La munca!

Din pacate nu m-am plimbat atit de mult cit mi-as fi dorit. N-am fost la Paris, nici la Londra, nici la Roma, nici la Viena. Dupa enumerarea asta cineva ar putea sa intrebe, dar unde ai fost, atunci? Pai am fost in Stockholm (Suedia), Oslo (Norvegia), Amsterdam si Rotterdam (Olanda), Bruxelles si alte citeva orasele din Belgia, Madridul din Spania, Tallin din Estonia si cam atit. Ah, am fost si la Dobrici, in Bulgaria, pe vremea cind aveam BMW inscris in Bulgaria. Ce vremuri…

Cind am fost ultima data la Oslo, adica vara asta, am fost efectiv socat sa vad ca monopolul pe cersetorie in centrul orasului e detinut de cersetori romani. Ma plimbam pe Arke Brygge cu doi prieteni norvegieni, cind unul dintre ei imi spune, ia uite, si astia sint romani. Eu, sceptic, intreb cum de e atit de sigur. El imi spune, zi-le ceva in romana. Eu ii spun tinerei care era la doi pasi de mine sa se duca la munca (la munca). Reactia ei e una de „ce muncaaa maaa, i-auzi la el”, si in timp ce ea isi avea reactia, un tip cu burta si mustata apare de nu stiu unde si verbalizeaza si el violent in directia mea. Da, erau romani, sau cam asa ceva. Prietenul meu norvegian ride si ma intreaba ce le-am spus. Eu ii raspund ca i-am trimis la munca iar el ma intreaba care e cuvintul. Ii mai repet de citeva ori formula magica „la munca” care stirnise atita indignare intre compatriotii mei cersetori, iar el incepe sa o repete si reuseste dupa citeva incercari sa o redea surprinzator de bine.

Mi-am amtint de episodul asta pentru ca zilele astea sint la Madrid si situatia e cu totul alta. Am mers de citeva ori cu trenul in zona metropolitana a Madridului si aproape in fiecare tren am vazut cite un cersetor. Doar ca nu erau romani, erau spanioli. Mi s-a explicat ca situatia economica dramatica din Spania ii face pe multi spanioli sa comita gesturi disperate. Unii se sinucid in fata trenului, cum s-a intimplat chiar recent, altii cersesc, tot in tren, sau in alte parti.  E foarte posibil ca sinuciderile sa nu aiba de-a face cu criza economica. La urma urmelor, motivele pentru care cineva alege sa spuna adio vietii sint intotdeauna complexe. La fel si cu cersetoria: e posibil ca cersetori profesionisti sa profite de situatia economica pentru a inventa povesti lacrimogene. Dar oricum ar fi, ramine schimbarea semnificativa in peisajul urban al unei capitale europene, anume ca propriii cetateni incep sa devina un segment semnificativ din populatia de cersetori, lasind mai putin loc pentru aventurierii din alte parti. Dar cel putin la Oslo e in continuare foarte mult loc pentru cersetori. Norvegienii o duc in continuare mult prea bine pentru a iesi la cersit.

PS: Ca de fiecare data cind sint in deplasare si n-am laptopul cu mine, scriu fara diacritice.

De ce nu-mi iubesc ţara

Atunci cînd se vorbeşte despre o ţară, de obicei se vorbeşte în umbra unei neînţelegeri fundamentale. Adică, de fapt nu se ştie ce este o ţară. O să încerc eu acum să spun în cîteva cuvinte ce este o ţară şi de ce eu nu-mi iubesc ţara.

Pînă şi Eminescu gîndea în umbra acestei neînţelegeri, atunci cînd în Scrisoarea III scria: „Şi de-aceea tot ce mişcă-n ţara asta,râulramulMi-e prieten numai mieiară ţie duşman este”  Bineînţeles, că fiind un poet, Eminescu vorbeşte aici metaforic, doar că metafora asta nu merge prea departe ca metaforă. Adică nu face altceva decît să personifice geografia. Şi tocmai aici este rădăcina neînţelegerii despre care vorbesc, anume uitarea faptului că geografia este doar atît, geografie. Geografia nu e niciodată o ţară.

Asta pentru că geografia este în mod funamental omogenă: ia-o pe o potecă şi mergi cu capul în jos cîteva mii de kilometri. Presupunînd că nu o să dai peste sîrmă ghimpată şi că reuşeşti să ocoleşti toate aşezările omeneşti, poteca pe care mergi nu o să-ţi dea nici cel mai mic indiciu că ai trecut dintr-o ţară în alta. Ţărîna e ţărînă peste tot, la fel şi pădurea. E adevărat că verdele e mai intens în anumite zone, dar ar fi absurd să tragem concluzia că în Norvegia (dau exemplul ăsta pentru că acolo a plouat neobişnuit de mult vara asta) plouă mai mult pentru că e Norvegia. Rezultă că geografia, care e compusă din ţărînă, ape şi păduri, e cu totul indiferentă şi radical diferită de tot  ceea ce noi numim ţări.

