Draga Uppsala

O sa scriu fara diacritice azi, pentru ca am o tastatura norvegiana si mi-as gasi mai greu calea spre diacriticele romanesti. Sint in Norvegia, in Dokka, la vreo 200 km mai sus de Oslo. Am ajuns aici cu trenul dupa ce am trecut cu trenul prin inima Suediei, de la est  la vest (Uppsala-Stockholm-Oslo. Din pacate n-am trecut si prin inima vreunei suedeze. N-ar fi fost rau, mai ales ca n-am mai trecut de mult prin inima unei femei. Si zilele astea in care m-am plimbat un pic prin Stockholm si Uppsala mi-au reconfirmat ceea ce stiam de acum doi ani, anume ca suedezele sint cele mai frumoase femei din lume. Asta e o generalizare grosolana si care, deci, necesita multe calificari ulterioare. Dar s-o luam asa, deocamdata.

Dupa ce Cogito s-a nascut de ziua mea (le multumesc aici tutuor celor care au dat „like”  paginii mele Cogito de pe Facebook-e important pentru ca Facebook-ul, stie toata lumea, e una dintre cel mai importante forte ale naturii contemporane-sic), am plecat la conferinta de la Stockholm unde s-au intimplat lucruri frumoase si intersante, dar in loc sa scriu despre asta scriu despre cit de frumoase suedezele. Cogito, asadar, si-a luat o vacanta si in locul lui scrie acum un alt alter-ego al meu, unul mai putin cerebral si mai mult visceral. Ca doar toti avem si viscere, nu?

Pentru iubitorii de film, sa mergi pe strada Ingmar Bergman e ca si cum ai merge pe un pamint sacru, nu-i asa? Eh, atunci am mers si eu pe un pamint sacru ieri, in Uppsala.

PS pentru bucuresteni: In timp ce scriu asta, intr-o soba eleganta arde un foc vioi.

Bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze

Oamenii au nevoie de tot felul de poveşti şi idei preconcepute pentru a se putea împăca cu tot haosul din jur. Prejudecăţie, aşadar, nu sînt nişte chestii de care orice om civilizat trebuie să scape, ci nişte chestii de care orice om, indiferent dacă e civilizat sau nu, are nevoie ca să trăiască. Prejudecăţile funcţionează ca repere sau criterii în funcţie de care realitatea este ordonată şi îmblînzită.

Dar cu toate că sînt necesare, omul e în situaţia paradoxală de a fi nevoit să vadă dincolo de ele, dacă vrea să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă în jurul lui. De exemplu, stereotipul că româncele sînt frumoase, bucureştenii sînt şoferi buni sau ţiganii sînt hoţi, deşi pot corespunde într-o anumită măsură unei realităţi, ascund totuşi faptul esenţial că există (foarte multe) românce urîte, nenumăraţi bucureşteni care conduc foarte prost, şi foarte mulţi ţigani care nu au furat nimic în viaţa lor şi sînt în general nişte oameni de toată isprava. Prejudecăţile sînt mănuşi pe care ni le punem atunci cînd avem de-a face cu necunoscutul pentru a ne proteja. Sînt scurtături în real pentru a ne putea deplasa mai uşor prin el şi pentru a ajunge la iluzia că îl stăpînim cumva, că are sens.

Tot plimbîndu-mă prin  centrul Bucureştiului încep să îmi formez următorul stereoptip: or fi ei bucureştenii şoferi buni, dar aproape nimeni nu ştie să parcheze fără ca un aurolac să dea din mîini pentru a-i arăta unde e locul de parcare şi unde să se oprească. Pe scurt, bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze.

Privind aurolacii respectivi din altă perspectivă aurolacii respectivi (le zic aşa pentru a continua jocul de limbaj început de discuţia despre prejudecăţi şi stereotipuri), te întrebi prin ce putere misterioasă au reuşit să cucerească toate parcările din centrul oraşului. Autorităţile par neputincioase în faţa lor, pentru că, desigur, e imposibil să nu aibă cunoştinţă de problema asta. Probabil că şi lui Băsescu i s-au cerut bani pentru parcare cînd a ieşit şi el la o băută cu prietenii. Sau şoferului său, mă rog.  Şoferii sînt de asemenea neputincioşi în faţa acestor orci  ieşiţi parcă din Mordor şi care ameninţă să îţi zgîrîie maşina dacă nu plăteşti şi se conformează. Şi preţul e mai mare decît la orice parcare oficială.

Schimbînd iar perspectiva, orcii ăştia, stăpîni ai inelelor de zgîriat maşini, oferă un spectacol tragi-comic, cînd te uiţi la ei cu puţină empatie. Se ceartă, se înjură şi se bat între ei pentru locurile de parcare. Îşi aduc toată familia pentru ca la fiecare loc de parcare să fie un bebeluş sau chiar şi un invalid în scaun cu rotile, dacă un orc în toată puterea nu e disponibil.

Toate astea au fost spuse la un nivel foarte superficial, totuşi. Sînt convins că adevărata realitate a parcărilor din centrul Bucureştiului îmi scapă. Pînă una alta, am funcţionat şi eu, ca toată lumea, în virtutea prejudecăţilor.

