La Pol, birjar, la Pol!

WhatsApp Image 2018-09-01 at 4.34.58 PM

Sînt mai multe feluri de a merge în Vama Veche. Unul dintre cele mai obișnuite este acela în care mergi în Vamă și apoi încerci să îți amintești ce s-a întîmplat. Acum cîteva săptămîni am fost și eu în Vamă,  și îmi aduc foarte bine aminte ce s-a întîmplat. Am avut norocul să fiu voluntar cu ALIAT, un ONG care funcționează în sfera tratării și prevenției adicțiilor de tot felul, inclusiv a adicției de alcool. Pentru că tot a venit vorba, știați că bărbații români sînt cei mai mari bețivi din lume? Nu glumesc. Nici eu n-aș fi crezut, dar conform unui studiu foarte serios, bărbații români beau mai mult decît bărbații ruși și cei irlandezi,  despre care eu credeam că ar fi principalii candidați la acest titlu onorabil. Cînd vine vorba de femei nu știu exact cum stau lucrurile, tot ce știu e că medalia de aur a fost luată la capitolul ăsta de femeile din Ucraina.

Dar să revin la ALIAT și la Vama Veche. De mulți ani, ALIAT organizează de cîteva ori pe vară un proiect numit Cortul de Chill, care constă într-adevăr într-un cort de chill unde se poate auzi probabil cea mai bună muzică din Vamă (părerea mea, desigur, nu  pretind că e vorba adevărul absolut), dar mai important, unde oricine intră găsește un pahar de apă, de ceai sau de cafea gratis și unde, și mai important, poate privi într-o oglindă care e construită în așa fel încît să răspundă la întrebarea oglindă, oglinjoară, cine e cel mai alcoolic din țară? Și acum vorbind serios, oglinda este de fapt chestionarul AUDIT conceput de Organizația Mondială a Sănătății cu scopul de a oferi posibilitatea oricui dorește asta să reflecteze asupra relației pe care o are cu alcoolul. Și în acest sens, chestionarul chiar funcționează ca o oglindă. Și asta am făcut eu toată ziua timp de trei zile în Vama Veche, am invitat pe oricine a trecut pe la cortul nostru de chill să privească în oglinda chestionarului AUDIT. Pentru cine avea curajul să facă asta, pentru că e nevoie de curaj să privești în această oglindă, exista și un premiu. Și de fapt aici voiam să ajung. La premii. Premiile erau, dacă îmi aduc eu bine aminte, următoarele: un frisbee, o pereche de ochelari de soare (care reușeau să arate foarte bine pe cele mai multe tipuri de față, ceea ce nu e puțin lucru), o coardă de sărit..coarda, o sacoșă și o busolă. Și de fapt la busolă voiam să ajung, pentru că busola era cel mai rîvnit dintre toate premiile. Într-un fel, la un nivel foarte elementar, puteam să înțeleg foarte bine de ce, pentru că și eu o rîvneam la fel ca toată lumea. Dar dacă încercam să înțeleg rațional ceea ce înțelegeam mai degrabă instinctual la nivel elementar, aveam o problemă. Pentru că dintre toate premiile, tocmai busola era cel mai fără de folos lucru. Hai să ne gîndim un pic. Nimeni nu ajunge niciodată într-o situație în care să aibă nevoie de busolă și  toată lumea știe asta. Adică, probabilitatea ca cineva să se rătăcească și să aibă nevoie de o busolă pentru a găsi Polul Nord, e practic zero pentru practic 99,9% din populația lumii. Și atunci, cum se explică fascinația pe care o exercită busola asupra celor 99,9% din cei care au intrat în cortul ALIAT și care cred că reprezintă, din acest punct de vedere, un eșantion destul de reprezentativ pentru toată lumea?

Cel mai bun răspuns la care pot să mă gîndesc este că fascinația busolei vine nu din posibila ei utilitate practică, toată lumea fiind conștientă că această probabilitate practic nu există, ci tocmai din inconștient, adică fascinația busolei asupra individului este sută la sută de natură simbolică. Mai precis, este promisiunea găsirii unei direcții, adică a sensului. Motivul pentru care toată lumea vrea busolă este expresia unei căutări existențiale,  un vlăstar crescut din realitatea tristă a lumii noastre în care, în ciuda faptului că fiecare pas pe care îl facem corespunde unor coordonate GPS, nimeni nu știe de fapt încotro merge și mai ales încotro ar trebui să meargă. Să nu exagerez, nu chiar nimeni. Doar 99,9% din populația lumii.

