-o să am vreodată. Poate o să am altceva, nu cuvinte, cine știe. Sau poate n-o să am nimic. Pînă la urmă tot ce contează e să am bună credință, reverență pentru viață și iubire pentru tot ce există. Pentru că sfîrșitul lumii a și venit deja, așa mi se pare cînd citesc știrile, și nu există, asta știu sigur, nicio altă navă spațială care să ne salveze de moartea și distrugerea de aici de jos, decît iubirea.

 

Anunțuri

În cer și pe pămînt

Uneori  am sentimentul că lumea o ca o foaie albă de hîrtie. Nescrisă, adică deschisă oricăror posibilități. Toate scenariile care ne par absurde atunci cînd le vedem în cîte un film, pe care Hollywood-ul le-a făcut indigerabile doar pentru că a abuzat de ele, sînt de fapt posibilități ale lumii reale în care trăim. O, lume glorioasă, foaie albă de hîrtie, goală și gata să fie umplută cu tot felul de povești fantastice și fierbinți! Că poveștile pot fi tragedii e foarte probabil. La urma urmelor tragediile sînt cele mai frumoase povești. Dar pot fi și basme cu zîne și cu fire de aur rupte și reimpletite după mult timp și în alte locuri, cu întorsături neverosimile, visuri împlinite exact așa cum au fost visate sau chiar mai bine și așa mai departe.

Credința că putem fi personajele unor povești fantastice ne-a fost sufocată cu multe straturi de cîrpe. Abuzul hollywoodian, cinismul unor vremuri cu inima frîntă și raritatea inerentă oricărei povești excepționale. Căci dacă n-ar fi excepțională, nu s-ar mai povesti. Dar, nota bene!, posibilitatea e ceva și probabilitatea e cu totul altceva. Dacă ceva nu e probabil, nu înseamnă că e și imposibil. E adevărat că probabilitatea unei posibilități poate să fie atît de mică încît for all practical purposes, cum zic englejii, posibilitatea respectivă să fie de fapt imposibilă.  Dar poveștile fantastice, acelea care ne trimit armate de pitici dansatori în sus și în jos pe șira spinării atunci cînd le auzim, și ne fac să zîmbim aprobator înspre transcedență, recunoscînd că trăim într-un univers mult mai misterios decît ne imaginasem (There are more things in heaven and earth, Horatio…), sînt nu doar posibile, dar și probabile într-o măsură suficientă pentru a merita să sperăm că într-o zi ne vom trezi și noi, personaje deloc excepțioanale, într-una.

Dedicat Puiului zburător prin lume.

Mulțumesc

De ce spune lumea mulțumesc? Pentru că atunci cînd pui mulțumesc dai ceva înapoi, deci e vorba de un schimb, un schimb în care acest cuvînt este echivalent cu fapte și lucruri. Mulțumesc este dovada ultimă că în lumea noastră cuvintele înseamnă la fel de mult ca faptele și lucrurile și că cei care expediază biblicul „La început a fost Cuvîntul” ca pe o simplă vorbă de duh căzută astăzi în desuetudine, n-au înțeles nimic nici din vorba respectivă, nici din lumea în care trăim.

Mulțumesc și eu celor care m-au vizitat anul acesta, cu speranța de a da înapoi o fracție din fericirea pe care o am simțit-o de fiecare dată cînd verificam numărul celor care au dat click pe blogul meu. Deși am spus mereu că eu scriu în primul rînd pentru mine, fiecare vizitator și fiecare click îmi produce o fericire enormă – copilărească, desigur, dar în orice caz enormă. Mi-e greu să îmi explic de ce cîteva zeci de vizitatori pe zi, căci doar foarte rar am mai mulți de atît, îmi produc atîta satisfacție. Mă întreb cum ar fi dacă aș avea cîteva mii pe zi. Probabil aș fi atît de fericit încît ar trebui să se inventeze pentru mine niște medicamente speciale, hai să le zicem depresive, ca să-mi mai ia din fericire și pot funcționa astfel în parametri normali.

În ultimele cîteva luni de zile am avut multe vizite din Polonia, unde nu cunosc pe nimeni, deci sînt destul de curios să știu cine mă citește de acolo și profit de ocazia asta ca să mulțumesc în special cititorului/ei sau citiorilor de acolo.

