Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.

Soare nordic

În decembrie, multă lume îmi plîngea de milă că plec iarna în Suedia. Suedia e o țară nordică și, merge vorba, se moare de frig. Mă uit pe fereastră și sorele strălucește destul de îndrăzneț și chiar dacă nu mai picură apa de prin țurțuri ca ieri, nu e foarte frig, după cum se poate vedea aici.

În schimb, în România ninge, după cum se poate vedea  aici sau dacă te uiți pe fereastră,  și au fost cîteva locuri pe unde temperatura a scăzut pînă la minus 35 de grade. Suedia e o țară foarte lungă (dacă o ții de capul sudic și lași partea nordică să alunce în jos, cred că ajunge pînă la București), așa că urcă foarte mult înspre nord. Poate a fost la fel de frig pe undeva prin nord, dar aici unde sînt eu, aproape în sudul extrem, cel puțin de cînd am ajuns eu nu cred ca temperatura a scăzut vreodată sub minus 10 grade.

Morala? Cine rîde la urmă rîde mai bine ! 

Multe lumi

Trăim sub iluzia că există o lume. Oadată  cu globalizarea, iluzia asta devine din ce în ce mai puternică. Globalizarea nu înseamnă că avem din ce în ce mai mult o lume, ci că numeroasele lumi care se ciocnesc, războiesc, îmbrăișează devin din ce în ce mai afundate în iluzia uneia singure. Dar în realitate  avem în continuare numeroase lumi, poate din ce în ce mai multe, căci realitatea modernă înseamnă înainte de orice fragmentare, dizolvare a ceea ce altă dată era solid.  Vorbeam astăzi cu un african din Ghana care e aici în Uppsala pentru un master. E un tip pe la 35 de ani care vorbește o engleză foarte proastă, dar pe care am reușt să-l îneleg cît de cît. Vorbind cu el, mi-am amintit de toate filmele despre Africa pe care le-am văzut, filme ca Hotel Rwanda și Blood Diamond, în care sînt prezentate frînturi din nesfîrșita dramă a unui continent parcă blestemat. După părerea lui, mi-a spus numele dar a sunat atît de străin încît ar trebui să-l mai aud de o sută de ori ca să-l rețin, toată lumea contribuie la drama Africii. Și înțeleg ce vrea să spună. Americani, europeni, toți și-au tăiat bucăți din ce are Africa de oferit și i-au lăsat pe africani să se taie între ei pentru frimituri, fără să le pese, fără sa verse o lacrimă. Cum a fost în 90 cu conflictul din Rwanda, cînd toate marile puteri au asistat fără să clipească cum în citeva zile au fost omorîți sute de mii de oameni. Fără îndoială, secolul 20 a fost cel mai negru din istoria omenirii! Și cînd te gîndești că sînt unii care cred că religia e principala sursă de conflict. Secolul  20 n-a avut nimic de-a face cu religia, cu excepția 9/11, și cu toate astea reprezintă cel mai sîngeros tablou din istoria omenirii. Comunism, cu milioanele de morți necesare revoluției proletare, fascism, cu milioanele lui necesare purificării rasiale, războaie mondiale pentru supremație și putere-toate motivate de ideologii cît se poate de seculare, adică fără nicio legătură cu religia. Dar am divagat. Vorbeam de Africa. Am terminat și cu Africa însă.  Nimic din ce ar putea spune cineva, fie el și Nelson Mandela, nu ar putea să schimbe lumea aia. Curios, prietenul meu din Africa crede că se poate, cu un guvern bun. Dar pînă acum au fost  toate rele. Bine că viitorul e deschis, nu-i așa?

Lumea românilor, cu nemulțumirile și nefericirile  lor, rămîne înshisă și nepăsătoare la lumea africanilor, ale căror nemuțumiri și nefericiri ar putea să stoarcă lacrimi din cer (vezi filmul Tears from the sun). La fel cum lumea suedezilor rămîne înshisă și nepăsătoare la lumea românilor. Uneori lumile astea se întîlnesc în discursul Comunității Europene, dar sînt doar întîlniri fictive, trecătoare ca zborul porumbelului păcii.

