Posts Tagged ‘realitate’

snowflakeNu știu alții cum sînt, dar eu visez în fiecare noapte. Visez mult și bine. De cele mai multe ori mult. De cele mai multe ori bine. Sînt nopți în care visez toată noaptea. Știu asta pentru că mă trezesc de multe ori pe noapte (da, mă trezesc mult și visez mult) și de fiecare dată mă întorc la firul întrerupt al viselor. Uneori, rar, se întîmplă să reînnod firul întrerupt al unui vis. De cele mai multe ori, însă, mă afund în țesătura nelumească a unui vis proaspăt. Uneori zbor toată noaptea. Știai că există mai multe feluri de a zbura în vis? Trei, mai exact: ca Superman, ca Hulk și ca o pasăre. Tu cum zbori? Mi-ar plăcea să-mi povestești. Unele vise sînt premonitorii (știu că e greu de crezut, nici nu mă aștept să crezi, dar nu puteam să fac un inventar al viselor fără să le menționez pe acestea, care formează nobilimea regatului oniric; și dacă ți-aș povesti un vis premonitoriu, tot nu m-ai crede, pentru că nu e ușor să crezi niște cuvinte scrise undeva pe internet; poate m-ai crede dacă ne-am cunoaște și după ce ne cunoaștem bine, ți-aș povesti), altele sînt doar călătorii fantastice în tărîmuri ale realității inaccesibile în starea de veghe. Unele sînt alb-negru, altele sînt color. Unele tragice, altele pline de extaz. Am avut un vis extrem de amuzant, pe care l-am și povestit aici, altele  sînt atît de triste încît m-am trezit cu perna udă de lacrimi.

De multe ori mi-am propus să-mi scriu visele, ca să nu le uit. Însă fi imposibil să le scriu pe toate.  Visez atît de mult încît, dacă aș fi serios în legătură cu asta, n-aș putea să mai fac altceva decît să scriu la vise toată ziua. Dar nu-i nimic. Existența în întregul ei este constant inundată de torente de frumusețe care rămîn neobservate. De exemplu  fulgii de zăpadă. Milioanele de  miliarde de fulgi de zăpadă care cad din cer, fiecare dintre ei o combinație unică de miliarde de miliarde de molecule de apă (de unde și pontețialul cvasi-infinit pentru combinații mereu noi), nu înseamnă pentru noi altceva decît atît zăpadă, adică o pătură albă care acoperă tot și care se murdărește încet, pînă devine totuna cu noroiul și dispare. Ieri, răsfoind un newsfeed, am dat peste un articol despre un fotograf care și-a dedicat viața fulgilor de zăpadă. Fotografiile fulgilor de zăpadă îți topesc inima iar cuvintele fotografului ți-o sfîșie:

„Mi s-a părut că e păcat ca asemenea frumusețe să fie nebăgată în seamă de ceilalți” spunea el. Fiecare cristal era o capodoperă a designului și fiecare design era unic. Cînd un  fulg de zăpadă s-a topit, designul respectiv e pierdut pentru totdeauna. Atît de multa frumusețe dispărută, fără să lase o urmă!” 

Mai ales ultimele cuvinte îți străpung inima ca milioane de ace ascuțite: fără să lase o urmă. Atîta frumusețe, atîta frumusețe reală, plină, deplină, care, după ce a trecut prin lume neobservată, dispare fără urmă. E aici ceva care vorbește despre un izvor infinit al frumuseții. Un izvor infinit de frumos și infinit de generos, pentru că uite, risipește pe noi atîta frumusețe pe care nu o bagă nimeni în seamă. Desigur, fulgii de zăpadă nu predică nimănui. Asta pentru că o altă trăsătură esențială a frumuseții infinite este că este discretă și elegantă. Deci nu strigă la nimeni. Așteaptă în tăcere infinit de răbdătoare să fie băgată în seamă. La fel și frumusețea din vise. La fel toată frumusețea din lume. Abia după ce te-ai orientat înspre ea cu toată ființa ta, poate îți va șopti ceva, la ureche.