Anul e probabil intervalul care marchează cu cea mai mare putere trecerea timpului. E destul de mare pentru ca în el să se întîmple tot felul de lucruri, dar în același timp destul de mic pentru a încăpea de mai multe ori în intervalul mai mare care este viața noastră. Ce păcat că și viața noastră nu e decît un biet interval!  Pentru mine, anul ăsta a fost un an foarte tumultuos. În aceste cîteva sute de zile care au trecut, mi s-au întîmplat unele dintre cele mai urîte lucruri din viața mea, dar și unele dintre cele mai frumoase. Asta este, pînă la urmă, viața:  un cocktail în care se amestecă ducele cu amarul, tăria cu slăbiciunea, boala cu sănătatea, luciditatea cu amețeala, dragostea cu ura, și în  ultimă instanță viața însăși cu moartea.

Am înțeles în ultimele zile ale acestui an este că unul dintre cele mai importante lucruri pe care poate să le facă omul pe lumea asta (după citit, nimic nu e mai important decît cititul!), este să se împace cu moartea. Și asta nu e ușor, pentru că trebuie să ne împăcam atît cu moartea noastră, adică cu gîndul că o să murim în cele din urmă, dar și cu moartea celor din jur, care lovește de cele mai multe ori la întîmplare, ca un fulger odios ce vine sub forma unui accident de mașină, a cancerului sau, mai puțin rapid ca fulgerul dar la fel de devastator ca acesta, sub forma bătrîneții. Am mai înțeles că fiecare moment existențial, chiar și cele care ne aduc din ce în ce mai aproape de moarte, are frumusețea lui. Am 30 și am început să mă simt semnificativ mai aproape de sfîrșit decît mă simțeam la 29. Una dintre cele mai importante persoane din viața mea îmi spunea, auzindu-mă că mă văicăresc în legăgură cu asta, că la 60 de ani o să mă simt la fel de bine ca la 30, și la fel la 90, dacă o să-i apuc. Asta pentru că fiecare moment vine și se adaugă deasupra celor care au trecut deja, încorporîndu-le, ca un munte care crește. Din punctul ăsta de vedere, bătrînețea nu este sfârșitul, ci punctul culminant al ascensiunii existențiale: ai ajuns, în sfîrși, în vîrf! Am mai înțeles și că dacă ai ajuns în vîrf fără să fi făcut copii, trăiești acolo, în singurătatea piscului tău, cel mai îngrozitor sentiment de disperare imaginabil.

Mulțumesc încă odată celor care mă citesc în ciuda derapajelor mele lirice (ce am scris mai sus e un bun exemplu de astfel de derapaj dezlînat) și vă aștept să ne înîlnim și la anul aici. Căci chiar dacă eu o să fiu pe alt continent, locul nostru virtual de întîlnire o să rămînă același. La mulți ani, adică drum bun înspre piscul vostru existențial! Și aveți grijă să nu cumva să ajungeți acolo fără să fi turnat cel puțin vreo trei plozi.

Zăpadă peste ocean

Poezia nu există decît în limbaj și este forma lui supremă. Fără a mă pricepe cîtuși de puțin la poezie, am înțeles totuși că poezia este în primul rînd frumosul creat prin folosirea cuvintelor, însă nu doar atît. Dar parcă uneori frumusețea poeziei transcende limbajul și irumpe în realitate. De exemplu asta cred că s-a întîmplat ieri, stînd la coadă în fața ambasadei SUA. Ieri a căzut prima zăpadă în București, chiar ziua care aveam programat interviul pentru viză, ultimul lucru care mai stătea între mine și un nou început  de viață, într-o altă lume, în Alaska mai exact, acolo unde ninge deja de mult și frigul are dinții ceva mai ascuțiți decît aici, și soarele e mult mai somnoros iarna, trezindu-se doar cîteva ore pe zi, și nu doarme aproape niciodată vara, făcînd risipă de fotoni. Prima zăpadă din București devenea, cu doar un minim efort de imaginație poetică, un fel de punte simbolică între România și Alaska, între trecut și viitor. Zăpada își depășea astfel propria materialitate căpătînd o dimensiune metaforică, aceasta din urmă depășind-o în cantitatea de real, dacă pot să spun așa, pe cea dintîi.