Acum îmi dau seama că voiam să scriu despre cu totul altceva. Voiam să scriu despre mica lume adventistă de aici din Uppsala. Eram obișnuit cu o biserică mare și plină de copii, tineri etc. Am venit aici și am găsit 30 de moși și babe. În primele minute mi-am zis că nu o să mai dau pe acolo. L-am întîlnit apoi pe John, un american de 29 de ani care e într-un program post-doctoral în fizică nucleară. Da, e un tip interesant, nu mă gîndeam că o să întîlnesc vreunul dintre ăștia în carne și oase. Mă mulțumeam să dau mîna cu ei prin cărți. Apoi mai e și Christian, un tînăr din Austria care e doar un exchange student, tot în fizică. Perspectiva mea mai umanistă se completează destul de bine cu a lor, mai riguroasă, specifică științelor naturii. În orice caz, am decis că merită să mai merg la biserică. Acuma mi se pare că pînă și bătrîneii ăia au farmecul lor. Și, în plus, în fiecare sîmbătă au grijă să pregătească un prînz delicios, ceea ce nu e deloc de neglijat. No sir!

Un alt fel de Casanova

Cartea lui Charles Tayolor de care ziceam în ultimul post, A secular age, a fost dezbatuta si azi la o conferință la care am fost invitat și eu în ultimul moment. Ca spectator, desigur. Dar, după cum am aflat de la o vecină de scaun, eram printre puținele persoane de acolo care citiseră cartea în întregime. E adevărat, dacă mai ai și altceva de făcut, cartea aia poate să pară interminabilă. Eu am terminat-o într-o săptămînă citind opt ore pe zi, și asta pentru că oricum nu aveam altceva mai important de făcut. Dar azi m-am simțit bine, ca și cum a fost providențial că citisem cartea asta, pentru că toată discuția s-a purtat în spațiul deschis de ea. Mi-am făcut ceva curaj ca să fac poza de mai sus, dar pînă la urmă am făcut-o. În dreapta e Grace Davie, profesoara care, în ciuda unui program extrem de încărcat, își face timp să inițieze un novice ca mine în căile sociologiei. Iar în stînga,  Jose Casanova, care unul dintre cei mai importanți sociologi ai momentului, la fel ca și Grace Davie de altfel, cel puțin în cîmpul sociologiei religiei.

Faptul că totul s-a terminat cu o cină  în care am mîncat somon afumat și frigărui de pui plus cîteva garnituri pe care nu aș putea să le numesc, nu a făcut decît să contribuie la conturarea unei zile frumoase. Frumos a fost și drumul cu bicicleta prin zăpadă. Există bandă specială pentru bicicletă pe oriunde ai merge. Ieri mi-am luat bicicleta și azi am economist primii patru euro pe care ar fi trebuit să-i  dau pe autobuz. În plus, am făcut și exercițiu fizic, un element care cam lipsește din dieta mea zilincă. Dar n-o să mai lipsească, pentru că de acum încolo o să fac mereu șapte km dus și șapte întors, distanța care mă desparte de centrul orașului.

În imaginea de mai jos e Uppsala Domkyrka, un edificiu impresionant, mai ales cînd îl vezi  din interior, care acum e muzeu, după ce într-un trecut mai puțin secular era un loc sfînt. Suedezii sînt seculari, se spune. Și așa e. Sînt printre cei mai seculari din lume. Dar nu e deloc limpede ce înseamnă să fii secular. Chiar deloc. În orice caz, nu mi se par reci. O suedeză pe care am cunoscut-o la cină îmi spunea că odată cu venirea primăverii totul se schimbă. Că oamenii intră într-un fel de extaz, bucurîndu-se de revenirea soarelui. Că merg pe stradă zîmbind ca și cum ar fi băut ceva. Din fericire, o să fiu aici pînă la vară ca să văd dacă avea sau nu dreptate.

Cum s-a inventat minciuna

Citeva picături rătăcite mi-au distrus tastatura laptopului. Trebuie să recunosc, e  o performanță, pentru cîteva picături. Dacă aș fi vărsat un pahar, n-ar fi fost mare lucru, dar cîteva picături venite din senin, ca o ploaie de vară cu soare, și care au reușit să-mi facă o pagubă de minimum o sută de euro, merită un premiu pentru excelență.

