Poate ai avut şi tu odată şaişpe ani

Acum cîteva luni, eram în faţa unei secţii de poliţe, nu mai ştiu care, făcînd pe şoferul pentru o colegă. Am parcat şi aşteptam să se întoarcă, timp în care plănuiam să mai văd un episod din The Simpsons pe telefonul meu mobil, care chiar dacă nu e iphone (e Nokia-ştiu că o să rîdeţi, căci cine mai are Nokia în ziua de azi?!), ştie să facă foarte multe lucruri. Dintre toate, cel mai bine ştie să facă poze, căci deşi e apărut de mai mult de un an de zile, încă are cea mai bună cameră foto de pe piaţa telefoanelor mobile.

Dar să nu schimb subiectul, mai ales că ăsta nu e un tech-blog. Mă pregăteam să mă uit la The Simpsons cînd un tip care gesticula foarte energic mi-a atras atenţia. Am deschis geamul maşinii ca să aud despre ce e vorba. Pentru că lucrez şi eu în domeniul (ne?)dreptăţii, m-am prins repede despre ce e vorba. Tipul respectiv, un puşti de vreo 20 de ani, comisese o tîlhărie şi acum încerca să se împace cu partea vătămată pentru a nu i se întpcmi dosar penal. Sau cel puţin asta cred eu că se întîmpla. Orice ar fi fost, băiatul nostru încerca să fie propriul său avocat şi căuta să obţină înţelegere din partea tatălui victimei, care presupun că fusese vreun puştan neajutorat şi cu iphone. Din tot ce spunea, asupra mea avut efect doar o singură frază (un efect comic, ce-i drept, deci nu tocmai efectul pe care cel ce vorbea spera să-l aibă asupra audienţei): „Poate ai avut şi dumneata odată şaişpe ani”. Nu e nevoie să mai subliniez: oricine are mai mult de şaişpe ani, a avut odată şaişpe eni. Ce voia să spună avocatul-nostru-acuzat, era că vîrsta scuză mijloacele. Că, adică, vîrsta de 16 ani e de vină pentru tîlhăria pe care o comisese el. Şi avea dreptate, motiv pentru care vă sfătuiesc să vă feriţi de toţi cei care au 16 ani. Să nu vă lăsaţi păcăliţi de aparenţa blîndă, inocentă sau provocatoare a unei puştoaice de 16 ani. În spatele ei se ascunde o tîlhară. De băieţi nici nu mai e nevoie să spun nimic. Motiv pentru care îmi vine să propun un proiect de lege prin care toţi cei în vîrstă de 16 ani să fie obligaţi să aibă scris un 16 în frunte ca să ştie lumea cu cine are de-a face.

Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

Anul trecut pe vremea asta

Dacă ai blog, e greu să nu faci din el un loc de văicărit atunci cînd pățești chestii urîte. Parchez de trei ani în aceeași zonă, și n-am pățit niciodată nimic. În schimb, săptămîna trecută am găsit geamul spart și azi am găsit, sau mai bine nu am mai găsit, oglinzile. Cînd ți se întîmplă așa ceva, devii paranoic și începi să te întrebi dacă nu cumva cineva care te cunoaște îți face glume. Mi-au și venit cîțiva suspecți în minte.

Pe măsură ce drogurile „legale”  și heroina avansează, Bucureștiul devine din ce în ce mai puțin sigur pentru noi și pentru mașinile noastre. Măcar bicicleta mi-e în siguranță, pentru că o țin în casă. Take that, hoților!

Anul trecut pre vremea asta eram în siguranță în Suedia. Acolo, toate erau roz chiar dacă în perioada asta a anului erau înghețate. Nicio mizerie nu contamina orizontul, în orice direcție ai fi privit. Oamenii își meritau pe deplin numele de oameni. Aerul era pe deplin respirabil. Și suedezele erau foarte frumoase.

Aici, în dulcea patrie, stau cu oglinzile pe care tocmai le-am cumpărat în casă deoarece mi-e frică să le montez. Pînă dimineață s-ar putea să nu le mai găsesc. O să apelez la expertiza unui prieten care știe să le spargă. Da, o să le sparg înainte de a le monta, ca să le fac astfel mai puțin furabile.

Cel mai fericit oras din lume

Scriu fara diacritice pentru ca scriu de pe un laptop strain si pentru ca sint obosit. Dar sint si fericit. Azi am facut cea mai frumoasa fotografie din viata mea, pe care mi-a facut-o frumoasa daneza ce treacea prin fata mormintului lui Kierkegaard. Un loc destul de pustiu, intr-o dupa amiaza ploaiasa in Copenhaga. Poate suna patetic, dar odata cu cerul am varsat si eu niste lacrimi la mormintul lui Kierkegaard. Si  nu pentru ca a murit, ci pentru ca a trait.

As fi vrut sa vad si mormintul lui Nils Bohr dar nu l-am gasit. In schimb l-am vazut pe al lui Hans Christian Andersen. Cimitirul Assistens Kirkegard e plin de nume mari care acum sint doar tarina. Plimbindu-ma printre frumoasele, incredibil de frumoasele morminte, aveam impresia ca inteleg de ce traim, anume ca sa lasam in urma o piatra de marmura sculptata si cu mult verde in jur. Din pacate cei mai multi dintre noi nu-si indeplinesc destinul asta si sfirsesc prin vreun cimitir salbatic sau prin gropi comune.

Nu degeaba a fost declarata Danemarca cea mai fericita tara din lume. Oamenii pe aici chiar sint fericiti. Iti zimbesc cind mergi pe strada si sint senini chiar si in zile noroase. Am facut poze, dar nu pot sa le descarc asa ca o sa pun pun poza de la mormintul lui Kierkegaard cind revin in Uppsala.

Probabil nicaieri nu mai sint atitea biciclete ca in Copenhaga. Cred ca e singurul oras care ofera biciclete gratis iar la semafor se fac cozi lungi de biciclete. Poate nu la fel de lungi ca cele de masini, dar destul de lungi ca sa creeze impresai de trafic intens.

Ma intreb daca cei care traiesc in coltul asta de rai din lumea asta noastra vecina cu iadul isi dau seama cit de norocosi sint.

Miine o sa fac si eu pe fericitul si o sa fac un tur al orasului prin reteaua de canale. Nu ca aurolacul, ci cu barca, cu ghid, civilizat.