Posts Tagged ‘biserica’

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

În perioada asta Românii au un nou salut universal care înclocuiește orice alt fel de salut.

-Christos a-nviat!

Răspunsul vine la fel de inevitabil ca un ecou:

-Adevărat a-nviat!

Ești tentat să crezi, dacă nu ești atent, că trăiești printre oameni care cred în minuni. Și nu în orice fel de minuni, ci în cea mai mare minune din istorie, singurul fel de minune capabil să dea sens istoriei și nouă, celor care vibrăm pentru o secundă și apoi dispărem în culisele istoriei, orice ar fi ele. Dar ai greși dacă ai crede așa ceva. Oamenii, deși cred în tot  felul de lucruri, unele mai fantastice decît altele, nu cred în minuni. Cel puțin cei mai mulți dintre ei nu cred în nimic dincolo puterea de străpungere a ochiului liber sau ajutat de telescop sau microscop.

Sînt foarte, foarte puțini, cei care cred că acum două mii de ani a trăit un om, care era la fel ca noi în toate privințele, și care în timp ce trăia făcea minuni și spunea că este Fiul lui Dumnezeu. Care apoi, în floarea vîrstei, a murit răstignit pe cruce și după trei zile a înviat. Cînd spun că sînt foarte puțini oameni care cred asta mă refer la lumea așa-zis creștină,  nu la restul miliardelor care nu sînt creștini, indiferent de ce culoare ar avea creștinismul lor, fie că e vorba de Biserica de Est sau cea de Vest sau de lăstarii ce s-au vrut reînoitori și reformatori care au ieșit din ele ca ciupercile după ploaie timp de sute de ani.

A crede că Christos a înviat înseamnă a trăi într-un alt plan de realitate, unde condiția umană cu toate problemele ei infinite, dintre care cea mai mare este moartea, a fost lăsată în urmă și un alt fel de viață a început. A crede în minuni înseamnă a trăi tu însuți minuni.

-Christos a-nviat!

-Adevărat a-nviat!

Și viața merge mai departe tristă, banală, disperată, și ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.

 

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

 Dacă bobul nu moare  e un film sîrbesc cu mulţi actori români şi unde se vorbeşte multă română. În film, un sîrb afirmă că “ştie toată lumea că româncele sînt frumoase”. Să fie româncele cele mai frumoase femei din Europa de Est? Nu îndrăznesc să întreb pentru toată Europa şi în niciun caz pentru toată lumea. Dar chiar dacă româncele ar fi cele mai frumoase din Europa de est şi tot ar fi ceva, adică noi bărbaţii din România sîntem mai norocoşi decît cei din Bulgaria sau din Serbia.

Din păcate filmul nu mi-a plăcut suficient de mult încît să încerc să scriu mai mult despre el. Mi s-a părut mai degrabă slab: poveste cu potenţial rămas aproape în întregime neexplorat, personaje slab dezvoltate, situaţii pline de cele mai ieftine clişee hollywoodiene şi aşa mai departe. E adevărat, Sinisa Dragin (scenaristul şi regizorul) parcă încearcă să calce pe urmele lui Emir Kusturica, dar dacă merge în direcţia lui, ceea nu e sigur, mai are în orice caz foarte mult pînă să se apropie de el.

 

Am văzut filmul acesta gratis, la cinema Studio, în avanpremieră, fiind invitat de A. S. (nu ştiu dacă ar deranja-o să o pomenesc pe blogul meu) de la facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, care cu aceeaşi ocazie a organizat şi o dezbatere la care, din păcate, n-am putut să rămîn. Dar a trebuit să plătesc totuşi preţul de a sta pe jos şi de a privi printre gratiile balustradei de la balcon, căci au fost foarte, foarte mulţi invitaţi. Unii de seamă, cum ar fi regizori şi actori români, iar alţii mai puţin de seamă cum am fost eu.

Să mai spun şi că a fost vorba de un eveniment cu covor roşu, adică o ocazie mai specială faţă de celelalte proiecţii dela Studio, covor roşu pe care eu am încercat să intru cu bicicleta. Asta nu din teribilism sau din dorinţa de a şoca sau de a mă da mare cu bicicleta mea proaspăt spălată, ci pentru că îmi uitasem acasă cablul pe care îl folosesc pentru a mi-o securiza. Bineînţeles, pînă la urmă nu am intrat călare, căci, totuşi, acolo nu era paradă şi eu nu eram vreun prinţ, aşa că am dat o fugă pînă la birou, care nu e foarte departe, şi mi-am lăsat bicicleta acolo.

Filmul ia la final o turnură suprarealistă, care după părerea mea a stricat şi singurul lucru bun din el, anume planul paralel cu ţăranii care încercau să mute o biserică trăgînd-o cu boii. Suprarealistă ar fi fost şi imaginea cu mine intrînd cu bicicleta pe covorul roşu, printre camere de luat de vederi, vedete de tot felul şi privirile consternate ale doamnelor angajate ale ale cinematografului Studio, care sînt atît de acre, nemanierate şi încruntate încît  ai zice că sînt fosile vii din vremea comunismului.