Dar n-a fost numai asta. Abia acum mi-am primit datele contului personal pentru a putea accesa reteaua unversității Uppsala. Suedezii ăștia sînt foarte atenți cu toate, nu doar cu gunoiul. De exemplu, n-ai voie să mergi cu bicicleta pe unde se merge pe jos și trebuie neapărat să ai lumină chiar dacă toate drumurile sînt luminate. Sau, pentru că o să pot accesa internetul doar prin contul personal, oamenii ăștia or să știe în fiecare secundă pe unde mă plimb pe net. Big brother is watching.

Ieri am terminat de citit o carte mare scrisă de un om mare. Cartea a avut aproape o mie de pagini iar tipul e Charles Taylor, un mare filosof și sociolog, care are aproape doi metri înălțime. Apoi am văzut un film, The invention of lying.

Cînd m-am apucat să văd filmul, nici nu-mi imaginam că o să aibă vreo legătură cu cartea pe care tocmai o terminam, după o săptămînă întreagă de citit la ea. Aș putea spune despre filmul ăsta că e un fel de fantasy, ca Stăpînul inelelor dar fără efecte speciale. Pe scurt, ni se propune o lume în care nimeni nu a mințit niciodată. Uitîndu-mă la film, mi-am dat seama că o astfel de lume e mult mai greu de imaginat decît cele din Stăpînul inelelor, Harry Potter și Star Wars la un loc. Filmul e o comedie, și nici nu prea putea să fie altceva, pentru că o astfel de lume, în care toată lumea spune întotdeaua și fără ezitare adevărul, ar fi de tot rîsul. Acum, cine mă cunoaște un pic, știe că nu sînt vreun om fără niciun fel de principii morale. Chiar dacă, uneori, mă comport ca unul. Ba din contră, sînt chiar un tip religios. Sînt mereu cu capul în nori, deci mereu cu un ochi înspre transcendent. Dar ce vreau să spun e că în condițiile în care trăim, în care binele este la tot pasul amestecat cu răul  ( Iisus zicea că grîul va fi pînă la sfîrșit amestecat cu neghina) să te aștepți ca toată lumea să spună mereu adevărul este mai mult decît utopic. E inimaginabil. Acum m-am convins definitiv că am dreptate cînd citesc porunca opta (cea care se referă la minciună)  în modul meu special, adică, ca interzicînd distorsionarea adevărului cu scopul de a face rău și atîta tot. Să nu mărturisești strîmb ÎMPOTRIVA aproapelui tău! E limpede ca bună ziua ce vrea să spună și toți cei care o citesc la modul absolut, ca interzicînd minciuna în genereal, se înșeală amarnic și ar trebui să deschidă mai bine ochii către lume și către ce scrie acolo.

Revenind la film, e o comedie foarte reușită pentru că premizele sînt absolut excepționale. Imaginați-vă ce putere poate avea un om care trăiește într-o lume în care minciuna e inconceptibilă  (nici nu există un cuvînt pentru ea) și care dintr-o dată descoperă minciuna. Omul ăsta va deveni fără îndoială cel mai puternic om din lume. Și cam asta se întîmplă și cu eroul nostru. Numai că ăsta e momentul în care filmul ia o întorsătură urîtă. Adică atunci cînd nu mai vrea să fie comedie și se hotărăște să devină serios. Pe patul de moarte al mamei, eroul nostru îi spune acesteia, care murea de frică știind că o să moară, că moartea e un lucru frumos, că nu e deloc sfîrșitul, ba din contră, e de-abia începutul. Dincolo p așteaptă toți cei pe care i-a iubit vreodată și o vilă imensă, numai a ei, în care să trăiască veșnic. Bineînțeles că mama lui îl crede și moare cu un zîmbet mare pe față. Dar minciuna albă a eroului nostru a fost auzită și de o soră care a răspîndit imediat vorba despre cum e cu lumea de dincolo. În secunda următoare, eroul nostru se trezește în centrul atenției întregii lumii. Toți ochii sînt pe el așa că n-are încotro decît să le spună încă odată, de data asta ceva mai elaborat, ce se întîmplă după moarte. Așa se face că eroul nostru devine dintr-o dată un fel de Moise, un fondator de religie.

