Scriu și uite că în urma mea răsare sensul

Cînd am ales subtitlul blogului (scriu și uite că în urma mea răsare sensul), nu știam ce înseamnă asta. La momentul respectiv mi s-a părut că sună bine și cam atît. Acum, după cîțiva ani buni, îmi dau seama că alegerea nu a fost întîmplătoare. Tot în perioada asta mi-am dat seama și că întîmplarea nu e chiar ceea ce credeam eu că e, și că, în consecință, nimic nu e chiar ceea ce credeam eu că e, din moment ce viața e făcută dîn așa-zise întîmplări. Dar să nu mai bat cîmpii. Vreau să spun că uitîndu-mă înapoi după acești cîțiva ani de trăit și de scris (mai mult de trăit decît de scris), văd cum în urma mea, adică a secundelor și orelor și zilelor care aparent se tîrau unele după altele fără vreo însemnătate anume, începă să apară forme care, ei bine, nu par a fi întîmplătoare. Poate ce fac eu acum e doar un mod complicat de a spune că am înțeles că viața mea are sens, că viața in general are sens, că sensul este împletit cu viața la fel ca timpul și materia și spațiul, că acest fel de ființe care sîntem noi, înzestrate cu memorie și imaginație și chestia aia care nu mai e chiar la modă azi, dar asta nu înseamnă că e mai puțin reală, anume voința, trăiesc în cel puțin patru dimenisiuni, și că orice teorie despre viață, dacă vrea să fie cu adevărat despre viață, trebuie să treacă dincolo de spațiu și timp în dimensiunea sensului, acolo unde se întîmplă cele mai intersante lucruri din lume.

Cea mai ușoară modalitate de a verifica pe pielea ta că ce vorbesc aici nu sînt prostii, e de a ține un jurnal. Încearcă să ții un jurnal și după o vreme o să vezi cum viața ta începe să semene cu o floare care crește din ce în ce mai mare și mai colorată, cu petale care se deschid și revelează bogății de neimaginat ale tale și ale Ființei, mai ales ale Ființei. Garantat, a ține un jurnal e cel mai bun mod de a nu te plictisi și de a înțelege ce se întîmplă în viața ta, pentru că un jurnal poate să devină o…hartă existențială, o hartă care îți arată de unde vii, unde ești și încotro pari să te îndrepți.

Nu vreau să laud jurnalul de dragul jurnalului, vreau să spun că e unul dintre mijloacele cele mai bune de te prinde despre ce e vorba în viața asta. Mai sînt și altele. Important e să nu-ți pierzi memoria și să te uiți cu atenție la floarea care crește în urma ta și care ești tu. O să te umpli de mirare cînd o să vezi ce are să-ți spună. Cel puțin așa mi se întîmplă mie.

Am înțeles recent că dintre toate felurile în care Dumnezeu vorbește cu noi, viața noastră, adică biografia (aici îi mulțumesc din suflet lui Martin Buber), este cel mai interesant și mai elocvent text. Uneori e greu de descifrat, dar cu răbdare pasajele mai întunecate ies în cele din urmă la lumină și…răsare sensul. Chiar răsare, ca un veritabil soare. Și ce bine e să te încălzești la lumina lui nepămîntească! Nu există plajă de pe lumea asta care să se compare cu plaja din sufletul cuiva care a înțeles că viața e o poveste care nu doar se spune, dar i se spune. Există Cineva care i-o spune, dar într-un mod atît de minunat încît cel care ascultă nu e doar un ascultător pasiv, nici pe departe, ci e la fel de important ca Cel care i-o spune pentru că într-un sens cît se poate de concret, el însuși este povestitorul și creatorul, la fel de important ca Povestitorul și Creatorul. Sună nebunesc de minunat, știu, și chiar e!

Tot ce contează e să rămîi cît mai mult în viață și să nu-ți pierzi memoria. Feriți-vă, dragii mei, de tot ce vă fură memoria și poate să vă omoare. Poate o să rîdeți, dar sînt mai multe astfel de pericole în jurul nostru decît pare la prima vedere. Știu pentru că am înțeles. Și, Doamne, cîte mai sînt de înțeles, cîte petale mai sînt de crescut, cîte adîncimi de pătruns, cîtă sevă plină de sens de băut!

Scriu și uite că în urma mea răsare sensul. De cinci ani.