Ştii că ai de-a face cu ţară atunci cînd ieşi de pe poteca sălbatică şi mergi pe un drum asfaltat. Despre drumurile din România nu e nevoie să mai spun nimic. Se ştie că la noi un kilometru de autostradă costă de zece ori mai mult decît într-o ţară normală şi că avem de o sută de ori mai puţină autostradă decît o ţară normală. Dar ca indiciu despre ce înseamnă o ţară, drumurile sînt ideale. Un drum este o construcţie omenească; felul în care este construit un drum îţi spune foarte multe despre ţara în care te afli; şi la fel orice altă construcţie omenească. Şi aici am ajuns în inima problemei, anume la faptul că doar construcţiile omeneşti au legătură cu ficţiunea pe care o numim ţară.

Acum înţelegem mai bine ce e de fapt o ţară. O ţară este suma construcţiilor omeneşti de pe un anumit teritoriu, teritoriul fiind el însuşi o construcţie omenească, adică linia care demarcă teritoriile şi care prin această simplă demarcaţie le creează. Construcţiile omeneşti pot fi materiale, cum ar fi drumurile, clădirile, trenurile şi aşa mai departe; sau culturale, cum ar fi limba, poveştile, obiceiurile, politica, economia, literatura şi aşa mai departe; cu menţiunea că produsele materiale sînt într-o mai mare măsură influenţate de cele culturale (aici marxiştii m-ar constrazice, poate)

De fiecare dată cînd cineva spune că România este o ţară frumoasă, nu se referă de fapt la România. Se referă la rîu şi la ram (România are mult ram, care e defrişat într-o veselie- copii, nu vă gîndiţi la memoria calculatorului, ram înseamnă altceva la Eminescu), care după cum am văzut, nu sînt România şi nici măcar româneşti. România e formată din cultura ei, din politică, economie, obiceiuri, feluri de a face şi a fi, moduri de a înţelege lumea şi a te raporta la ea şi la cei din jur, drumuri, instituţii, case de locuit.

După ce am făcut dinstincţia aceasta fundamentală, se face puţină lumină în negurile de unde a apărut zicala  „România e o ţară frumoasă, păcat că e locuită”. E evident că zicala asta e bazată tot pe neînţelegerea pe care am încercat eu să o spulber aici. Dar chiar dacă a apărut în virtutea ei şi pare a o perpetua, morala ei face totuşi trimitere directă la dincţia dintre geografie şi cultură, sugerînd că tot ce e în neregulă cu România are de-a face cu aceasta din urmă. Dacă ar fi mers un pas mai departe, poate autorul zicalei, oricine ar fi fost el, ar fi reuşit să dezmeticească şi el din neînţelegerea fundamentală care acţiona ca fundal al gîndirii lui. Pentru că nu a făcut-o, nu rămîne aproape nimic din vorba lui de duh.

Dar măcar noi, care am înţeles acum ce e şi ce nu e România, putem încerca să scornim vorbe de duh mai inspirate.

Acum că am spus ce e de fapt ţara mea, aproape că nu mai e nevoie să spun de ce nu o iubesc. Sigur, îmi iubesc limba, care e inextricabil legată cu structura mea psihică, deci cu modul în care conceptualizez şi îmi reprezint lumea. Şi, sigur, sînt multe lucruri de iubit la românitatea noastră, deşi am bănuiala că ce e de iubit la românitatea nostră nu ţine atît de mult de românitatea noastră cît de o constantă universală a umanităţii noastre.

Dar oricum ar sta lucrurile în privinţa asta, rămîne faptul dur şi trist că România, în natura ei de construcţie socială, e un organism şubred, cu drumuri puţine şi cariate, mîncat de tot felul de boli, nu prea bine crescut, prost îmbrăcat, dezorientat şi mai ales care dă aproape constant impresia că are un fund în loc de cap.

Draga Uppsala

O sa scriu fara diacritice azi, pentru ca am o tastatura norvegiana si mi-as gasi mai greu calea spre diacriticele romanesti. Sint in Norvegia, in Dokka, la vreo 200 km mai sus de Oslo. Am ajuns aici cu trenul dupa ce am trecut cu trenul prin inima Suediei, de la est  la vest (Uppsala-Stockholm-Oslo. Din pacate n-am trecut si prin inima vreunei suedeze. N-ar fi fost rau, mai ales ca n-am mai trecut de mult prin inima unei femei. Si zilele astea in care m-am plimbat un pic prin Stockholm si Uppsala mi-au reconfirmat ceea ce stiam de acum doi ani, anume ca suedezele sint cele mai frumoase femei din lume. Asta e o generalizare grosolana si care, deci, necesita multe calificari ulterioare. Dar s-o luam asa, deocamdata.