Acum, ce vrea să spună filmul, e cît se poate de evident. Într-o lume în care nu ar exista minciună nu ar exista nici religie, pentru că religia e evident rodul unor fabulații mai mult sau mai puțin vinovate. Dar dacă te uiți mai atent, îți dai seama că, comedie sau nu, luînd poziția asta filmul se face de rîs. Dacă are dreptate, atunci greșește. Adică, dacă într-adevăr religia e rodul unor fabulații și atîta tot, fără să corespundă niciunei realități, atunci ea ar fi putut să apară doar într-o lume în care ea ar fi prima minciună. Că minciunile tipului din film, am uitat cum îl cheamă, au putut să se transforme într-o religie s-a datorat în întregime faptului că în lumea asta nu exista minciună astfel că orice ar fi spus un mincinos era preluat imediat și fără rezerve ca adevărul suprem. Dar, din cîte știu eu despre istorie, n-a existat niciodată o astfel de eră. Povestirea evoluționistă ne spune că viața este rezultatul supraviețuirii celui mai puternic, deci al unui șir neîntrerupt de crime și minciuni. Așadar, filmul își fură singur căciula ca să zic așa. Pînă și Durkheim, unul dintre cei mai mari demistificatori ai religiei a fost nevoit să recunoască faptul că, citez, dacă religia a supraviețuit atîtea mii de ani este pentru că fără îndoială corespune unei realități. El ghicește că realitatea asta e societatea însăși, dar  era sociolog, e de înțeles.

O comedie frumoasă dar care o dă în bară cînd își propune să fie serioasă și să mai bată un cui în sicriul religiei. Nu pot s-o judec decît ca superficială. Altfel ar fi fost o comedie foarte reușită. La feș de superficial e și Sam Harris cînd scrie o carte de vreo 200 de pagini, The end of faith, în care tună și trăznește împotriva religiei. După el, oricine crede e un retardat. Mă recunosc cu plăcere retardat în cazul ăsta. Dar o avea dreptate Sam Harris? Pentru că Charles Taylor, tipul mare de care ziceam la început, a scris o carte de o mie de pagini în care a arătat ce rol a jucat religia în însăși devenirea lumii noastre moderne și ce rol esențial continuă să joace în experiența umană.  O mare diferență între cei doi. Primul crede că din cîteva de condei poate elimina credința din peisajul omenesc ( după el, Dumnezeu n-ar trebuie să însemne pentru noi astăzi nimic mai mult decît înseamnă, de exemplu, Zeus, Afrodita, Ra etc). Al doilea scrie o carte incredibil de bogată ( care i-a adus și premiul Templeton în 2007) în care arată cum religia e în mod inextricabil legată de tot ce înseamnă umanitate și cum însăși cultura științifică și umanismul exclusivist care domină astăzi arena viziunilor despre lume, este produsul religiei, mai exact al reformelor (în special Calvinismul) din secolul cinșpe, șaișpe.

Dar, iar am scris prea mult. În final,  recomand filmul ( despre care aș vrea să scriu ceva și în engleză ca să pot posta pe imdb.com) dar mai ales cartea ( A secular age , Charles Taylor). Evident, una dintre recomandări e mult mai tenantă decît cealaltă.

