Bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze

Posted: Noiembrie 25, 2011 in Lege, Stil de viaţă
Etichete:, , , , , , , , , , , , , , ,

Oamenii au nevoie de tot felul de poveşti şi idei preconcepute pentru a se putea împăca cu tot haosul din jur. Prejudecăţie, aşadar, nu sînt nişte chestii de care orice om civilizat trebuie să scape, ci nişte chestii de care orice om, indiferent dacă e civilizat sau nu, are nevoie ca să trăiască. Prejudecăţile funcţionează ca repere sau criterii în funcţie de care realitatea este ordonată şi îmblînzită.

Dar cu toate că sînt necesare, omul e în situaţia paradoxală de a fi nevoit să vadă dincolo de ele, dacă vrea să înţeleagă cu adevărat ce se întîmplă în jurul lui. De exemplu, stereotipul că româncele sînt frumoase, bucureştenii sînt şoferi buni sau ţiganii sînt hoţi, deşi pot corespunde într-o anumită măsură unei realităţi, ascund totuşi faptul esenţial că există (foarte multe) românce urîte, nenumăraţi bucureşteni care conduc foarte prost, şi foarte mulţi ţigani care nu au furat nimic în viaţa lor şi sînt în general nişte oameni de toată isprava. Prejudecăţile sînt mănuşi pe care ni le punem atunci cînd avem de-a face cu necunoscutul pentru a ne proteja. Sînt scurtături în real pentru a ne putea deplasa mai uşor prin el şi pentru a ajunge la iluzia că îl stăpînim cumva, că are sens.

Tot plimbîndu-mă prin  centrul Bucureştiului încep să îmi formez următorul stereoptip: or fi ei bucureştenii şoferi buni, dar aproape nimeni nu ştie să parcheze fără ca un aurolac să dea din mîini pentru a-i arăta unde e locul de parcare şi unde să se oprească. Pe scurt, bucureştenii nu (mai) ştiu să parcheze.

Privind aurolacii respectivi din altă perspectivă aurolacii respectivi (le zic aşa pentru a continua jocul de limbaj început de discuţia despre prejudecăţi şi stereotipuri), te întrebi prin ce putere misterioasă au reuşit să cucerească toate parcările din centrul oraşului. Autorităţile par neputincioase în faţa lor, pentru că, desigur, e imposibil să nu aibă cunoştinţă de problema asta. Probabil că şi lui Băsescu i s-au cerut bani pentru parcare cînd a ieşit şi el la o băută cu prietenii. Sau şoferului său, mă rog.  Şoferii sînt de asemenea neputincioşi în faţa acestor orci  ieşiţi parcă din Mordor şi care ameninţă să îţi zgîrîie maşina dacă nu plăteşti şi se conformează. Şi preţul e mai mare decît la orice parcare oficială.

Schimbînd iar perspectiva, orcii ăştia, stăpîni ai inelelor de zgîriat maşini, oferă un spectacol tragi-comic, cînd te uiţi la ei cu puţină empatie. Se ceartă, se înjură şi se bat între ei pentru locurile de parcare. Îşi aduc toată familia pentru ca la fiecare loc de parcare să fie un bebeluş sau chiar şi un invalid în scaun cu rotile, dacă un orc în toată puterea nu e disponibil.

Toate astea au fost spuse la un nivel foarte superficial, totuşi. Sînt convins că adevărata realitate a parcărilor din centrul Bucureştiului îmi scapă. Pînă una alta, am funcţionat şi eu, ca toată lumea, în virtutea prejudecăţilor.

 

PS: Multumesc Ralucăi pentru observaţie. Scrisesem  „pracheze” în loc de parcheze. Din ciclul: uite ce minuni poate să facă creierul tău (să citească cuvinte în care literele sînt amestecare, adică)

Anunțuri
Comentarii
  1. Ciprian Bojan spune:

    În loc de ”știu” trebuia, probabil să scrii ”vor”. Da’ cred că e… adevărat oricum…. 😦

  2. N. spune:

    Povestea asta cu aurolacii ma bantuie destul de des, avand masina si fiind nevoita sa parchez destul de des in centrul Bucurestiului… Cateodata ajung, contrar oricarui bun simt care se revolta cu porniri viscerale la semnele de invitatie ale acestori „orci” cum ii numesti tu, sa ma bucur cand vad unul, ca solutie salvatoare la invartirea timp de 10 minute prin stradutele din spatele Pietei Amzei sau la Universitate. Partea cea mai rea este ca i-am integrat cumva deja in peisaj. Ii accept tacit si ma pliez pe realitatea existentei lor, in disperare de cauza. Uneori imi spun chiar o poveste induiosatoare, despre mizeria vietii lor fara nicio sansa; este, insa, imi dau seama foarte bine, o forma de diminuare a disonantei cognitive care ma bantuie cand ma las prada nevoii de a le accepta „serviciile”.

    Visez la o tara civilizata in care „balcanismul”, ca trasatura definitorie, sa nu ne mai fie scuza pentru toate petele negre cotidiene. Revenind insa in prezent si in realul care (din fericire!) inca ma zgarie, ma sui in fiecare dimineata in masina cu speranta ca macar intr-o zi voi ajunge la serviciu fara sa mi se spele parbrizul fara sa o fi cerut, fara sa mi se cante litanii sfasietoare la semafor si fara sa fiu clacsonata innebunitor daca intarzii mai mult de o secunda la culoarea verde a semaforului… Inca mai visez… Cred ca e semn bun. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s