Există și aspecte mai prozaice ale zilei de ieri. De exemplu faptul că, deși nu am probleme cu inima, era să fac infarct în mașină crezînd că nu o să ajung la timp la interviu din cauza traficului, și n-ar fi fost nimeni lîngă mine care să sune la 112; doar ca să ajung la ambasadă și să stau o oră în frig și zăpadă. Poate că ambasada SUA este teren simbolic american, dar mie mi s-a părut că n-a putut să reziste în totalitate asediului cultural al modului românesc de a face lucrurile. Și faptul că am tremurat două ore, nu de frig, ci de emoții, pentru un interviu care n-a durat decît cinci minute, tot la capitolul ironii prozaice se încadrează; deși în cazul tipului de viză pentru care aplicasem interviul lăsa mult mai puțin loc pentru hazard decît în cazul altor tipuri de viză.

Unii, mai în glumă mai în serios, se întreabă cum de nu îmi e frică de vremea din Alaska. Lăsând la o parte faptul că de mîine o să fie și în București -20 de grace Celsius, adică mai frig decît e acum în Anchorage, întrebarea nu e deloc inspirată, asta ca să fiu blînd. Pentru că omul este în primul rînd ființă socială (deși sînt unii care ar pune asta în discuție), ce este decisiv pentru calitatea vieții lui nu este mediul geografic sau clima, ci mediul social. Astfel văzute lucrurile, mă îndoiesc că ar mai putea cineva să întrebe, fie și în glumă, de ce mă mut din România în Statele Unite ale Americii. De altfel, cine mă cunoaște cîtuși de puțin, știe că nu am nutrit niciodată o dragoste prea enormă (licență poetică, sic) pentru ceea ce, înțeles corect, se numește România.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

2012 o să fie în 2014

Astronomii au descoperit o cometă care se apropie vertiginos de noi. Doar cînd vine vorba de ameninţări cosmice putem să vorbim despre noi. Doar atunci umanitatea încetează să mai fie o abstacţiune şi devine o realitate palpabilă, în carne şi oase.

Cometa a fost denumită 2012 S1 (să sperăm că n-o să urmeze, după modelul oferit de  Samsung Galaxy, şi o S2, S3…) şi unii oameni de ştiinţă sînt de părere că la momentul de maximă apropiere cu Pămîntul o să fie chiar mai strălucitoare decît Luna. Ceea ce nu e puţin lucru. Încercaţi doar să vă imaginaţi un corp ceresc mai strălucitor decît o Lună plină dar despre care ştiţi bine că nu e Luna. Pe mine mă iau fiori cînd mă gîndesc la asta. Oamenii de știință ne asigură că nu există nicio șansă să fim loviți de cometa asta.   Dar tocmai siguranța oamenilor de știință m-a făcut să mă gîndesc la Melancholia, filmul lui Lars Von Trier. Dacă nu l-aţi văzut, n-ar strica să-l vedeţi. După părerea mea e unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei şi în orice caz unul dintre cele mai bune dintre filmele noi. Unde se poate vedea că știința nu știe întotdeauna. De altfel, știința adevărată va recunoaște întotdeauna că toate teoriile ei sînt provizorii, simple aproximări ale adevărului.

Chiar dacă se numeşte 2012 S1, cometa o să ajungă aproape de Pămînt în Ianuarie 2014, deşi o să fie vizibilă cu instrumente nu foarte sofisticate mult timp înainte de acea dată. Nu ştiu dacă asta dă sau nu apă celor care aşteaptă sfîrşitul lumii în 2012, dar în orice caz ar trebui să dea nişte fiori oricărui om care respiră. Ne aminteşte cît de fragili sîntem, că lumea noastră atîrnă efectiv de un fir de păr, chiar dacă, de aici de jos şi cu soarele strălucind vioi pe cer, ni se pare că Pămîntul nostru e etern. Doar noaptea ne mai aduce aminte de terorile care ne înconjoară. Să nu-mi spuneţi că n-aţi fost niciodată bîntuiţi de vreo teroare în timpul nopţii! Măcar un coşmar înfricoşător, dacă nu ceva mai serios.

Cine vrea, poate să citească aici  mai multe despre cometa asta, despre care s-a spus că probabil o să fie cel mai luminos eveniment din istoria cosmică a Pămîntului.