Ortodox de mii de ani

Azi m-am plimbat prin vecinătate. Cum nu am avut treabă în oraș, am ieșit să văd împrejurimile. Doar așa, ca să iau aer și să mă mișc. Mens sana in corpore sano, nu-i așa? Din fericire, la vreo doi kilometri de unde stau încep marile lacuri suedeze. De fapt, e un singur lac care se împarte în multe lacuri mici care se unesc mai încolo în lacuri mai mari și care parcă nu se mai termină. Pînă acolo însă, am avut ocazia să văd de aproape ruralul de aici. Casele sînt frumoase, unele ca de poveste, altele nu chiar de poveste. Ce e frumos, e că deși nu sînt identice, reușesc să creeze un peisaj. Adică niciuna nu pare ruptă din piesaj și fiecare își aduce contribuția la pictarea unui tablou de poveste. Ar fi trebuit să fac poze. Poate fac mîine. Mergînd și minunîndu-mă, sigur că mi-am adus aminte de România. Da, sîntem săraci, dar chiar și acolo unde sîntem bogați reușim să creem doar peisaje de prost gust. Însă, fără îndoială, principala noastră problemă e sărăcia. Și nu cea materială în primul rînd. Românii se laudă că sînt ortodoxi de mii de ani și vor cu orice chip să îl facă pe un protestant ca mine să se simtă prost că nu e și el ortodox de mii de ani. Dar dacă te uiți în lume, nu poți să nu observi imediat diferența dintre țările ortodoxe și cele protestante. Nordul Europei, Danemarca, Suedia, Norvegia, cel mai avansat din toate punctele de vedere, e Luteran. Apoi vine Marea Britanie, care e Anglicană. Apoi vine Germania, care e tot protestantă. Catolicii sînt pe undeva pe la mijloc, cu Franța plasată destul de bine în ierarhia economică și culturală și cu Spania și Italia chinuindu-se să țină capul la suprafața mlaștinii mediocrității. Iar țările Ortodoxe sînt atît de departe încît nici măcar nu fac parte din același clasament. În general li se pune eticheta de subdezvoltate sau cea mai binevoitoare de în curs de dezvoltare. Sigur, nu poate spune nimeni că religia e factorul principal în toată povestea asta, deși Max Weber a arătat în unul dintre cele mai strălucite studii sociologice cum protestantismul, mai exact Calvinismul, a jucat un rol esențial în nașterea capitalismului modern. Dar cînd te uiți în jur, nu poți să nu faci corelația asta dintre religie și gradul de dezvoltare, care practic îți sare în ochi. Țările care au îmbrățișat Reforma și au pus în centrul creștinismului lor Scriptura, lăsînd la o parte păgînismele bisericilor tradiționale de mii de ani, și-au cîștigat statutul de cap, în timp celelalte abia dacă pot fi numite coadă. Singura mea mirare e de ce țările Catolice nu sînt mai jos decît cele Ortodoxe. După anumite calcule, care poate nu țin seama de factori relevanți, așa ar trebui să fie. Cu toate astea în minte și mergînd pe drum cu ochii fugindu-mi de la o casă la alta, găsind la fiecare cîte un detaliu care mă făcea să oftez de bucurie și, specific românesc, oftică, mi-a venit să rîd de mîndria românilor noștri care se cred ortodoxi de mii de ani și totodată mi-a venit ideea să scriu postul ăsta. O fi fost bună, o fi fost proastă, nu știu. Dar nu puteam să nu-l scriu, așa că l-am scris.

Hai România!

Avionul a aterizat bine. A decolat și a aterizat bine din nou, deși în Stockholm ningea. M-am descurcat binișor să ajung în din aeroport (Arlanda) în Uppsala. Din aeroport pleacă trenuri de mare viteză care  te duc unde vrei, dar eu am plecat cu autobuzul de mai mică viteză, care m-a dus mai ieftin. Deși destul de scump, mi s-a părut mie. În stația de autobuz era un francez care venea la Uppsala să învețe engleza și care era mai aerian decît mine, pentru că eu măcar vorbeam engleză fluent. L-am întrebat de ce a venit tocmai la Uppsala să învețe engleză. N-a înțeles ce l-am întrebat prea bine. Mi se pare firesc, doar venea să învețe engleza, dar tot n-am înțeles de ce alesese Suedia pentru asta. Negăsind prea multe de discutat cu un francez care nici măcar nu știa bine engleză, l-am întrebat dacă auzise de Cioran. N-auzise. Ce vrei, era student la “computer science”!