Pînă acum un an, doi, credeam că tot ce se întîmplă e la voia întîmplării. Recent am înțeles că lucrurile sînt un pic mai complicate decît atît. N-am trecut în extrema cealaltă unde tot ce miscă a fost prescris într-un scenariu cosmic atotstiutor, dar am înțeles că există un sens care apare și se desfășoară în lucruri, în toate lucrurile, după niște legi misterioase și frumoase. Poate și faptul că, înainte de a crede acest lucru, mi-am ales ca subtitlu al blogului scriu și uite că în urma mea răsare sensul, face parte din această ordine misterioasă și caracterizată de ordinea superioară de care vorbeam.
Un alt exemplu. Astăzi vorbeam cu cineva necunoscut dar care mi-a citit blogul. Și-mi spunea că n-am mai scris de mult. Am zis, bine, o să scriu ceva chiar azi. Mi-am neglijat blogul în ultima vreme nu pentru că nu mai îmi pasă de scris, ci tocmai d-aia, pentru că îmi pasă de scris mai mult decît niciodată. Deschid pagina blogului și acolo găsesc un mesaj de la WordPress care mă felicita că am împlinit cinci ani cu ei. Tocmai azi cînd cineva îmi sugera să mai scriu și m-am hotărit și eu să mai scriu. Desigur că nu e nimic nefiresc aici sau nici măcar extrem de improbabil, dar e ceva frumos. Și sensul este tocmai frumusețea care ia naștere în jurul nostru pe măsură ce trăim, înflorind ca o floare sau ca mii de flori, frumoase sau urîte, hrănitoare sau otrăvitoare, eterne sau demonice și criminale, în funcție de melodiile cîntate de noi. Pentru că, fie că scriem sau nu, toți trăim și în urma noastră răsare sensul.

Acasă

E foarte ușor astăzi să uiți de acasă. Să uiți că mai ai casă. Că mai există sub soare un loc anume, și doar unul, care doar el singur e acasă. E foarte ușor astăzi să te simți peste tot acasă. Și cînd  acasă e peste tot, nu mai e nicăieri. Sau cel puțin așa sînt eu, dacă mă cunosc vreun pic. Și nu e deloc sigur că mă cunosc vreun pic.

Nu mi-am mai vizitat de mult propriul blog. Nu uitasem de el, dar îl împinsesem în anumite zone ale conștinței mele de unde abia dacă mai lumina ca o lumînare slabă, aproape să se stingă. M-am întors la el în seara asta și, la lumina lumînării, i-am văzut paragina și pînzele de păianjen atîrnînd pe la colțurile tavanului și m-a cuprins dintr-o dată melancolia.

Sînt obligat să recunosc că trebuie să existe o legătură între reîntoarcerea mea pe blog și reîntoarcerea mea acasă. Uitasem că mă simt ca acasă aici și că e bine să fii acasă. Dacă n-am mai scris aici e din același motiv pentru care am plecat de acasă, anume pentru a cuceri lumea, sau  cel puțin o lume mai mare decît acasă și respectiv mai mare decît blogul ăsta. Garsoniera asta mică din Ferentariul acesta metaforic în care locuiesc. Voiam un palat în Cotroceni. Și încă mai vreau. Mă bucur că mă întorc acasă dar știu că e aproape accidental că mă întorc acasă și mai ales în trecere. Nu pot să rămîn definitiv acasă și cine mai poate astăzi să fie fericit rămînînd acasă?

N-o să mai scriu  aici la fel de des ca altă dată, dar o să mai scriu,  și o s-o fac cu același fel de dragoste cu care te întorci acasă. Și chiar dacă o să mă mut în vreun palat în Cotroceni vreodată, o să mă întorc mereu aici ca să scriu și să mai curăț pînzele de păienjeni de prin colțurile tavanului.

Ce are Puiu Adrian în comun cu Einstein sau de ce nu înțeleg plictisul

Astăzi am alergat în ciuda timpului. O dată în ciuda vremii, căci e șase noiembrie și eu am alergat îmbrăcat ca în miezul verii, și a doua oară în ciuda orei, fiind pentru prima dată cînd alerg la amiază. Toamna asta e superbă, cine știe cînd o să mai văd una la fel.

Libertatea mea proaspăt regăsită nu mă sperie deloc. Din contră. Sigur, încerc un oarecare sentiment de inutilitate cînd realizez că nu mai trebuie să fiu nicăieri la ora 9 (oricum nu reușeam niciodată să ajung chiar la ora 9), dar nu mă plictisesc. De fapt, nu am înțeles niciodată plictisul și pe cei care se plictisesc. Se presupune că din moment ce nu mai ai un program fixat de un stăpîn care te plătește, cu alte cuvinte cînd ești stăpînul propriului timp, nu știi ce să faci cu el și intervine plictisul. Dar cum să te plictisești cînd sînt atîtea lucruri de făcut, atîtea cărți de citit, atîta gînduri de gîndit (și eventual scris) și așa mai departe?

Nimeni nu muncește pentru că se plictisește, toți muncim pentru bani. Și sînt puțini, foarte puțini acei norocoși pentru care munca e în același timp și plăcere, adică oferă satisfacții intrinseci. Mai simplu spus, ferice de cei pentru  care munca e în același timp și distracție. Cred că Puiu e unul dintre acești puțini norocoși sau cel puțin așa se laudă el. Dacă citește postul ăsta, o să ne răspundă și o să ne lămurim. Un alt exemplu, ceva mai celebru și mai elocvent, ar fi Einstein, care spunea că el nu înțelege deloc de ce se bucură de atîta apreciere din partea lumii, cînd el nu face altceva decît să se ocupe de ceea ce îl interesează, îl fascinează și îl  face fericit. În limbaj marxist: ferice de cei penru care munca nu e alienantă! Dar, încă odată, aceștia sînt foarte puțini.