 

De ce au fost pietrele prețioase private dintodeauna ca extrem de prețioase? Iată cum răspunde Aldhous Huxley la această întrebare extrem de bună:

„De ce oare au cheltuit oamenii cantități imense de timp, energie și bani, ca să adune pietricele colorate? Nu există niciun fel de valoare economică în ele. Plotin, marele filosof neoplatonic, spune: “În lumea inteligibilă, care este lumea ideilor platonice, totul strălucește, de aceea cel mai frumos lucru din lumea nostră e focul”

Această remarcă e semnificativă din mai multe puncte de vedere. Înainte de toate, ne arată că o mare structură metafizică, cea platonică și neoplatonică, era bazată în fond pe o experineță cvasisenziorială. Lumea Ideilor strălucește, este o lume care poate fi văzută. Și faptul curios că lumea ideală poate fi de fapt văzută, poate fi descoperit chiar la Platon însuși. În Phaedo, Socrate vorbește despre o lume în care… totul strălucește… chiar și pietrele de pe drum și din munți au calitățile pietrelor prețioase; si el termină prin a spune că pietrele prețioase de pe Pămîntul nostru, extrem de valoroasele noastre emeralde, rubine și așa mai departe, nu sînt decît fragmente infinitezimale ale pietrelor care pot fi văzute în acest alt Pămînt; și acest alt Pămînt, unde totul este mai strălucitor și mai clar și mai real decît în lumea noastră, este, spune el, o viziune dată unor binecuvîntați spectatori.

Aici avem încă o indicație că o mare idee metafizică, Ideea platonică, sistemul platonic al unei lumi ideale, este de asemenea bazat pe o lume a vizualului, a viziunilor. Este o viziune pentru spectatori binecuvîntați, și cred că acum începe să înțelegem de ce pietrele prețioase sînt prețioase: sînt prețioase pentru că într-un fel ele ne reamintesc de ceva ce este deja în mințile noastre. Ne amintesc de această lume paradisiacă și mai reală decît realul pe care unii o văd conștient uneori, și din care cei mai mulți oameni au avut cel puțini licăriri slabe la un moment dat, și de care sîntem cu toții conștienți, într-un mod obscur, la nivel inconștient. După cum spune Plotin, datorită existenței acestei lumi, a acestei alte lumi luminoase, este focul cel mai frumos lucru de pe Pămînt. Deci, sînt absolut convins, motivul pentru care pietrele prețioase sînt prețioase este tocmai acesta, că ne aduc aminte de această altă lume ciudată din spatele capului nostru, lume la care unii pot obține acces în diverse feluri, iar altora le este acordat spontan accesul”

Traducerea nu este tocmai strălucitoare, pentru că este a mea. Huxley însuși a fost unul dintre acei spectatori binecuvîntați care a avut viziuni din lumea aceea mai reală decît realul. Și, puteți să mă credeți sau nu, la fel și eu.

Tot ce o să spun acum trebuie luat într-un sens moale –  în sensul că, adică, deşi există un sîmbure de adevăr în ce o să spun, e foarte posibil ca în realitate să existe mai multe exemple care să mă contrazică mai degrabă decît să mă confirme.

Am observat în scurta mea viaţă de pînă acum că prostia şi răutatea merg de obicei mînă în mînă. Că, adică, cînd ai de-a face cu o persoană care dă dovadă de o răutate neobişnuită, e foarte probabil ca respectiva persoană să fie şi proastă. Acuma, ştiu că nu e frumos să vorbesc aşa, dar că prostia e o realitate în lumea noastră, la fel ca şi răutatea, ba chiar că sînt realităţi prevalente, inundante, ştie toată lumea şi n-are rost să ne ascundem după degetul corectitudinii politice, această dictatură asupra limbajului care, în ciuda multelor ei aspecte pozitive, pînă la urmă sfîrşeşte prin a ne sufoca.