Mi-am tîrît bagajele prin Uppsala pînă la locul de unde trebuia să iau cheile noii mele locuințe. Noroc că era zăpadă și alunecau, căci roțile nu ar fi făcut prea bine față. M-a uimit și mă uimește și acum că aici toată lumea vorbește engleza. Despre amabilitatea cu care îmi răspundea toată lumea cînd puneam tot felul de întrebări de  nou venit și le stîlceam frumoasa limbă, nu mai zic nimic. Dar faptul că toată lumea vorbește engleză mi se pare extrem de interesant.

Acasă mă aștepta o hîrtie  care mă iniția în tainele reciclatului gunoiului. Recunosc, la început m-a speriat, dar apoi mi-am dat seama că lucrurile sînt exact așa cum trebuie să fie. E drept, poate exagerează un pic suedezii ăștia! Căci ei nu doar că nu amestecă plasticul cu hîrtia, dar fac diferență între plastic moale și plastic tare și între sticlă colorată și sticlă necolorată. Ajungi astfel la mai multe sortimente de gunoi decît sortimente de înghețată la gelateria din Mall. Eu deja am cinci saci diferiți în care pun diferitele tipuri de gunoi și probabil că n-o să-mi ajungă.

Când mă gîndesc la România noastră unde se aruncă sticle de bere din mașină (sticle de sticlă și sticle de plastic, sic!), unde gunoiul menajer se amestecă cu baterii goale și pungi de plastic, înțeleg mai bine de ce ni se spune că sîntem din lumea a treia și îmi vine să strig “hai România!”  Hai afară din groapa de gunoi în care ești. Sau care ești.  Dar mai bine hai noi afară din România, dacă putem. S-o lăsăm pustie vreo sută de ani, să ne amestecăm și noi cu lumea civilizată și să ne întoarcem în ea transformați și demni de meleagurile pitorești care astăzi, din păcate, sînt locuite.

Că tot veni vorba de locuit, am găsit aici o bucătărie complet utilată, aspirator, fier de călcat și alte lucruri care m-au surprins.  Tot ce mai trebuie să fac acum e să încerc să descopăr bucătarul din mine și să-l pun la treabă. Lilla Sunnersta e un complex de locuințe destinat studenților străini, un fel de cămin de-al nostru dar condus după cu totul alte reguli și ridicat la o putere a confortului de neînchipuit în România. Știam asta, dar tot m-a surprins să găsesc aici, pe lîngă toată mobila extrem de drăguță marca (ghici) Ikea, fier de călcat și aspirator. Ultima dată cînd m-am mutat într-o garsonieră, în București, tot ce avea în ea era un pat vechi de vreo 20 de ani.

PS: Îmi cer scuze, nu atît cititorilor, cît mie însumi, pentru postul ăsta, care e plat și nu spune nimic interesant. Doar că aveam pe suflet chestia asta cu gunoiul. Trebuia s-o spune neapărat! Restul e garnitură.

Nori de zăpadă

Bine că există free hot-spot-uri unde poți intra pe net. Altfel m-aș fi plictisit în astea trei ore cît mai am de așteptat în aeroportul din Praga, pînă mă urc în avionul care mă va duce direct la Stockholm. Sau..nu m-aș fi plictisit. M-aș fi uitat la Futurama sau aș fi citit. Am atîtea de citit! O să mă întîlnesc în cîteva zile cu Grace Davie și nici măcar nu i-am terminat de citit cartea, pe care am cumărat-o acum mai bine de o lună.

Cînd m-am urcat în avion, în Otopeni, tocmai începuseră să cadă fulgi de zapadă, așa că îi puteam vedea bine. Erau puțini și rari, dar erau. După ce avionul a decolat, deasupra norilor soarele tocmai se pregătea să răsară. Era suficientă lumină ca să văd pătura groasă de nori care semănau cu vata. Pufoși și cu forme neregulate dar care privite de la distanță creau o impresie estetică destul de impresionantă. Uite, pînă și pe nori găsești urme ale frumosului! Tot ce ține de estetică e un mister total. Cînd am urcat mai sus, păreau o întindere nesfîrșită de zăpadă. Zăpada vine din zăpadă, mi-am spus.