 

PS: Multumesc Ralucăi pentru observaţie. Scrisesem  „pracheze” în loc de parcheze. Din ciclul: uite ce minuni poate să facă creierul tău (să citească cuvinte în care literele sînt amestecare, adică)

Dacă bobul nu moare

 Dacă bobul nu moare  e un film sîrbesc cu mulţi actori români şi unde se vorbeşte multă română. În film, un sîrb afirmă că “ştie toată lumea că româncele sînt frumoase”. Să fie româncele cele mai frumoase femei din Europa de Est? Nu îndrăznesc să întreb pentru toată Europa şi în niciun caz pentru toată lumea. Dar chiar dacă româncele ar fi cele mai frumoase din Europa de est şi tot ar fi ceva, adică noi bărbaţii din România sîntem mai norocoşi decît cei din Bulgaria sau din Serbia.

Din păcate filmul nu mi-a plăcut suficient de mult încît să încerc să scriu mai mult despre el. Mi s-a părut mai degrabă slab: poveste cu potenţial rămas aproape în întregime neexplorat, personaje slab dezvoltate, situaţii pline de cele mai ieftine clişee hollywoodiene şi aşa mai departe. E adevărat, Sinisa Dragin (scenaristul şi regizorul) parcă încearcă să calce pe urmele lui Emir Kusturica, dar dacă merge în direcţia lui, ceea nu e sigur, mai are în orice caz foarte mult pînă să se apropie de el.

 

Am văzut filmul acesta gratis, la cinema Studio, în avanpremieră, fiind invitat de A. S. (nu ştiu dacă ar deranja-o să o pomenesc pe blogul meu) de la facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, care cu aceeaşi ocazie a organizat şi o dezbatere la care, din păcate, n-am putut să rămîn. Dar a trebuit să plătesc totuşi preţul de a sta pe jos şi de a privi printre gratiile balustradei de la balcon, căci au fost foarte, foarte mulţi invitaţi. Unii de seamă, cum ar fi regizori şi actori români, iar alţii mai puţin de seamă cum am fost eu.

Să mai spun şi că a fost vorba de un eveniment cu covor roşu, adică o ocazie mai specială faţă de celelalte proiecţii dela Studio, covor roşu pe care eu am încercat să intru cu bicicleta. Asta nu din teribilism sau din dorinţa de a şoca sau de a mă da mare cu bicicleta mea proaspăt spălată, ci pentru că îmi uitasem acasă cablul pe care îl folosesc pentru a mi-o securiza. Bineînţeles, pînă la urmă nu am intrat călare, căci, totuşi, acolo nu era paradă şi eu nu eram vreun prinţ, aşa că am dat o fugă pînă la birou, care nu e foarte departe, şi mi-am lăsat bicicleta acolo.

Filmul ia la final o turnură suprarealistă, care după părerea mea a stricat şi singurul lucru bun din el, anume planul paralel cu ţăranii care încercau să mute o biserică trăgînd-o cu boii. Suprarealistă ar fi fost şi imaginea cu mine intrînd cu bicicleta pe covorul roşu, printre camere de luat de vederi, vedete de tot felul şi privirile consternate ale doamnelor angajate ale ale cinematografului Studio, care sînt atît de acre, nemanierate şi încruntate încît  ai zice că sînt fosile vii din vremea comunismului.

 

La ieşirea din cinematograf ne aştepta un hermafrodit, jumătate mire jumătate mireasă, simbol al uniunii mistice postmortem în biserica fantomă sub care se rupsese gheaţa în urmă cu cîteva sute de ani, în timp ce era trasă cu boii, a unei românce vîndută la sîrbi şi a unui sîrb mort în Bucureşti, din motive care, cel puţin mie, mi-au rămas neclare.

Anul trecut pe vremea asta

Dacă ai blog, e greu să nu faci din el un loc de văicărit atunci cînd pățești chestii urîte. Parchez de trei ani în aceeași zonă, și n-am pățit niciodată nimic. În schimb, săptămîna trecută am găsit geamul spart și azi am găsit, sau mai bine nu am mai găsit, oglinzile. Cînd ți se întîmplă așa ceva, devii paranoic și începi să te întrebi dacă nu cumva cineva care te cunoaște îți face glume. Mi-au și venit cîțiva suspecți în minte.

Pe măsură ce drogurile „legale”  și heroina avansează, Bucureștiul devine din ce în ce mai puțin sigur pentru noi și pentru mașinile noastre. Măcar bicicleta mi-e în siguranță, pentru că o țin în casă. Take that, hoților!

Anul trecut pre vremea asta eram în siguranță în Suedia. Acolo, toate erau roz chiar dacă în perioada asta a anului erau înghețate. Nicio mizerie nu contamina orizontul, în orice direcție ai fi privit. Oamenii își meritau pe deplin numele de oameni. Aerul era pe deplin respirabil. Și suedezele erau foarte frumoase.

Aici, în dulcea patrie, stau cu oglinzile pe care tocmai le-am cumpărat în casă deoarece mi-e frică să le montez. Pînă dimineață s-ar putea să nu le mai găsesc. O să apelez la expertiza unui prieten care știe să le spargă. Da, o să le sparg înainte de a le monta, ca să le fac astfel mai puțin furabile.