Oare ce lege misterioasă a naturii (umane) face ca prostia şi răutatea să meargă mînă în mînă? Nu ştiu, dar concluzia mea e că asta este în definitiv o veste bună. E adevărat că prostia şi răutatea  se pot potenţa una pe alta, făcîndu-l astfel pe purtătorul lor o fiinţă cu adevărat de temut. Toţi am avut de suferit la un moment dat  de suferit de pe urma unui coleg sau vecin răutăcios care, după ce la început, în prostia lui, nu făcea decît să ne provoace un uşor amuzament amestecat cu o indiferentă indignare, a ajuns la un moment dat să ne terorizeze, atunci cînd prostia s-a îmbaracat în vehiculul răutăţii şi a început să facă ravagii (Poate chiar noi am fost cei care au făcut pe alţii să sufere în felul ăsta, pentru că la un moment dat în viaţa noastră toţi am dat dovadă de prostie şi răutate.)

Dar, şi este un DAR mare care este de fapt şi vestea bună, de cele mai multe ori prostia ţine în şah răutatea. Au existat fără îndoială în istorie şi indivizi excepţionali, indivizi deosebit de inteligenţi şi incredibil de răi în acelaşi timp (deşi, la urma urmelor, inteligenţa, atunci cînd însoţeşte răutatea, este tot o formă a prostiei), dar individul rău mediu nu excelează în inteligenţă -este, adică, şi prost. Răutatea în individul respectiv este ca un prizonier într-o celulă, care răcneşte, se loveşte cu capul de pereţi, scuipă,  scoate mîinile printre gratii şi încearcă cu disperare să sfîşie orice ar prinde în mîini, dar nu ajunge foarte departe. Gratiile sînt prostia iar dorinţa lui de a sfîşia este răutatea. Să ni-l imaginăm pe individul ăsta liber, poate chiar înarmat- acesta ar fi un caz în care răutatea ar fi însoţită de inteligenţă, şi ar fi într-adevăr un scenariu de coşmar.

După cum spuneam, faptul că răutatea şi prostia merg de obicei mînă în mînă este pînă la urmă o veste bună. În cazul meu, cel puţin, răii pe care i-am întîlnit pînă acum erau eproape fără excepţie şi proşti, adică oarecum impotenţi în răutatea lor.

Oamenii au nevoie de tot felul de poveşti şi idei preconcepute pentru a se putea împăca cu tot haosul din jur. Prejudecăţie, aşadar, nu sînt nişte chestii de care orice om civilizat trebuie să scape, ci nişte chestii de care orice om, indiferent dacă e civilizat sau nu, are nevoie ca să trăiască. Prejudecăţile funcţionează ca repere sau criterii în funcţie de care realitatea este ordonată şi îmblînzită.

Dar cu toate că sînt necesare, omul e în situaţia paradoxală de a fi nevoit să vadă dincolo de ele, dacă vrea să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă în jurul lui. De exemplu, stereotipul că româncele sînt frumoase, bucureştenii sînt şoferi buni sau ţiganii sînt hoţi, deşi pot corespunde într-o anumită măsură unei realităţi, ascund totuşi faptul esenţial că există (foarte multe) românce urîte, nenumăraţi bucureşteni care conduc foarte prost, şi foarte mulţi ţigani care nu au furat nimic în viaţa lor şi sînt în general nişte oameni de toată isprava. Prejudecăţile sînt mănuşi pe care ni le punem atunci cînd avem de-a face cu necunoscutul pentru a ne proteja. Sînt scurtături în real pentru a ne putea deplasa mai uşor prin el şi pentru a ajunge la iluzia că îl stăpînim cumva, că are sens.

Tot plimbîndu-mă prin  centrul Bucureştiului încep să îmi formez următorul stereoptip: or fi ei bucureştenii şoferi buni, dar aproape nimeni nu ştie să parcheze fără ca un aurolac să dea din mîini pentru a-i arăta unde e locul de parcare şi unde să se oprească. Pe scurt, bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze.

Privind aurolacii respectivi din altă perspectivă aurolacii respectivi (le zic aşa pentru a continua jocul de limbaj început de discuţia despre prejudecăţi şi stereotipuri), te întrebi prin ce putere misterioasă au reuşit să cucerească toate parcările din centrul oraşului. Autorităţile par neputincioase în faţa lor, pentru că, desigur, e imposibil să nu aibă cunoştinţă de problema asta. Probabil că şi lui Băsescu i s-au cerut bani pentru parcare cînd a ieşit şi el la o băută cu prietenii. Sau şoferului său, mă rog.  Şoferii sînt de asemenea neputincioşi în faţa acestor orci  ieşiţi parcă din Mordor şi care ameninţă să îţi zgîrîie maşina dacă nu plăteşti şi se conformează. Şi preţul e mai mare decît la orice parcare oficială.