Sex traffic

Did you think slavery was something humankind has left behind in some long gone dark ages? Well, you were wrong. Slavery, in some of  its most brutal forms manages to coexist with our modern world. Of course, it’s not “legal”. Officialy, the state, the laws and the all the important public actors find it utterly reprehensible. But in fact, each and single one of these entities mentioned, at some point shake hands with the slavery that abides underground. The world we live in is a dark place, a place that finds little room for a song like Louis Armostrng’s What a woderful world. In fact, you can’t stop wandering how is it even possible that such a song may be conceived.  In any case, we should at least keep it’s singing confined to privileged places like Denmark, which has been designated as the happiest country in the world. Coming back to slavery, today you will find it in many forms, but the most frequent of  all is the so called “sex traffic”.  Yes, women are being bought and sold like cattle. Raped and used like singe-use objects. And all for money. And all under the all-seeing eye of the state. Officialy, the state is against any form of slavery. But those in charge with applying the law are oftenly and unsupringly seduced by the incredible large amounts of money involved in bussineses such as prostitution or drugs. You think that the states of the world are fighting illegal drug traffic? One cannot but wonder at the inefficiency of this so called fight. If the most powerfull people of the world would some sunny  day decide that they want a heroin-free world, than I can assure you that nothing would stand in their way. But when you can make more money out of drugs than you can make out of oil, one should be mad to fight it, right? So the fighting goes on against the little fishes, to create the illusion of a war, while the big fishes go about their bussines undisturbed. 

The same with sex traffic. I have just watched a movie with this exact title,  Sex traffic. It was directed, quite surprisingly for me, by the director of Harry Potter . I totaly hate Harry Potter, but I found myself loving this film. Not because it is partly filmed in Romania and has some romanian actors, but because it depicts with awesome clarity the suffering endured by the victims of sex trafficking and the way those responsible with fighting it were actually involved in it.

Now, some will say that prostitution is a job like any other, except those relatively rare cases when there is an abduction involved. Perhaps the only time when you get to laugh when watching this film is when you are forced to realize that prostitution is not at all a job, in a short dialogue in which a journalist complains to Elena, a prostitute he is helping escape slavery, that he has just lost his job and she answers back that she has lost hers too. Let’s put our imagination at work and let’s try to imagine a woman who actualy grows up dreaming to become a prostitute or a porn-star. We need but one moent’s thought to realize that no such woman exist, and that each and every one of those selling their bodys are, in one way or another, victims. Pornography, as prostitution, is based on the exploitation of women under the illusion of freedom, a point well made by feminism, and perhaps one the few points were feminism manages to stay pertinent.

One of the basic laws of economics says that where there is demand there is always supply. So what keeps this modern form of slavery alive today is the demand for paid sex, be it in the flesh, like in prostitution, or virtually, like in pornography. It’s not because I am going to Sweden in a few days that I am saying this, but it is because Sweden has shown the world how a problem can be solved when one actually wants to solve it. Sweden, by an unusual and extrordinary law, has decided that responsible for the existence of prostitution is the client and has decided to act accordingly, that is by punishing him, the client. By so doing, it has decreased the demand for prostitutes and now Sweden is the most prostitution free country in the world, altough, according to statistics, Denmark, it’s neighbour, continues to be the happier one. You can read about it here .

If only we should have more eagerness to look into what things really are. Perhaps we would then come to understand that pornography is not just “inocent” entertainment suitable for adults, but a sad, tragic show of human decay in which the viewer finds joy by reducing a human being to the status of a mere piece of meat and by assuming that the piece of meat is actually enjoying  its status. After all, pornography is nothing more than a virtualized form of prostitution.

Now, if someone is still wandering about the salvery in the modern world, perhaps after reading this he or she  is more prepared to see it beneath its fancy, trendy, modern clothes, of which some are called modern, legal,  prostitution and some pornography, because in pornography  slavery finds it’s most insidious form, that is by convincing the very victim and its merry viewers that there is nothing wrong as long as those involved are consenting adults. But it is the very nature of this consent that is being mistified in pornography, given that, with extremly rare exceptions, no human being wants to be treated like a tasty piece of meat. For those not willing to do this, they can watch Sex Traffic where they can see some real slaves.

