Bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze

Oamenii au nevoie de tot felul de poveşti şi idei preconcepute pentru a se putea împăca cu tot haosul din jur. Prejudecăţie, aşadar, nu sînt nişte chestii de care orice om civilizat trebuie să scape, ci nişte chestii de care orice om, indiferent dacă e civilizat sau nu, are nevoie ca să trăiască. Prejudecăţile funcţionează ca repere sau criterii în funcţie de care realitatea este ordonată şi îmblînzită.

Dar cu toate că sînt necesare, omul e în situaţia paradoxală de a fi nevoit să vadă dincolo de ele, dacă vrea să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă în jurul lui. De exemplu, stereotipul că româncele sînt frumoase, bucureştenii sînt şoferi buni sau ţiganii sînt hoţi, deşi pot corespunde într-o anumită măsură unei realităţi, ascund totuşi faptul esenţial că există (foarte multe) românce urîte, nenumăraţi bucureşteni care conduc foarte prost, şi foarte mulţi ţigani care nu au furat nimic în viaţa lor şi sînt în general nişte oameni de toată isprava. Prejudecăţile sînt mănuşi pe care ni le punem atunci cînd avem de-a face cu necunoscutul pentru a ne proteja. Sînt scurtături în real pentru a ne putea deplasa mai uşor prin el şi pentru a ajunge la iluzia că îl stăpînim cumva, că are sens.

Tot plimbîndu-mă prin  centrul Bucureştiului încep să îmi formez următorul stereoptip: or fi ei bucureştenii şoferi buni, dar aproape nimeni nu ştie să parcheze fără ca un aurolac să dea din mîini pentru a-i arăta unde e locul de parcare şi unde să se oprească. Pe scurt, bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze.

Privind aurolacii respectivi din altă perspectivă aurolacii respectivi (le zic aşa pentru a continua jocul de limbaj început de discuţia despre prejudecăţi şi stereotipuri), te întrebi prin ce putere misterioasă au reuşit să cucerească toate parcările din centrul oraşului. Autorităţile par neputincioase în faţa lor, pentru că, desigur, e imposibil să nu aibă cunoştinţă de problema asta. Probabil că şi lui Băsescu i s-au cerut bani pentru parcare cînd a ieşit şi el la o băută cu prietenii. Sau şoferului său, mă rog.  Şoferii sînt de asemenea neputincioşi în faţa acestor orci  ieşiţi parcă din Mordor şi care ameninţă să îţi zgîrîie maşina dacă nu plăteşti şi se conformează. Şi preţul e mai mare decît la orice parcare oficială.

Schimbînd iar perspectiva, orcii ăştia, stăpîni ai inelelor de zgîriat maşini, oferă un spectacol tragi-comic, cînd te uiţi la ei cu puţină empatie. Se ceartă, se înjură şi se bat între ei pentru locurile de parcare. Îşi aduc toată familia pentru ca la fiecare loc de parcare să fie un bebeluş sau chiar şi un invalid în scaun cu rotile, dacă un orc în toată puterea nu e disponibil.

Toate astea au fost spuse la un nivel foarte superficial, totuşi. Sînt convins că adevărata realitate a parcărilor din centrul Bucureştiului îmi scapă. Pînă una alta, am funcţionat şi eu, ca toată lumea, în virtutea prejudecăţilor.

 

PS: Multumesc Ralucăi pentru observaţie. Scrisesem  „pracheze” în loc de parcheze. Din ciclul: uite ce minuni poate să facă creierul tău (să citească cuvinte în care literele sînt amestecare, adică)

Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Gipul de gunoi

În drum spre frumoasa  şosea (supra?)numită Transalpina, cineva din acest gip de Bucureşti a aruncat un ambalaj care părea să fie de la o ciocolată. Putea să fie şi de la altceva. În orice caz, nu contează. Ce contează e că acest gip care se îndrepta, poate, şi el spre virgina Transalpina, mai mult ca sigur era plin cu diverse chestii cu ambalaje de plastic pe care indivizii care îl ocupau, avînd diverse genuri şi vîrste, dar avînd în comun lipsa bunului simţ elementar, urmau să le arunce pe vîrf de munte.  O astfel de presupunere mi se pare îndreptăţită, din moment ce uite mergeau aruncînd gunoi pe şosea. Maşina respectivă e mare, dar se pare că nu e destul de mare ca să fie loc în ea pentru a păstra gunoiul pînă la primul coş de gunoi.

Mi-ar fi plăcut să mă iau după el, să merg în paralel şi să îi bat obrazul şoferului nesimţit. Dar mi-a fost frică să nu iau bătaie, aşa că am făcut ceva mai puţin îndrăzneţ, adică i-am făcut o poză şi uite că  o pun pe blog. În momente d-astea mi-ar plăcea să fiu şi eu un Mircea Badea sau măcar un Zoso, ca să aibă ceva efect. Altfel postarea mea o să aibă efect doar printre studentele de la filosofie anul unu, cum zicea mai de mult un cititor supărat.

Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.

Cum m-am întîlnit cu moartea pe drum

M-am întîlnit cu moartea pe drum înainte de a împlini un an. Bunica îmi poveşte că am răcit brusc şi grav la plămîni. Locuiam la 30 de km de cel mai apropiat spital şi nu exista nicio maşină pentru a ajunge la spital, cu excepţia autobuzelor vechi şi leneşe specifice mediului rural. Specifice mediului rural de acum 27 de ani, mai exact.