Ultimele zile de dragoste, primele de război

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Viața e un cerc plat

lac

Viața e un cerc plat, anunță la un moment Rust Chole, detectivul bîntuit de ciumă existențială din răvășitorul serial True Detective. De fapt vocea lui e doar ecoul vocii lui Nietzsche, ale cărui vorbe de duh circulă și astăzi prin gura lumii care a uitat de unde au plecat, de exemplu ca foarte celebra ce nu te omoară te face mai puternic, care tot din gura lui Nietzsche a ieșit și a uitat de unde s-a născut. Nu știu cît de serios era în privința asta, dar Nietzsche credea în povestea aceea fără început și fără sfîrșit a eternei reîntoarceri, un vîrtej al devenerii al cărui principal scop pare să fie reciclarea, și cînd un geniu crede în ceva, în orice, se pricepe să facă chestia respectivă, oricît de aberantă, să pară convingătoare. Destul de convingătoare încît minți ascuțite dar dezamăgite și disperate să se agațe masochist de ea, ca Rust Chole care credea că e prins pentru veșnicie într-un cerc al morții și suferinței.

Vorba asta îmi vine și mie uneori în gură, cînd pe măsură ce trăiesc văd cum viața mă duce prin locuri în care am mai fost. Ieri am ajuns din nou în Alaska, pe care am găsit-o mai caldă și mai umedă decît ar fi trebuit să fie în perioada asta anului, dar desigur că nu mă pot plînge de asta.  Nu mă pot plînge nici că viața e un cerc plat, pentru că deși sînt din nou în Alaska, eu nu mai sînt chiar același de data trecută, nici Alaska nu mai e chiar aceeași, și sînt aproape sigur că viața e, nu un cerc plat, ci o spirală multi-dimensională, o spirală care se poate desface înspre înălțimi uluitoare, cucerind mereu noi planuri ale existenței, sau se poate scurge ca apa din chiuvetă prin subteranele spurcate ale realității. Și dacă totul merge în sus sau în jos depinde în mare măsură, într-o măsură decisivă, nu de forțe cosmice incontrolabile sau de hazard pur, ci de noi, de înțelepciunea pe care o descoperim pe măsură ce ne învîrtim în caruselul vieții sau, din contră, pe care o lăsăm să treacă neînțeleasă în timp ce noi ne lăsăm amețiți de jocul de culori, lumini și umbre din jurul nostru ca niște petrecăreți care s-au amețit prea tare.

Pietre prețioase

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Tesătura invizibilă

Acum doi ani așteptam cu nerăbdare să plec din țară. Voiam să plec departe, cît mai departe, ca să las în urmă toată realitatea pe care o știam de o viață întreagă și care nu-mi mai plăcea deloc. Și am plecat, departe, foarte departe, la Polul Nord (nu, m-am dus după Moș Crăciun și nici nu e doar o metaforă, chiar la Polul Nord m-am dus, sau pe aproape) și dintr-o dată s-a făcut frig. Nu pentru că era Polul Nord acolo, ci pentru că dintr-o dată m-am simțit dezbrăcat de ceva esențial. Mi-a luat ceva să-mi dau seama că ce pierdusem era țesătura de oameni, vorbe și gînduri materializate în lucruri, care împreună formaseră materialul, chiar dacă nu luxos, dar călduros și fin, în care am crescut înfășat încă de la naștere, o țesătură ce a crescut odată cu mine și nu mi-a rămas niciodată mică. Pentru că a fost atît de bună la a se mula pe toate formele și mofturile mele, nici nu știam că e acolo pînă am plecat și am început să-i simt lipsa. Frigul are și el avantajele lui, te face să-ți flexezi mușchii și să fii mai puternic. Și nu e un avantaj deloc mic. Te învață să-ți croiești singur alte haine (dacă mi se permite o parafrazare nepatriotică a imnului nostru național, în general doar românii care pleacă din țară își croiesc altă soartă, cei de acasă sînt foarte mulțumiți cu cea pe care o au deja) și, în fine, să fii mai creativ și mai, cum zice frumosul cuvînt englezesc, resourceful. Cu alte cuvinte, să-ți atingi și împingi limitele pînă simți că pleznești. Dar orice s-ar alege de tine, un lucru e sigur, pentru prima dată înțelegi importanța supremă a țesăturii invizibile care ți-a fost leagăn și aer și hrană, o hrană făcută din oameni. Nu, nu e vorba de produsul verde, ci de oameni și lucrurile pe care le fac ei, de rețelele în care se cristalizează și te cuprind, îți dau rost, stabilitate, sens.