Dupa ce Cogito s-a nascut de ziua mea (le multumesc aici tutuor celor care au dat „like”  paginii mele Cogito de pe Facebook-e important pentru ca Facebook-ul, stie toata lumea, e una dintre cel mai importante forte ale naturii contemporane-sic), am plecat la conferinta de la Stockholm unde s-au intimplat lucruri frumoase si intersante, dar in loc sa scriu despre asta scriu despre cit de frumoase suedezele. Cogito, asadar, si-a luat o vacanta si in locul lui scrie acum un alt alter-ego al meu, unul mai putin cerebral si mai mult visceral. Ca doar toti avem si viscere, nu?

Pentru iubitorii de film, sa mergi pe strada Ingmar Bergman e ca si cum ai merge pe un pamint sacru, nu-i asa? Eh, atunci am mers si eu pe un pamint sacru ieri, in Uppsala.

PS pentru bucuresteni: In timp ce scriu asta, intr-o soba eleganta arde un foc vioi.

Sfîrşituri şi începuturi

De cîteva zile tot zic că e ziua mea, dar abia mîine e. Din fericire nu o să am timp să mă gîndesc că ziua mea nu înseamnă de fapt nimic, nici la dramatica schimbare de prefix (împlinesc 30 de ani). O să mă gîndesc mai degrabă că poimîine plec la Stockholm pentru o conferinţă intitulată Ends and Beginnings, unde vineri o să prezint şi eu ceva la secţiunea  Religion, state and nation building in Eastern Europe.  După conferinţă o să ajung o zi în Uppsala, orăşelul unde am stat şase luni cu o bursă, acum doi ani.  Apoi la invitaţia unui foarte recent dar bun prieten norvegian o să petrec cîteva zile la Oslo şi în alte părţi din Norvegia.

Cînd eram în Uppsala, Grace Davie, profesoara şi doamna extraordinară pe care am avut norocul s-o cunosc şi să lucrez cu ea timp de cinci luni, mi-a spus cînd am ajuns la jumătatea şederii mele acolo să am grijă cum folosesc timpul care a mai rămas, pentru că întotdeauna a doua jumătate trece mult mai repede decît prima. Uite, asta mă sperie şi pe mine acum: că am împlinit 30 de ani şi că a doua jumătate trece mai repede decît prima. Toată viaţa mea de pînă acum parcă ar fi fost un singur clipit din ochi, şi mi-e frică să mai clipesc încă odată.

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.

Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.

Screw the money-sau cum sa iei decizii cu inima

N-am fost niciodată bun la luat decizii. Mă poticnesc în cele mai mici alegeri. Uneori aș prefera să le ia altcineva pentru mine, deși știu foarte bine că voința liberă e cel mai important lucru din Univers.

Într-un episod din The big bang theory (care, acum că l-am terminat, nu mai mi se pare deloc așa de strălucitor cum mi se părea după primele cîteva episoade- dar cred în continuare că e interesant pentru că aduce știința, oricît de schilodită, într-un serial de comedie) Leonard, scos din sărite de insistența lui Sheldon de a respecta unul dintre punctele contractului pe care l-au semnat, la insistențele lui Sheldon, cînd au devenit colegi de apartament, afirmă furios: „Well, screw the roommate agreement” . Sheldon răspunde, calm, ca de obicei: „You don’t screw the roomate agreement, the roommate agreement screws you”.

Nu mi se pare o replică așa de strălucită încît să merite citată, am reprodus-o aici pentru că am fost și eu în situația să zic ceva asemănător. Un prieten pe care l-am cunoscut aici în Uppsala pleacă într-o călătorie în nordul Norvegiei (cît de Nord e asta?!), în insulele Lofoten, un loc de vis, după cîte aud. M-a invitat să merg și eu. Călătoria asta vine exact la finalul perioadei mele de stat în Suedia și are potențialul să fie cireașa de pe tort, ca să zic așa. Numai că nu e chiar ieftină și eu am multe cheltuieli de făcut cînd ajung acasă (nu aș fi vrut să ajung astfel de chestii pe blog, dar în contextul ăsta mi se pare justificat, ha, ha). Însă toți cei care m-au auzit, m-au încurajat să merg, pînă și Grace Davie, profesoara care m-a ajutat foarte mult în ultimele luni să devin ceva mai sociologic în gîndire. Astfel că o să ajung foarte sus, în Cercul Arctic, unde soarele nu apune niciodată, o să văd deci „soarele de la miezul nopții” . Din fericire, o să fie destul de cald să pot dormi în cort. Poate chiar să înot.

Așa că l-am parafrazat și eu pe Leonard și am zis  „Screw the money”. Sper doar să nu ajung la vorba lui Sheldon, adică în situația în care  „the money screws me”.

În altă ordine de idei, am avut deja o cireașă pe tortul meu suedez, doar că ceva mai academică. Mi-am încheiat vizita la Universitatea Uppsala cu o prezentare în cadrul unui seminar la care au asistat cîțiva profesori, cercetători, alți doctoranzi de aici. Nu știu cît de bună a fost, dar reacțiile au fost pozitive și am reușit să fac audiența să izbucnească în rîs de vreo trei ori. Intenționat, deci nu rîdeau de mine.