Bunica îmi povesteşte cu emoţie în glas că mă ţinea în braţe şi starea mea era atît de proast încît nu ştia dacă o să mai ajung în viaţă la spital. La un moment dat, într-un sat vecin, Rădoieşti, care întîmplător era chiar satul natal al bunicii mele, m-am întîlnit cu moartea. Un cortegiu funerar blocase drumul iar autobuzul a fost nevoit să oprească. Bunica nu mai ştie dacă îi povestise deja şoferului despre starea mea gravă sau atunci l-a implorat să facă ceva pentru a merge mai repede mai departe. Cert este că şoferul a coborît din autobuz şi făcut un apel patetic mulţimii din cortegiul funerar. Deşi eram prea mic şi prea bolnav pentru a-mi aminti cuvintele astea, n-o să le uit niciodată. Glasul bunicii tremură cînd redă ce a spus atunci şoferul care probabil că mi-a salvat viaţa: „Oameni buni, ăsta e deja mort. Dar avem în autobuz un copil care o să moară dacă nu ne faceţi loc să trecem” . Copilul eram eu şi mă întîlnisem prematur cu moartea altcuiva şi eram la doi paşi de a mă întîlni prematur cu propria mea moarte.  Dar n-am murit atunci, din moment ce sînt aici acum ca să scriu despre cum n-am murit atunci. Şi sînt fericit că n-am murit şi că pot să scriu despre asta. Şi mă întreb ce face acum şoferul de autobuz de ţară care mi-a salvat atunci viaţa cu elocvenţa lui simplă dar extrem de eficientă.

Şi mai mă întreb dacă sentimentul de familiaritate cu moartea pe care îl am acum, adică de om care priveşte ades moartea în ochi şi e mereu conştient de duşmanul ăsta nemernic şi ultim care pîndeşte după colţ, nu a fost cumva cauzat de întîlnirea mea cu moartea înainte de a împlini un an, într-un autobuz îngheţat.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.

Hai sa ne plimbam cu bicicleta? Nu, hai să circulăm cu bicicleta!

Unul dintre lucrurile care îmi lipsesc din Uppsala e bicicleta. Nu doar bicicleta ca obiect, pentru că ăsta e uşor de obţinut. Ci întreaga cultură a bicicletei, cu piste speciale care  te duc oriunde vrei să ajungi, cu condiţia să dai din pedale, bineînţeles.

Ce au înţeles oamenii din ţări „civilizate” e că bicicleta e un mijloc de transport, nu o chestie cu care te plimbi prin parc. E gratis, pentru că nu consumă combustibil ci calorii, pe care oricum le avem în exces, cei mai mulţi dintre noi. E uneori mai rapid decît maşina şi nu necesită loc de parcare. Şi nu în ultimul rînd dacă mai mulţi oameni ar merge cu bicicleta, să zicem 30 la sută dintre cei care merg acum cu maşina, am avea un Bucureşti mai sănătos şi mai frumos.

E adevărat că, după cum zicea cineva, să mergi cu bicicleta în Bucureşti e aproape un sport extrem. Dar dacă s-ar învîrti altfel rotiţele din capetele noastre made in Romania poate s-ar schimba ceva în bine. Aseară am decis să merg pe jos acasă de la birou şi am trecut prin parcul izvor. Mă gîndeam că trebuie neapărat să-mi cumpăr bicicletă. Dintr-o dată îmi dau seama că peste tot în jurul meu sînt biciclete, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă nu cumva am fost teleportat fără să-mi dau seama în alt oraş decît Bucureştiul. Poate într-un univers paralel cu un Bucureşti identic, cu unica diferenţă că în acel Bucureşti sînt două milioane de biciclete şi vreo două mii de maşini. Dar nu se întîmplase nimic de domeniul SF. Era vorba de o acţiune a organizaţiei (probabil ONG) Green Revolution care are un program numit puţin pretenţios „free bike sharing”, dacă-mi aduc eu bine aminte. Nu mi-am luat eu însumi o bicicletă, dar presupun că e necesar un act de identitate şi primeşti gratis o bicicletă.

Iniţiativa e admirabilă şi intenţia organizatorilor e, presupun, nu să ofere distracţie gratis în parc, ci să creeze în capul bucureşteanului de rînd loc pentru bicicletă. Din păcate oamenii ăştia, oricît de bine intenţionaţi, nu pot crea şi benzi pentru biciclişti şi nici respect în capul şoferilor şi al pietonilor. Săracii pietoni, abia dacă au ei pe unde să meargă, căci în Bucureşti toate trotuarele sînt de fapt parcări.

Sînt hotărît să îmi cumpăr bicicletă, chiar dacă sînt într-o groapă financiară din care nu mă văd ieşit prea curînd (o bicicletă de 300 de lei nu e o opţiune, e ca şi cum ai arunca banii la gunoi). Dar din pacate la magazinele de biciclete nu poţi cumpăra aer curat, benzi speciale pentru bicicletă care să te ducă oriunde vrei să ajungi, bun simţ şi respect din partea şoferilor şi toate celelalte lucruri care, pe lîngă obiectul fizic al bicicletei, fac ca bicicleta să fie un lucru extraordinar.

Nu-mi rămîne decît să închid ochii şi să îmi închipui că respir aerul din Uppsala, că merg pe banda mea unde nu exista riscul să dea nimeni peste mine. Ştiu, exerciţiul ăsta de imaginaţie o să fie greu printre înjurăturile şoferilor, care te văd ca pe un gîndac în calea lor.

PS: Sînt şi eu şofer.