Acum mă pregătesc din nou să-mi iau zborul, dar nu mai sînt deloc la fel de naiv ca prima dată. Acum știu ce țesătură neprețuită las în urmă, indiferent ce haine luxoase aș ajunge eu să-mi cumpăr pînă la urmă cu bogățiile țărilor străine și reci. Sincer să fiu, n-aș mai pleca nicăieri, dar simt că mai am niște mușchi de flexat, niște zone existențiale de sculptat, în fine, simt că de fapt n-am de ales și că n-am încotro decît încolo. Dar ce bine ar fi dacă n-ar trebui să mă despart de vălul catifelat în care am lenevit, aproape hedonistic, de șapte luni.

Hai să facem copii

Ce-mi place cel mai mult la lumea asta e că e atît de complicată încît nu am nicio speranță să o înțeleg vreodată.  Partea bună e nu că nu o înțeleg eu, ci că nu poate nimeni să o înțeleagă, în principiu și în eternitate. Lumea și existența și universul și tot ce e imaginabil dincolo de el (pentru mine mai important și mai complicat și minunat decît lumea e Creatorul ei, care e dincolo de ea, dar astăzi trebuie să ne abținem să vorbim prea mult despre Creator dacă nu vrem să plictisim sau să ne facem de rîs) sînt atît de pline de frumusețe și de miracol și de putere încît e strigător la cer cum putem să trăim așa cum trăim mai tot timpul și cei mai mulți dintre noi, ca și cum existența ar fi, așa, o chestie de care ne puteam lipsi foarte bine dar uite că s-a întîmplat să existăm și acum n-avem ce face. Nu sînt orb, știu că lumea e plină și de suferință și nedreptate și răutate inimaginabilă, și că cei mai mulți dintre frații noștri, pentru că toți oamenii ne sînt frați, trăiesc în mizerie și se luptă în fiecare secundă ca să supraviețuiască  (să nu moară de foame, să nu fie uciși și alte feluri de supraviețuire), dar asta nu înseamnă că minunea existenței este anulată de aspectele ei întunecate. E lumină, trebuie doar să ne deschidem ochii și inima pentru ea.

Dar despre altceva voiam să scriu. Mi-am adus aminte zilele astea de primul meu post aici pe WordPress, acum nu mai știu cîți ani, cînd scriam că bloggingul e pentru creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Și acum, după atîția ani, găsesc că am zis bine. Masturbarea e rezultatul unui impuls sexual care se sfîrșește prin împlinirea lui în orgasm, dar fără finalitatea actului sexual, care e procreația (în principiu, adică, asta e rațiunea de a fi a actului sexual, ceea ce nu înseamnă că fiecare act sexual trebuie să aibă ca finalitate procreația- din fericire!) În cazul meu, lucrurile stăteau cam așa. Am în fiecare zi impulsul să scriu, pe care îl compar cu impulsul sexual. Dacă scriu repede pe blog ceva, dau satisfacție impulsului, dar nu creez nimic, pentru că un post pe un blog e substanță cu potențial creator împrăștiată pe pereți. Ani de zile am scris pe blog fără să dau naștere la nimic despre care să pot spune că sînt mîndru ca de copilul meu, dar îmi satisfaceam pofta de scris. De cîteva luni scriu scriu o carte și nu mai am deloc pofta să scriu pe blog. Pentru că impulsul pentru scris, pe care l-am comparat cu pofta sexuală, se satisface acolo. Ceea ce bine. Încă nu știu dacă o să creez un copil de care o să fiu mîndru, dar măcar o să fie un copil.

P.S.

A fost o perioadă destul de lungă, în timp ce eram în Alaska, în care n-am scris pe blog deși nu scriam nicio carte. A fost o perioadă foarte tumultoasă în care, altă explicație nu am, impulsul către scris era înghețat. Era Alaska, pînă la urmă.

 

Acasă

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.