 

La ieşirea din cinematograf ne aştepta un hermafrodit, jumătate mire jumătate mireasă, simbol al uniunii mistice postmortem în biserica fantomă sub care se rupsese gheaţa în urmă cu cîteva sute de ani, în timp ce era trasă cu boii, a unei românce vîndută la sîrbi şi a unui sîrb mort în Bucureşti, din motive care, cel puţin mie, mi-au rămas neclare.

O să încerc să răspund, în cîteva cuvinte, la întrebarea din titlu. Că mă prinde, pe mine personal, e dincolo de orice îndoială. Nu că nu aş putea să trăiesc fără el sau că simt nevoia compulsivă de a intra pe Facebook. Dar atît timp cît sînt la un calculator, simt nevoia aproape compulsivă de a intra pe Facebook. Dacă Facebook ar fi vreo substanţă chimică, aş zice au crescut doza substanţei active care dă dependenţă, cum se aude că au făcut producătorii de tutun cu nicotina.

Că Facebook prinde lumea întreagă, iar e dincolo de orice îndoială, dacă ne luăm după cifre. Se zice că sînt în jur de cinci sute de millioane de utilizatori. Mie cifra asta mi se pare incredibilă şi chiar este. Oricum ar fi, sînt cîteva sute (vreo două, trei, aş zice eu) de milioane de oameni car folosesc Facebook.

Întrebarea este de ce? Probabil nu se poate da un singur răspuns la întrebarea asta, dar cred că unele sînt mai semnificative şi mai adecvate decît altele. Succesul unei tehnologii se explică exclusiv prin funcţia ei sau altfel spus prin nevoia pe care o îndeplineşte. V-aţi întrebat vreodată de ce video-telefonia nu se bucură de o popularitate mai mare? Din acelaşi motiv, sau mai bine zis, din acelaşi motiv răsturnat, pentru care mesajele scrise (sms) se bucură încă de o uriaşă popularitate. Sms-ul se foloseşte de o tehnologie rudimentară, dar este încă topul mijloacelor de comunicare (în special printre adolescenţi şi tineri, adică categoria cea mai deschisă către tehnologii noi şi sofisticate). Este aşa pentru că oferă un mijloc de comunicare neangajant: nu mi se vede faţa, nu mi se aude vocea, pot răspunde cînd şi dacă am chef. Apelul video, în schimb, are tocmai dezavantajele astea: mi se vede faţa (trebuie să-mi pese de freză!), mi se aude vocea, sînt angajat într-o conversaţie care mă solicită complet. Sms-ul facilitatează minciunile (şi oamenii au nevoie de minciuni, iar unora chiar le plac), apelul video le face imposibile sau în orice caz dificile. Aşa se explică popularitatea sms-ului şi lipsa de popularitate a apelului video.

Dar cum se explică uriaşa popularitate a Facebook-ului? Nu e vorba doar de comunicare şi nici măcar de comunicare în primul rînd. Deja m-am lungit, aşa că doar o să fac afirmaţii pe care n-o să le ilustrez sau argumentez prea mult. Facebook este nu un mijloc de comunicare, ci un spaţiu în care oamenii pot fi împreună. Adică, pur şi simplu are funcţii asemănătoare cu ale barurilor, restaurantelor, bisericilor (căci biserica, de orice fel, înainte de funcţia ei religioasă, are una socială) etc, adică acele locuri unde oamenii se duc să privească şi să fie priviţi, adică unde se duc pentru a li se confirma că există (în cazul bisericilor, pentru că unii sigur au ridicat din sprîncene cînd le-au văzut puse la un loc cu barurile, ea confirmă celor care o frecventează că aceştia există religios). Principala funcţie a Facebook-ului, aşadar, este aceea de a confirma individului modern- un individ singur şi care îşi trăieşte singurătatea ca pe o dramă, anonim dar care tînjeşte după recunoaştere, etc- că există!

Eu mi-am perceput întotdeauna corporalitatea ca pe o dramă. Adică, corpul, orice altceva ar mai fi fost, era şi chestia aia care mă ţinea pironit în aici şi în acum. (Nu accept posibilitatea că aş putea exista şi altfel decît în corp, şi totuşi simt aşa cum am scris). Aş fi vrut să fiu mereu în altă parte şi încă mai vreau. Acum, Facebook-ul reprezintă o patetică portiţă către omniprezenţă, după cum scriam în altă parte, prin aceea că Facebook-ul ne dă efectiv posibilitatea să fim prezenţi peste tot (peste tot pe unde am prieteni pe Facebook) în acelaşi timp. Îmi updatez starea şi dintr-o dată exist pentru 300 sau 500 sau 5000 de oameni, într-un fel în care nu aş putea niciodată să o fac în corp.  Este, bineînţeles, vorba de o iluzie a omniprezenţei şi de un tip de omniprezenţă unidiercţional. Adică, doar eu exist pentru ei, ei nu există pentru mine, decît în măsura în care îmi comentează starea sau îmi „dau like”, această monedă de schimb a republicii Facebook. În orice caz, este vorba de o omniprezenţă seacă, căci nu pot gusta şi nu pot atinge nimic din realitatea unde sînt prezent doar virtual. Totuşi, pentru că omul există în principal în creier (chiar şi cei despre care nu s-ar crede asta), această iluzie şi tentaţie a omniprezenţei, aşa patetică cum este, funcţionează extrem de efectiv, făcînd din Facebook ceea ce este şi din Mark Zuckerberg cel mai tînăr miliardar din lume.