P.S. : Dacă se întrebă cineva de ce am scris în engleză, răspunsul e că am scris în engleză pentru că vreau să mă împrietenesc mai bine cu Google.

Privesc, ascult, plutesc

Mai mă întreb din cînd în cînd de ce merită să mergi la cinema. Cînd mă întreabă alţii, ştiu întotdeauna ce să răspund, dar cînd mă întreb eu însumi, trebuie să stau un pic pe gînduri. Am mai scris despre ce înseamnă cinematograful pentru mine, dar acum n-o să revin la asta. Aseară am văzut Sherlock Holmes-ul lui Guy Ritchie, care e foarte bun! Ai putea crede că filmul ăsta poate fi văzut foarte bine şi acasă, pentru că nu e 3D. Dar cinematograful nu se rezumă la 3D, nici la efecte sonore care nu pot fi reproduse acasă. Cinematograful e în primul rînd o experienţă împreună cu ceilalţi. E drept, uneori tocmai experienţa asta te face să te scîrbeşti de cinematograf, cu toţi mitocanii din jur. Însă experienţa împărtăşirii unui film cu sute de oameni nu va putea fi niciodată reprodusă acasă, decît dacă cineva are o casă destul de mare să invite toţi prietenii şi toţi vecinii. Aseară, undeva în a doua treime a filmului, imaginea s-a întrerupt vreo cinci minute, timp care sala a rămas în întuneric. La început au fost aplauze, ceea ce m-a surprins, pentru că mă aşteptam la huiduieli. Dar aplauzele n-au atras atenţia celor de la proiecţie, aşa că agitaţia a crescut, căci sonorul mergea înainte fără imagine iar noi pierdeam filmul. La un moment dat, cineva scoate o lanternă şi o proiectează pe ecran. Toată lumea începe să rîdă. Probabil asta l-a încurajat pe un tip care se afla pe lîngă cel cu lanterna să se joace cu mîinile prin faţa lanternei, făcînd bufniţe şi alte arătări. De data asta toată lumea a rîs cum probabil nu s-a rîs la niciun film în sala aia. Ceea ce la început a fost un incident care te făcea să vrei să-ţi ceri banii înapoi, s-a transformat, aşa cum numai în mulţime se putea transforma, într-un divertisment care nu intra în preţul biletului şi pentru care nu s-ar putea vinde niciodată bilete, pentru că e spontan.

Acasă, torentele îmi terminaseră de descărcat, pe lîngă zecile de filme cu care mă aprovizionez pentru plecarea de şase luni care îmi stă în faţă (căci deşi o să am internet acolo unde merg, cine ştie dacă o să am broadband?), şi coloana sonoră de la un joc video apărut acum vreo doi ani, Mirror’s Edge. Nu l-am jucat, l-a jucat frate-miu (am observat că jocurile pe care le termin eu nu le termină el şi invers- are şi chestia asta o explicaţie dar nu intru în ea acum), dar coloana sonoră mi-a rămas în suflet. Melodia centrală, I’m still alive, interpretată de Lisa Miskovsky, te face să pluteşti, şi se potriveşte foarte bine cu jocul, în care un soi de plutire e destul de importantă. E genul de melodie care te face să o asculţi iar şi iar şi care parcă are în ea ceva nepămîntean, moment în care realizezi că un român n-ar putea niciodată să scrie o astfel de melodie, poate pentru că noi sîntem prea pămînteni, ca toţi latinii de altfel. Ne lipseşte simţul înaltului, ca nordicilor şi ruşilor şi de aceea ne bălăcim în mediocru. Gîndindu-mă la asta, dau un search pe Google cu numele Lisei, ca să aflu ce naţionalitate are şi dacă e la fel de frumoasă pe cît de frumoasă îi e vocea. Am tresărit un pic cînd am văzut că e suedeză, mai ales că eu plec în Suedia peste cîteva zile. E frumoasă, vocea nu m-a înşelat. Muzica, chipul ei blond şi gîndul că plec înspre locurile care au produs muzica şi chipul ăsta, mă făceau să vreau să plutesc. Ceea ce o să şi fac, pentru că plec într-acolo cu avionul.