Schimbînd iar perspectiva, orcii ăştia, stăpîni ai inelelor de zgîriat maşini, oferă un spectacol tragi-comic, cînd te uiţi la ei cu puţină empatie. Se ceartă, se înjură şi se bat între ei pentru locurile de parcare. Îşi aduc toată familia pentru ca la fiecare loc de parcare să fie un bebeluş sau chiar şi un invalid în scaun cu rotile, dacă un orc în toată puterea nu e disponibil.

Toate astea au fost spuse la un nivel foarte superficial, totuşi. Sînt convins că adevărata realitate a parcărilor din centrul Bucureştiului îmi scapă. Pînă una alta, am funcţionat şi eu, ca toată lumea, în virtutea prejudecăţilor.

 

PS: Multumesc Ralucăi pentru observaţie. Scrisesem  „pracheze” în loc de parcheze. Din ciclul: uite ce minuni poate să facă creierul tău (să citească cuvinte în care literele sînt amestecare, adică)

Acum cîteva zile, se prea poate să fi fost chiar 27 iulie, auzeam pentru prima dată de Agota Kristof, o scriitoare unguroaică care a trăit în Elveţia şi care a scris în franceză. Romanul ei The notebook era folosit de Slavoj Zizek ca un exemplu pentru ceea ce crede el că ar fi singura salvare a umanităţii, anume un creştinism ateist, fără Dumnezeu. În paranteză  fie spus, ideea asta e foarte veche, datînd cel puţin de la Saint-Simon şi August Comte care în 1891 a scris Catehismul pentru o religie pozitivă. Aşa am auzit eu de Agota Kristoff şi mă gîndeam că aş vrea s-o citesc. Azi mă uitam pe Wiki să mai aflu lucruri despre  ea şi am aflat că a murit acum cîteva zile, pe 27 iulie, în casa ei din Neuchâtel. Deci cam în ziua în care auzeam eu pentru prima dată de ea, Agota Kristoff  (al cărei nume ne duce cu gîndul la Agatha Christie) murea sătulă zile, căci s-a născut în 1935. Tot un fel de sublim, mai mult sau mai puţin kantian, e şi sentimentul pe care-l încerc acum, un sublim creat de tensiunea dintre fiinţă şi neant (şi iar ajung la Sartre, fără să vreau). Căci ea murea  (în realitate) chiar în ziua în care se năştea (pentru mine).

E incredibil ce se întîmplă pe pagina de Facebook a lui Anders Behring Breivik,   tipul curajos care a împuşcat cu sînge rece 80 de tineri neajutoraţi şi a pus o bombă la clădirea guvernului. Oricît ar părea de incredibil, sînt oameni care  îl „apreciază” pe monstrul ăsta şi aplaudă ce a făcut el. Dintre cei 1200 de oameni care au dat like paginii, probabil sînt foarte mulţi care au făcut asta doar pentru a putea comenta acolo. Însă foarte mulţi realmente îl apreciază pe Anders Behring Breivik şi grozăvia pe care a făcut-o. Mi-a rămas în minte comentariul unui nazist german, „Good job, bro”, şi comentariul unui puştan care probabil tocmai ieşise dintr-un shooter unde fusese şi el într-un killing spree şi a comentat scurt dar extrem de semnificativ cu un gg, care în limbajul gamerilor înseamnă good game. Pentru adolescentul respectiv, monstrul cu păr blond era doar un gamer ceva mai curajos. În  capul unor realitatea reală şi cea virtuală s-au amestecat periculos de mult, dar asta e altă poveste. Ce mi se pare strigător la cer acum e în primul rînd că Facebook permite un dialog în care se foloseşte din plin cuvîntul fuck, bitch şi atmosfera generală e una cît se poate de rasistă. Anders Behring Breivik declara că i-a omorît pe tinerii membri de partid pentru a descuraja înscrierile viitoare. A spus judecătorului că a vrut să tragă un semnal de alarmă pentru naţiune înainte de a fi cu totul cotropiţi de musulmani. Şi cea mai bună cale în sensul ăsta i s-a părut să omoare aproape o sută de compatrioţi.