Nu știu exact cîte satisfacții intrinseci o să-mi ofere următorul loc de muncă, dar știu sigur că sînt făcut pentru o existență de artist. Adică una în care nimeni nu-mi spune ce să fac și pot să dau ce e mai bun din energia zilei singurului lucru cu adevărat important, care pentru mine e scrisul. Și studiul, desigur, dar pentru că n-am reușit niciodată să percep cititul ca pe ceva nici măcar pe departe asemănător cu munca, singura muncă în adevăratul sens al cuvîntului rămîne doar scrisul. Pînă voi ajunge la existența mea de artist, dacă voi ajunge vreodată, trebuie să-mi vînd libertatea pe bani.

Deocamdată mă bucur de ea alergînd în miezul zilei, bînd prima cafea la ora 3 p.m. (și ultima) și punîndu-mi mintea la scris. Și nu de scrisul pe blog e vorba, pentru că nici ăsta nu e muncă, e joacă. Dar ce să fac, deși sînt băiat mare, încă îmi place să mă joc.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Despre cum să (nu) suferi în tăcere

Unii oameni sînt ca negrul, care absoarbe energia, reflectînd doar foarte puţin,  doar strictul necesar cît să se vadă că e negru. Reflectînd doar foarte puţin, adică lăsînd să se  vadă foarte puţin, energia absorbită face să crească temperatura. În termeni existenţiali, temperatură înseamnă agonie. Sînt unii, cei care sînt ca negrul, care riscă să înnebunească din cauza agoniei, pentru că a reflecta suferinţa pur şi simplu nu este o opţiune pentru ei.

Alţii, în schimb, sînt ca albul. Aceştia absorb şi ei energie şi le creşte şi lor, inevitabil, temperatura, dar pentru că reflectă foarte mult din energia care îi loveşte, temperatura creşte semnificativ mai puţin decît în  cazul negrului. În termeni existenţiali, agonia e mult mai mică.

Există un cod moral nescris  care spune că există mai multă demnitate în a suferi în tăcere, în a nu te văicări. Nu mă simt în stare pentru o analiză psihologică a devenirii acestui concept (sau cum ar fi zis Nietzsche, pentru genealogia lui). Dar îl privesc cu suspiciune. Cel puţin vreau să încerc să iau apărarea celor care, ca mine, sînt albi şi nu negri (mai e nevoie să spun că nu e vorba de rase aici, ci de culori existenţiale?).

Demnitatea celor care suferă în tăcere stă în aceea că ceea ce le produce suferinţa este păstrat în plan subiectiv. Adică, acelui lucru care a produs suferinţa  i se refuză sau limitează contactul cu realitatea. Pentru că suferinţa este produsă aproape întotdeauna de ceva rău şi murdar, cei care suferă în tăcere împiedică diseminarea răului. Devin un tampon viu şi în agonie care face lumea să fie nu mai bună, dar mai puţin rea. După mintea mea, cam ăsta este singurul merit al negrului existenţial, şi sînt gata să recunosc că cei din această categorie dau dovadă de o înaltă ţinută morală.

Acum, vorbind în numele albilor. Nu e cel mai bun mod de a începe să vorbesc în favoarea lor, dar recunosc că aceştia poate sînt mai slabi sau mai laşi. Ei evită agonia, adică supra-încălzirea prin auto-conţinere sau, mai pe româneşte, fierbere în suc propriu. Energia care i-ar aduce la agonie este reflectată în mare măsură înapoi în lume, din subiectivitate în obiectivitate. Dar oricare ar fi ne-meritele morale ale albilor existenţiali, aceştia au un avantaj major asupra celor care fac parte din cealaltă categorie.

Cea mai mare problemă a celor care suferă în tăcere este tocmai aceasta, că sînt ei singuri, cu ei înşişi. Au la dispoziţie un singur punct de vedere, acela al subiectivităţii lor. Pentru că e într-o agonie crescîndă, subiectivitatea lor nu e tocmai în cea mai bună formă. Dar chiar dacă ar fi, prin simplul fapt că e subiectivitate, adică singulară, perspectiva oferită de ea e limitată. Cineva care suferă atît de mult încît vrea să se sinucidă, dacă şi-ar expune motivele pentru care vrea să facă asta, pe un blog sau pe Facebook, ar fi luat în rîs şi acuzat de lipsă de demnitate. Dar sînt în stare să pariez că nouă din zece care ar proceda aşa, nu s-ar mai sinucide.

Asta pentru că obiectivîndu-şi drama, sinucigaşul  a căpătat prin acest fapt acces la mai mult puncte de vedere. Unele mai mature, mai morale,  mai sensibile la nuanţe, mai inteligente sau pur şi simplu beneficiind de o experienţă pe care el n-a avut-o niciodată.

Cred că la fel stau lucrurile cu privire la orice fel de suferinţă, nu doar cele extreme, care nasc sinucigaşi. Cred că cei care îşi obiectivează suferinţa, deşi riscă să fie judecaţi ca fiind lipsiţi de demnitate, îşi re-afirmă prin aceasta apartenenţa la umanitate, care nu este altceva decît inter-subiectivitate.

Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