După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Draga Uppsala

O sa scriu fara diacritice azi, pentru ca am o tastatura norvegiana si mi-as gasi mai greu calea spre diacriticele romanesti. Sint in Norvegia, in Dokka, la vreo 200 km mai sus de Oslo. Am ajuns aici cu trenul dupa ce am trecut cu trenul prin inima Suediei, de la est  la vest (Uppsala-Stockholm-Oslo. Din pacate n-am trecut si prin inima vreunei suedeze. N-ar fi fost rau, mai ales ca n-am mai trecut de mult prin inima unei femei. Si zilele astea in care m-am plimbat un pic prin Stockholm si Uppsala mi-au reconfirmat ceea ce stiam de acum doi ani, anume ca suedezele sint cele mai frumoase femei din lume. Asta e o generalizare grosolana si care, deci, necesita multe calificari ulterioare. Dar s-o luam asa, deocamdata.

Dupa ce Cogito s-a nascut de ziua mea (le multumesc aici tutuor celor care au dat „like”  paginii mele Cogito de pe Facebook-e important pentru ca Facebook-ul, stie toata lumea, e una dintre cel mai importante forte ale naturii contemporane-sic), am plecat la conferinta de la Stockholm unde s-au intimplat lucruri frumoase si intersante, dar in loc sa scriu despre asta scriu despre cit de frumoase suedezele. Cogito, asadar, si-a luat o vacanta si in locul lui scrie acum un alt alter-ego al meu, unul mai putin cerebral si mai mult visceral. Ca doar toti avem si viscere, nu?

Pentru iubitorii de film, sa mergi pe strada Ingmar Bergman e ca si cum ai merge pe un pamint sacru, nu-i asa? Eh, atunci am mers si eu pe un pamint sacru ieri, in Uppsala.

PS pentru bucuresteni: In timp ce scriu asta, intr-o soba eleganta arde un foc vioi.

Sfîrşituri şi începuturi

De cîteva zile tot zic că e ziua mea, dar abia mîine e. Din fericire nu o să am timp să mă gîndesc că ziua mea nu înseamnă de fapt nimic, nici la dramatica schimbare de prefix (împlinesc 30 de ani). O să mă gîndesc mai degrabă că poimîine plec la Stockholm pentru o conferinţă intitulată Ends and Beginnings, unde vineri o să prezint şi eu ceva la secţiunea  Religion, state and nation building in Eastern Europe.  După conferinţă o să ajung o zi în Uppsala, orăşelul unde am stat şase luni cu o bursă, acum doi ani.  Apoi la invitaţia unui foarte recent dar bun prieten norvegian o să petrec cîteva zile la Oslo şi în alte părţi din Norvegia.

Cînd eram în Uppsala, Grace Davie, profesoara şi doamna extraordinară pe care am avut norocul s-o cunosc şi să lucrez cu ea timp de cinci luni, mi-a spus cînd am ajuns la jumătatea şederii mele acolo să am grijă cum folosesc timpul care a mai rămas, pentru că întotdeauna a doua jumătate trece mult mai repede decît prima. Uite, asta mă sperie şi pe mine acum: că am împlinit 30 de ani şi că a doua jumătate trece mai repede decît prima. Toată viaţa mea de pînă acum parcă ar fi fost un singur clipit din ochi, şi mi-e frică să mai clipesc încă odată.

Un alt fel de Casanova

Cartea lui Charles Tayolor de care ziceam în ultimul post, A secular age, a fost dezbatuta si azi la o conferință la care am fost invitat și eu în ultimul moment. Ca spectator, desigur. Dar, după cum am aflat de la o vecină de scaun, eram printre puținele persoane de acolo care citiseră cartea în întregime. E adevărat, dacă mai ai și altceva de făcut, cartea aia poate să pară interminabilă. Eu am terminat-o într-o săptămînă citind opt ore pe zi, și asta pentru că oricum nu aveam altceva mai important de făcut. Dar azi m-am simțit bine, ca și cum a fost providențial că citisem cartea asta, pentru că toată discuția s-a purtat în spațiul deschis de ea. Mi-am făcut ceva curaj ca să fac poza de mai sus, dar pînă la urmă am făcut-o. În dreapta e Grace Davie, profesoara care, în ciuda unui program extrem de încărcat, își face timp să inițieze un novice ca mine în căile sociologiei. Iar în stînga,  Jose Casanova, care unul dintre cei mai importanți sociologi ai momentului, la fel ca și Grace Davie de altfel, cel puțin în cîmpul sociologiei religiei.

Faptul că totul s-a terminat cu o cină  în care am mîncat somon afumat și frigărui de pui plus cîteva garnituri pe care nu aș putea să le numesc, nu a făcut decît să contribuie la conturarea unei zile frumoase. Frumos a fost și drumul cu bicicleta prin zăpadă. Există bandă specială pentru bicicletă pe oriunde ai merge. Ieri mi-am luat bicicleta și azi am economist primii patru euro pe care ar fi trebuit să-i  dau pe autobuz. În plus, am făcut și exercițiu fizic, un element care cam lipsește din dieta mea zilincă. Dar n-o să mai lipsească, pentru că de acum încolo o să fac mereu șapte km dus și șapte întors, distanța care mă desparte de centrul orașului.

În imaginea de mai jos e Uppsala Domkyrka, un edificiu impresionant, mai ales cînd îl vezi  din interior, care acum e muzeu, după ce într-un trecut mai puțin secular era un loc sfînt. Suedezii sînt seculari, se spune. Și așa e. Sînt printre cei mai seculari din lume. Dar nu e deloc limpede ce înseamnă să fii secular. Chiar deloc. În orice caz, nu mi se par reci. O suedeză pe care am cunoscut-o la cină îmi spunea că odată cu venirea primăverii totul se schimbă. Că oamenii intră într-un fel de extaz, bucurîndu-se de revenirea soarelui. Că merg pe stradă zîmbind ca și cum ar fi băut ceva. Din fericire, o să fiu aici pînă la vară ca să văd dacă avea sau nu dreptate.