N-aş vrea să fac pe profetul, dar cred că episodul ăsta şi ce se întîmplă acum pe Facebook o să fie un cui în coşciugul acestuia, adică unul dintre fctorii care o să contribuie la pierderea supremaţiei Facebook-ului în faţa  rivalului Google +.

Cîteodată lucrurile se potrivesc de minune. Copacul e tocmai acolo unde ai tu nevoie de umbră. Altă dată, însă, copacul e cu  doi metri mai departe de locul unde ai vrea tu să fie umbră și atunci îți vine să-ți blestemi zilele și să mori, ca Iona. Eu sînt acum la umbra unui copac pe faleza din Galați, însă umbra o să mă părăsească curînd. Ar fi fost minunat ca pomul ăsta să aibă coroana mai stufoasă și să fie doi metri mai încoace. Dar nu e. Și eu o să rămîn în curînd cu ochii în soare și o să fiu nevoit să-mi caut altă umbră.

Ieri scriam despre Dîmbovița eternă iar azi aș putea să scriu despre Dunăre, dar n-am chef căci nu prea sînt în apele mele. Aseară eram în Cișmigiu cu o carte în mînă și citeam liniștit pînă cînd lîngă mine s-au așezat patru adolescenți, mai exact trei adolescente și un adolescent, vopsiți roșu aprins în cap și cu cercei peste tot, știți genul. Vorbeau tare și beau bere iar scena a culminat cu adolescentul aruncînd cutia de bere peste umăr, probabil într-un gest care i se părea lui a fi de mascul alfa. Mă rog, poate avea dreptate. Doar că eu am început să fierb de indignare că trebuie să împart orașul cu astfel de exemplare ale faunei urbane (vezi demersul celor de la Guerrilla de acum ceva timp în care încercau să identifice cît mai multe specii ale acestei faune). Așa că după vreo două minute de fierbere, am decis să mă ridic și să iau cutia de bere de unde o aruncase javra alfa (pardon, cîinele alfa sau alpha dog-că tot a venit vorba dacă nu ați văzut filmul Alpha Dog, puneți mîna sau ochiul și vedeți-l, îmi aduc aminte că mi-a făcut o impresie puternică  cînd l-am văzut). Am așezat cutia pe banca care mă despărțea de haita de adolescenți dezlănțuiți și am continuat să citesc. Bineînțeles că nu am rămas neobservat și una dintre adolescente care probabil nu era așa de convinsă de supremația cățelului alfa cu pricina s-a ridicat și a pus cutia în coșul de gunoi unde îi era locul.

Realitatea pe care o producem noi țoți și care se cheamă realitate socială, este radical diferită de realitatea naturală, adică aceea a materiei neînsuflețite, prin aceea că este reflexivă. Adică, realitatea socială nu e ceva dat, ca structura atomului sau relieful sau compoziția chimică a solulului sau  gravitația etc., ci e produsă și transformată permanent de actorii care o compun. Așadar, deși avem impresia că lumea în care trăim, aia compusă din oameni și din produsele lor (obiceiuri, instituții, cultură, mahalale etc), e un univers fix la care trebuie să ne adaptăm, realitatea e că prin micro-gesturile noastre sîntem adevărate motoare care contribuim activ la transformarea ei. Asta înseamnă că ce am făcut eu cu cutia aia de bere, deși nu va schimba mare lucru, poate afecta într-o anumită măsură mentalitatea de mahala a maidanezului alfa și poate va arunca mai puține cutii cu bere pe iarba verde din parc. Știu, realitatea e plină de javre murdare. De exemplu, chiar acum, căutînd umbra asta la fel ca mine, un tip scuipă într-una, metodic și constant. Are o față de prost și mi-e grață de el, dar din păcate nu mă pot duce să-i culeg flegmele de pe jos  și să i le lipesc pe față.

O să încerc să-mi îndrept gîndurile către lucruri mai frumoase. De exemplu la faptul că săptămîna viitoare o să-mi susțin teza de doctorat în catedră sau că sînt nevoit să mă rup de cele mai frumoase cinci luni din viața mea de pînă acum. Dar parcă ultima chestie nu e chiar frumoasă. Eh, cine mai știe ce e și frumosul ăsta. Oricum dispare pe zi ce trece dintre noi. La fel ca dragostea, credința, speranța și alte realități demodate.

PS: Sînt tentat să-i fac o poză izvorului nesecat de flegme din spatele meu, dar mi-e teamă să nu-i devin țintă.

PPS: Mi s-a terminat bateria înainte să apuc să postez. În momente d-astea îmi doresc să am și eu un MacBook la care să țină bateria șapte ore. Dar chiar și în momentele astea prețul MacBookurilor (6-8 mii de lei unul de 13 inch) mi se pare nesimțit de mare. Avantajul faptului că nu am apucat să postez atunci e că acum, la cîteva ore, pot să fac observația că umbra la care mă refeream la începutul postului n-a fost așa de trecătoare cum credeam eu din cauză că anticipasem greșit traiectoria soarelui pe cer. Și metaforic și nemetaforic. La vreo trei ore după ce am început să scriu, umbra era încă acolo, răcoroasă și deasă.

Loredana scria foarte bine aici despre iluzia care ne orbește uneori, iar pe unii chiar îi omoară, că nu putem înlocui pe cineva de care am fost îndrăgostiți la un moment dat. Ținînd cont de faptul că lumea e plină de oameni minunați (pe care, desigur, poate nu am avut norocul să-i întîlnim încă), e într-adevăr vorba de o iluzie. Dar spune-i asta celui care suferă în chinurile dragostei neîmpărtășite, și o să rîdă de tine. Pentru el, iluzia asta e mai reală decît orice realitate.

Eu vreau să scriu despre altceva. Aș vrea să scriu despre ce efect are, pe de o parte, dragostea iar pe de altă parte lipsa acesteia  asupra felului în care vedem lumea. E vorba tot de o iluzie, dar o iluzie la fel de reală ca cea de care vorbeam mai devreme. La urma urmelor, ceea ce e real în capul meu, e real în realitate, pentru că realitatea este de fapt capul meu. Asta nu înseamnă că nu  există și un alt fel de realitate, poate chiar mai reală, adică cea obiectivă, din afara capului meu, ci doar că realitatea mea subiectivă are suficientă substanță pentru a putea fi numită realitate.

Cînd ni se refuză dragostea, sau orice are funcție și efect de dragoste la un moment dat, ne simțim ca și cum ni s-ar fi scufundat toate corăbiile. Întreaga realitate e colorată într-un gri deznădăjduit, sufocant. Nimic nu mai are sens, nimic nu mai merită, abia dacă mai găsim motivație să ne ridicăm din pat. Tot ce e rău, devine și mai rău. Toate greutățile devin și mai grele. Toate lucrurile frumoase pălesc. Toate scopurile își pierd fascinația. Asta pentru că sentimentul acționează la rădăcină, adică asupra eului nostru, asupra căruia are un efect depresiv. În consecință, toate proiectele și experiențele în care eul este implicat, pe scurt, viața, este alterată, stricată.

Cînd iubim și sîntem iubiți, efectul este invers și putem folosi și în cazul ăsta o metaforă din navigația maritimă: vîntul ne umflă pînzele! Aș putea să mă pierd într-o descriere fără sfîrșit a modului în care dragostea transfigurează întreaga experiență, o colorează în cele mai vii culori, îi dă strălucire, sens, energie. La fel ca și în cazul lipsei de dragoste, este vorba tot de o iluzie (în sensul că lucrurile rămîn la fel, ce se schimbă radical e modul nostru de a le privi, percepția noastră), însă o iluzie extrem de efectivă ce are un impact uriaș asupra modului în care navigăm prin realitate. Cînd ești îndrăgostit sau crezi că ești, niciun munte nu pare prea înalt, nicio problemă imposibil de rezolvat, nicio porcărie pe care viața ne-o servește inevitabil pe tavă la un moment dat nu pare a fi necomestibilă. Explicația e aceeași: rădăcina vieții, eul, este injectată cu vitalitate iar pentru că experiența este împletirea eului cu realitatea, rezultatul este că viața pare a fi creația unui eu atotputernic care își împrăștie peste tot fericirea fără ca ceva, orice, să îi poată sta în cale. Căci orice altceva ar mai fi, dragostea este înainte de toate fericire.

 

Zilele astea, adică ieri, azi și mîine, la Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, se întîmplă Zilele filmului suedez, o serie de trei proiecții gratuite. Pe cel de aseară l-am ratat (Låt den rätte komma in / Let the Right One In), însă din fericire îl văzusem deja de patru ori și cred că e cel mai bun film cu vampiri făcut vreodată. Părerea mea, vorba românului.

În seara asta am văzut  De ofrivilliga / Involuntary. Filmul m-a surpins în primul rînd prin tehnica cinematografică pe care eu n-am mai văzut-o pînă acum în niciun film. Nu știu cum se numește tehnica asta, însă e vorba de scene în care camera e fixă iar personajele se mișcă în cadrul ei fix și uneori chiar ies (însă nu la întîmplare, ci întotdeauna cu sens). Filmul începe și se termină cu o scenă în care o cameră se plimbă printr-un oraș, noaptea (bănuiesc  că e Stockholm), iar în timpul filmului e o singură scenă în care camera se plimbă de la un personaj la altul. Povestea, sau poveștile, sînt bucăți extrem de elocvente de realitate suedeză. Ambele cuvinte descriu exhaustiv filmul: realitate înseamnă realitate iar suedeză înseamnă suedeză, atît de suedeză încît mă îndoiesc că pentru un român are sens. Mie mi-a adus aminte de plimbările lungi cu bicicleta prin Uppsala, de aerul suedez, extraterestru pentru un român, de scurtele vizite la Stockholm și de multe altele pe care nu le pot pune în cuvinte. Pe scurt, am retrăit extatic o scurtă perioadă petrecută pe altă planetă. Căci, să nu ne facem iluzii, nu sîntem pe aceeași planetă cu Scandinavia! Aș putea să scriu multe despre fimul ăsta, dar aș prefera să vorbesc cu cineva care l-a văzut, dacă aș avea cu cine. Din păcate am fost singur iar în sală au fost vreo treizeci de persoane, deși intrarea a fost gratis. Probabil din cauză că intrarea a fost gratis, subtitrarea a fost execrabilă. Sau, hai să nu zic execrabilă, căci nu știu suedeză ca să știu cît de bună a fost (deși la un moment dat, chiar și pentru mine care știu doar cîteva vorbe de suedeză după ce am stat șase luni acolo, era limpede că traducerea nu e tocmai fidelă). Principala ei problemă e că a fost scrisă de cineva care nu știa limba română. Cele mai flagrante erau greșelile legate de un i sau doi i sau chiar trei i. Penibil! Și pentru mine, ca spectator, și pentru locul ăla care se vrea un promotor al culturii etc. Dar, după cum ziceam, probabil asta se explică prin faptul că intrarea fost gratis.

Mîine seară este ultimul film și probabil cel mai bun dintre toate cele trei.  Snabba Cash / Easy Money, e un film despre lumea drogurilor din Stockholm. Din fericire are subtitrare în limba engleză, așa că nu o să mai fiu pus în situația să mă enervez și să mă simt penibil în același timp din cauza unuia care nu știe cînd să pună un i și cînd doi. Am și eu problemele mele cu limba română, dar pe asta cu i-ul nu am avut-o niciodată. Cred că m-am născut așa, cu instinctul de a ști ( a știi, ar zice unii)  cu certitudine cînt trebuie să pun un i și cînd doi.

Ca să nu mai merg și mîine singur, aș fi fericit dacă cineva dintre cei care îmi citesc blogul ar vrea să meargă  mîine la film. Ne vedem la MȚR la ora 6, intrarea liberă, adică fac eu cinste la toată lumea.

Miercurea asta am fost pentru a patra oară la cinematograf să văd Inception. Spun cu mîna pe inimă că și la a patra vizionare Inception a fost o experiență proaspătă și fascinantă. Cred că mare parte din fascinația pe care o produce e dată de complexitatea lui,  o complexitate care nu te lasă să-l cuprinzi pe tot și dintr-o dată cu privirea gîndului. Cele mai multe filme pot fi reduse cu ușurință la o imagine sau o idee, pot fi povestite ușor. Nu și Inception.Nici după a patra vizionare nu am reușit să îl reduc cu totul la o imagine mentală pe care o să o am la degetul mic, ca să zic așa. Însă tot văzîndul, l-am demitizat un pic. Probabil că asta fanțcem cu orice mare iubire: trăind aproape de persoana iubită pentru suficient de mult timp, ajung să-i vezi defectele și să uiți ce te fascinase la început. Singura problemă mare pe care o văd la Inception e ideea de vis lucid. E posibil așa ceva? Ideea de vis lucid nu e nouă, au imaginat-o filosofi, psihologi, scriitori iar în cinematografie un film care a abordat-o înaintea lui Inception, a fost Vanilla Sky. Dar originalitea strigătoare la cer a lui Inception stă în ce a făcut Nolan cu ideea de vis lucid și de vis în vis. Inception e despre vise și tehnologie, dar e și despre visuri și identitate, despre subiect și conținutul lui fragil și volatil. Am avut un dialog cu cineva care scria pe liternet.ro, și care spunea, aproximativ, că Nolan ne aruncă praf în ochi cu o poveste complicată, dar nu ne dă nicio idee substanțială, provocatoare. Nu știu ce film a văzut scriitorul de pe liternet.ro, dar aproape nu îmi vine să cred că a văzut Inception.

Acum vreo zece zile am avut un vis intersant. Ar fi trebuit să scriu despre el atunci, cînd era proaspăt. Acum o să încerc să îl adun de prin cotloanele memoriei. Mergeam pe o plajă, cred, ținîndu-mă de mînă cu o femeie frumoasă. Chestia asta nu mi s-a întîmplat recent, așa că nu e de mirare că în timp ce visam mă miram că sînt atît de norocos. Nu mai îmi amintesc detaliile fizionomiei ei, dar știu că era atît de frumoasă încît mă simțeam îndrăgostit. Totuși, cu toată îndrăgosteala mea, știam că ea nu e reală, știam că visez.  Mă uitam la ea cu regret și îmi spuneam „păcat că visez, ești așa de frumoasă…de ce nu ești și reală?” M-am trezit atunc, însă nu de tot, ci visînd în continuare știam că tocmai mă trezisem dintr-un vis. Cine a văzut Inception, știe despre ce vorbesc: fusese un vis în vis. Acum, după ce mă trezisem din visul în vis, continuam să visez dar fără să știu că visez. Îmi făceam totuși probleme, pentru că la un moment dat am scos titirezul (cum să-i zic altfel?) care în Inception avea funcție de totem, și i-am dat drumul să se învîrtească, pentru a verifica dacă visez sau nu. Mă uitam la el învîrtindu-se și cu puterea minții l-am făcut să cadă. Căzuse, deci nu visam. Reușisem să fac visul să pară realitate, dar bineînțeles că visam. Asta e, pentru că tot a venit vorba, ce cred eu că se întîmplă și în Inception. După ce l-am văzut a patra oară, sînt mai convins ca niciodată că avem de-a face cu patru straturi de vis și că niciun moment nu avem de-a face cu realitatea. Dar părerile sînt împărțite și unii găsesc contraargumente pentru felul ăsta de a vedea filmul.

M-am trezit fascinat de visul în vis pe care îl avusesem și nostalgic de frumoasa de care mă îndrăgostisem. Păcat că nici măcar în vis nu am avut certitudinea că iubesc. Și acolo s-a strecurat îndoiala că e prea frumos să fie adevărat, de unde și convingerea că nu poate fi adevărat și că trebuie să visez. Și chiar visam.